Olga nu are chef azi… (totalmente off-topic)

Nu are chef de lucruri mici, dar nici de lucruri mari. Vrea sa fie grava in a funny way, asa. Olga iese din cartea ei si se publica singura, neinsemnata si ingamfata in acelasi timp, se rostogoleste printre tornadele de praf ale primaverii. Ar merge pe jos zambind zeci de kilometri urbani, tramvaiele nu o infricoseaza si nici semafoarele defecte de la Bucur Obor.

Nu are chef de ghicitori si ghicitoare (chiar mi-a iesit ieri o tiganca in fata pe la Piata Kogalniceanu, era tanara, aproape cruda, aproape frumoasa in buza diminetii si mi-a zis “Hai, balaio, sa-ti ghicesc”! Am fugit ca din pusca, m-am si impiedicat de caldaram de parca as fi dat nas in nas cu Alien, nu vreau sa stiu nimic din viitor, nici macar daca mi-l povesteste in gluma o femeie necoapta si neagra, vreau sa mi-l ghicesc eu singura, sa-l depan in prezent, sa-l rotunjesc si sa-l alint, pentru ca e viitorul meu. Pleaca, nimereala, du-te invartindu-te cu ghiocul tau si cu zatul de cafea si cu divinatiile tale paralele, NU MA VEI AVEA NICIODATA, nu ma vei trage de par, nu ma vei lega la ochi, nici macar un minut dintr-un inceput de zi.)

Nu are chef sa recunoasca orbeala si uitarea si incapatanarea, ale altora, ale ei. Si totul devine mai simplu dintr-odata, toata setea de control de dinainte se lichefiaza intr-un ceai auriu, de baut numai dupa-amiaza, pentru reintregirea Zenului. Totul e simplu, oricum; numai noi ne petrecem trei sferturi din viata complicand (complificand, cum a zis o data Tziganul, a fost genial fara sa-si propuna decat sa bea trei zile fara pauza) totul, cu nesat si autoflagelare deodata; mi se pare corect, pana la urma.

Nu are chef sa mai creada ca oamenii sunt buni sau rai; ce mama dracu’, sunt oameni si gata, e suficient de dureros, de ce mai trebuie sa-i mai clasificam si asa?

In general, Olga nu mai are chef sa se teama. Va incepe terapia chiar de azi. Prin zbor.

Olga emite blasfemii pe bandă rulantă. Apoi se miră că îi merge (oarecum) rău

   Pisica Olga s-a născut cu carnetul de sindicalist în mână. Lăbuţă, whatever! Hoffa, dispariţia ta încă neelucidată nu s-a petrecut în van!  Olga se ia în beţe cu autoritatea, o pune la îndoială, o latră (în limitele capacităţilor şi capabilităţilor rasei) şi aruncă întreaga responsabilitate religioasă pe ceafa schiloadă a Tamarei (genu’ best friend, dacă o pisică ar avea aşa ceva). În episodul XV, Olga ramifică relaţia ei cu cine o fi mai sus, reglând-o în sensul că o strică de tot. Cel mai nevinovat fragment, aici:

“Olga se raportează la Dumnezeu în freestyle. Exemplificare ortodoxă filtrată de sfânta cuvioasă Tamara.
Îmi place la nebunie să mănânc supă de mucenici. Mi-aş da viaţa pentru ea şi aş ucide pentru ea. Dacă ar fi singurul fel de mâncare rămas pe pământ, nu m-aş necăji deloc. Aş renunţa la carne, peşte, lapte numai pentru minunata zeama vanilată, plină de rom şi nuci. De aceea, am dresat-o pe stăpâna mea să-mi fiarbă mucenici şi-n afara zilei de 9 martie. Adică intru catatonică într-o grevă a foamei şi ea ştie cu acest prilej că trebuie să dea goana în bucătărie şi să-mi gătească mucenici. Nectar! Ambrozie cerească! Love potion! Chanel no. 5! Toate la un loc.
Tamara, care e crescută mai cu frica lui Dumnezeu în sânge, deşi băleşte la mucenicii mei, nici nu se atinge de ei, decât în ziua tradiţională. Eu mi-am găsit şi aici scuză. I-am explicat că mucenicii şi Dumnezeu ar trebui să se simtă flataţi şi atinşi la coarda cu emoţii pentru că eu, prin poftele mele necontrolate, îi cinstesc de mai multe ori pe an decât un credincios regulamentar. Se pare, însă, că tot ce e mult e greşit şi, în loc să aprecieze gestul de o gurmanderie aproape cucernică, Adunarea Generală a Acţionarilor de la SC Mucenicul SRL a decis, în unanimitate, să mă dea încă o dată la spate”.

