Olga. Urechi de pisica

Mă jurasem, prin vară, că nu voi mai scrie pe net. Vechiul blog a fost abandonat. Între timp însă, am clocit un lucru şi mai şi. Am scris o carte.

“Urechile pisicii Olga”.  Am terminat-o pe 31 decembrie 2007. Fără să-mi propun. Am aşezat în ea tot ce am ştiut eu a aşeza mai bine. Sarcasm, umor, poveste, naivitate, imprevizibil. “Despre ce e cartea?”, ma întreabă oamenii. Păi, despre multe. Mi-e greu să istorisesc ce am scris, mai ales în alte cuvinte decât cele pe care le-am aşternut deja.

Şi vreau foarte mult s-o public. Aş fi dorit să găsesc o formulă mai pretenţioasă pentru a exprima această dorinţă. Apoi mi-am dat seama că m-aş complica inutil.

Pe 14 ianuarie, Olga s-a botezat oficial la Oficiul Român pentru Drepturile de Autor, a devenit numărul 186/2008. A părut că nu o deranjează.

O deranjează, în schimb, pe biata mâtză care, credeţi-mă, nu stă pe canapea uitându-se în gol, modul în care editurile spun: “Nu publicăm debutanţi”. Olga nu ceruse direct să fie publicată. Ceruse numai să fie citită. După aceea, vedeam noi…

Olga a devenit un personaj. Mi-e dragă. Dar simt că-şi caută locul. O simt că are chef să-şi întindă spinarea şi ghearele printre nişte foi de hârtie adevărată. Adoră foşnetul hârtiei. Iar eu aştept ziua când Olga se va muta, din manuscris, în librărie.

Acest blog a fost conceput pentru prieteni, pentru cei care mă pot sprijini în vreun fel şi pentru reprezentanţii editurilor, deopotrivă.

Lobby pentru Olga. Sau “Cum să ajuţi o pisică imaginară. Pe care nici măcar nu o cunoşti”.