Olga se simte mangaiata pe cap. Intre cornite

Azi nu dau citate din carte. Ar trebui doar sa zic, poate, doar atat din intelepciunea fragila si caraghioasa a Olgai: “Soarta este o doamna suparacioasa, cu patru picioare”.

Sa mai spun? La fel de bine mi-as putea ingadui sa ma opresc aici, sa privesc 20 de minute pe geam inspre Cismigiu, sa mi se umple irisii de lumina, sa ia forma bancilor si a leaganelor, o parte din mine sa adoarma, cealalta sa nu mai mearga la culcare niciodata…

Daca Olga s-ar fi prins la timp, nu ar mai fi scris nicio carte. S-ar fi dus sa traiasca…

Olga traieste. In timpul liber.

M-am intors frumusel din munti. Am alergat neconstructiv patru zile intre Busteni si Brasov, am stat departe de net, la aer liber, unde am reusit sa produc amigdalita; ceea ce in general demonstreaza ca orasenilor le faci un rau daca ii scoti in natura.

Asta imi aduce aminte de ce i s-a intamplat Olgai in capitolul XV, cand ajunsese tot pe la munte. Adica mereu cineva, pe lume, o pateste mai rau…

“Ajunsesem pe o şosea aproape pustie, tăiată în munte. Şi atunci s-a întâmplat. Gândurile mele s-au spulberat dintr-odată într-un val de sânge care mi-a intrat pe gură, pe nări, pe retină. O lovitură atât de puternică încât m-am şocat de faptul că nu m-am rupt în mii de bucăţele, că nu m-am împrăştiat într-o mie de pisici mărunte. M-a durut şi nu m-a durut în acelaşi timp, ceva mai presus de mine îmi striga că nu mai are ce să mă doară. Că trupul meu slăbuţ, fragil, nelumesc, a rezistat, dar nu se ştie pentru câtă vreme. O maşină. Ţâşnită parcă din cer. Pisicile oricum sunt cam prostuţe şi panicate şi nu ştiu să se ferească pe străzi. Nu am zărit maşina asta, dar parcă îmi amintesc că şoferul m-a văzut pe mine şi m-a izbit intenţionat. M-a urmărit în nebunia unei secunde diabolice, a apăsat pe accelaraţie, a virat cu măiestrie calculată ca să mă prindă fix sub roţi. O strâmbătură de furie şi apoi lovitura. Maşina a rânjit? Omul de la volan a rânjit? Şi nici măcar în acel moment nu am simţit disperare. Am simţit numai cum zilele mi se scurtează, că mă întreb de ce am plecat din oraşul meu, am conchis că norocul meu şi aşa slăbănog şi îndoielnic se apropie de final. Şi că acum nu mai trebuie să trag nicio minciună. Răspunsul căzuse, aşa cum mă aşteptam de altfel, necerut şi surprinzător. Doar că nu-mi închipuiam vreodată că va fi aşa de radical. “Am murit, de-asta am dispărut”. Atât de simplu să fie totul? Aşa să se încheie lupta mea? Să mă las învinsă de o închegătură de fiare şi de un om pe care nici măcar nu îl cunosc?

Aşa, cu sângele furându-mi simţurile, am vrut să mă ridic şi să pornesc mai departe. Nu am putut. Singurătatea călătoriei mele începea deja să capete alte însemnătăţi. [...] Aş fi dat orice pentru un pat de frunze. Şi aş fi dorit să mă spăl de tot lichidul acela lipicios care mă sufoca lent, dar sistematic. Mi se părea că dacă înlătur tot fluidul care, de fapt, ar fi trebuit să curgă pe dinăuntru, în vene, şi nu pe dinafară, pe blană şi pe asfalt, acesta ar fi intrat, cumva, la locul său, iar eu aş fi putut merge şi vedea din nou”.

Dar Olga are si noroc…

 “Dumnezeu mă hrăneşte cu linguriţa. Mă hrăneşte şi-mi vorbeşte cu glas potrivit, de mamă devotată. “Pisicuţă amărâtă”, îmi spune. Dat fiind faptul că nici capul nu mi-l pot ridica de pe ţoalele astea curate, adjectivul “amărâtă” sună, bag eu de seamă, ca un veritabil compliment. “De nouă zile de când te-am găsit pe drum, pe trei sferturi moartă, e prima dată când deschizi ochii”. Oameni buni, iubită asistenţă, vestea buna e că trăiesc. Vestea rea e că am pierdut noua zile preţioase din cauza unui cretin care a considerat că ar fi un gest de mare bun simţ să mă calce cu maşina.

Am sărit ca arsă de pe fotoliu şi am vrut pe dată să-mi reiau călătoria către casa mea şi viaţa mea. M-am opintit însă ca bătută în piroane în locşorul călduţ şi primitor. Picioarele mele din spate… Le zăream, le simţeam cum atârnă ca nişte beţe de tobă aruncate într-un colţ, inutile şi bolnave. Ca membrele unei marionete acţionate de sfori, doar că inerte şi cu păpuşarul ieşit în pauza de prânz. Atunci însă am ştiut că, de fapt, picioarele mele şi tot ceea ce ştiau ele să facă mai bine – să meargă, să alerge, să sară, să zgârie, să se caţere – au rămas pe marginea şoselei, rupte din alt film, rupte la propriu”.

Olga se comportă naiv şi superficial

Fapte. Se cer faptele Olgăi.

Ca să arate că nu trăieşte numai în trecut, ci mai cu seamă în prezent, iată cu ce se ocupă această pisică în capitolul cu numărul 9.

<<Ca de obicei, când nu-ţi e sete, te enervează gama larga de cascade pe care o ai la dispoziţie. Ba mai mult, dai vina pe ele pentru faptul că îţi vine să faci pipi încontinuu. Când mori de sete, se nimereşte să nu mai fi plouat de zece zile, iar tu să fi traversat înot Adriatica, o saramură imensă din care, dacă ai proasta inspiraţie să guşti, faci indigestie alte zece zile.

Mă gândeam cu ultimele fărâme disparate de logică existentă că până şi deşertul Gobi ar fi fost în acel moment mai ofertant din punctul de vedere al surselor de apă decât poteca pe care o apucasem. Când, Dumnezeule-care-exişti-mereu-când-sunt-pe-punctul-de-a-

te-spurca, am zărit lângă un tufiş de leandru otrăvitor o sticlă pe jumătate plină. APĂ! APA MEA!

Am ajuns la botelcă într-o goană, de frică să nu apară vreun concurent mai rapid şi mai fioros. De efort, îmi pierdusem respiraţia, iar nasul, din cauza setei, mi se posmegise şi el. Am răsturnat sticla şi am băut din ea zdravăn, aşa cum numai călătorii surmenaţi o fac. Doamne, ce sentiment îmi poţi dărui… Doamne, că bun mai eşti cu mine!

Dumnezeul pe care îl tot invocasem eu în ultimele minute era, se pare, unul paralel şi particular. Pesemne că era Dumnezeul beţivilor, nicidecum cel al drumeţilor nevoiaşi sau al domniţelor băgate până în urechi în situaţii critice. Se pare că şi Ei îşi fac tot felul de farse sau dezertează, intră în concedii. Învăţătorii au nevoie de suplinitori sau se mai încurcă între Ei. Aşa cum şi eu am încurcat lichidul din sticla buclucaşă cu apa. Nu era nicidecum apă. Era ceva totalmente opus, poate rachiu, poate vodcă.

Mi-am dat seama de faptul că băusem alcool exact în momentul în care acesta începea să-şi facă efectul. Aşa că deja îngrijorarea se topea văzând cu ochii. În locul ei, mă concentram mai degrabă asupra următorului fenomen: cerul începuse să se scoboare sub picioarele mele, iar iarba să urce în locul cerului. Vai, nu mi-am închipuit vreodată, nici plătită cu bani grei, că asta e principala ocupaţie a alcoolului, să mute obiectele. Priviţi-mă, merg pe cer cu capul în jos!

Iu-huuu! M-am trezit chiuind printre leandri. IU-HUUU-HUUU! Ce m-aş mai întoarce să cercetez dacă a mai rămas vreun strop de licoare din această minunată în sticlă! Dar naiba mai găseşte sticla în ceaţa asta! Deci, să recapitulăm. Soarele străluceşte undeva lângă pintenii mei din spate, atunci de ce e ceaţă? Deci cu asta se mai ocupă pileala – face ceaţă când afară e vreme bună. Sau invers? Oricum, poate dacă ne îmbătăm cu toţii mai des oprim încălzirea globală.>>

 

Asta merge pentru fratii mei si surorile mele, pe care nu-i mai nominalizez aici, din respect pentru intimitatea lor de alcoolisti.

Olga ştie să se joace cu autoironia

Bref.

Olga are patru picioare. Motiv pe care ea îl găseşte destul de bun pentru a părăsi lumea sa mică de mâţă mofturoasă. Al doilea motiv pentru care îşi ia lumea în cap? I s-a năzărit că trebuie să caute şi să descopere, la mare distanţă de cele obişnuite pentru mintea ei cât un grăunte, un mic-mare amănunt pe care, culmea, l-a lăsat acasă. Complicat?

Cartea are 30 de capitole. Ele îşi alternează vigoarea şi sensul după cum urmează: într-un episod, Olga FACE, în următorul, Olga GÂNDEŞTE. După cum lesne aţi putut trage concluzia, Olga nu deţine competenţa de a face şi a gândi concomitent. De aici i se trage.

Azi, pentru a evidenţia faptul că, într-un fel, da, Olga gândeşte, iată un pasaj din ce-i trece Olgăi prin cap atunci când nu face nimic.

<<Zilele acestea, când nu mai interceptez nici cea mai mică veste de la Motan, ar trebui şterse din calendarul traiului meu. Şi, la sfârşitul vieţii mele, cineva, o firmă de înapoiat timp pierdut, se va oferi să mi le dea înapoi, într-un gest suprem şi binecuvântat de restaurare.Să-mi spună: “Poftim, pisică tâmpită, recuperează! Motanul a lipsit din viaţa ta 267 de zile de când îl cunoşti şi încă alţi câţiva ani buni de pe vremea când încă nu-l cunoşteai, normal, ba chiar şi anii de când îl ştii ar putea fi socotiţi tot drept timp aruncat pe fereastră, iar noi îţi oferim acest pachet pe de-a-ntregul, deoarece ni se pare că eşti imaginea perfectă a timpului pierdut. Nimeni nu a pierdut mai cultural-artistic timpul decât ai făcut-o tu. Dacă toată lumea ar irosi vremea atât de nonşalant şi conştient în acelaşi timp, aşa cum faci tu, o, pisică turbată, profitul nostru ar creşte necontrolat, de-ar ieşi prin tavan şi prin podea deodată. O, tu, pisică fără ceas, fără clepsidră şi fără alte instrumente de măsurat trecerea vremii, poţi deveni ambasadorul brandului nostru, Wasted Inc., deoarece nu ne putem închipui că mai există pe planeta asta sau pe altele o fiinţă căreia să-i pese mai puţin de trecut, prezent sau viitor, luate separat sau laolaltă”.>>

Cam aşa cugetă Olga undeva, prin capitolul zece.

Olga este rezultatul iubirii dintre o inima tulbure si un creier scriitor. Si vitzavercea

Dupa ce mi-a venit putin inima la loc si am vazut ca oamenii mei (my people, cum canta Bob Marley intr-o melodie de succes international) ma incurajeaza, care cum poate, cu o sticla de vin, cu un sms, cu un picior in fund, m-am decis sa fac putina ordine in aceasta istorioara.

“Urechile pisicii Olga” au inceput sa se coaca undeva prin iulie. Eram cu un picior demisionara de la un ziar de mare, mare tiraj; ma simteam putin vesela, putin dezorientata. Am scris la Olga cat am scris in Bucuresti. Dupa care am fugit peste hotare. Ah, ce bine suna asta. De fitza. James Joyce, eat your heart out, would you please?

M-am intors si am constatat cu surprindere ca fuga mea nu m-a facut sa scap de multe din tenebrele pe care, de altfel, le-am pus si in carte. Vestea buna: am constatat, tot cu surprindere, ca aveam pofta sa continuu ce incepusem. Pana atunci, ma credeam delasatoare, slaba si aiurita. Acum stiu ca sunt puternica. Si aiurita

Pe scurt, pot sa spun ca am inceput sa scriu Olga pentru ca eram nefericita. Cand am incheiat-o, m-am trezit nespus de fericita. Si de vie. Am reusit sa transform un abis intr-o aventura luminoasa. Din acest motiv as vrea sa afle cat mai multe persoane ca viata se poate schimba, inspre liniste si impacare, chiar daca putem invata acest detaliu din goana disperata a unei pisici.

Olga. Urechi de pisica

Mă jurasem, prin vară, că nu voi mai scrie pe net. Vechiul blog a fost abandonat. Între timp însă, am clocit un lucru şi mai şi. Am scris o carte.

“Urechile pisicii Olga”.  Am terminat-o pe 31 decembrie 2007. Fără să-mi propun. Am aşezat în ea tot ce am ştiut eu a aşeza mai bine. Sarcasm, umor, poveste, naivitate, imprevizibil. “Despre ce e cartea?”, ma întreabă oamenii. Păi, despre multe. Mi-e greu să istorisesc ce am scris, mai ales în alte cuvinte decât cele pe care le-am aşternut deja.

Şi vreau foarte mult s-o public. Aş fi dorit să găsesc o formulă mai pretenţioasă pentru a exprima această dorinţă. Apoi mi-am dat seama că m-aş complica inutil.

Pe 14 ianuarie, Olga s-a botezat oficial la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a devenit numărul 186/2008. A părut că nu o deranjează.

O deranjează, în schimb, pe biata mâtză care, credeţi-mă, nu stă pe canapea uitându-se în gol, modul în care editurile spun: “Nu publicăm debutanţi”. Olga nu ceruse direct să fie publicată. Ceruse numai să fie citită. După aceea, vedeam noi…

Olga a devenit un personaj. Mi-e dragă. Dar simt că-şi caută locul. O simt că are chef să-şi întindă spinarea şi ghearele printre nişte foi de hârtie adevărată. Adoră foşnetul hârtiei. Iar eu aştept ziua când Olga se va muta, din manuscris, în librărie.

Acest blog a fost conceput pentru prieteni, pentru cei care mă pot sprijini în vreun fel şi pentru reprezentanţii editurilor, deopotrivă.

Lobby pentru Olga. Sau “Cum să ajuţi o pisică imaginară. Pe care nici măcar nu o cunoşti”.