Ocho-leapsa

Am primit de la Florentina (vezi blogroll, ca nush sa bag linku’) tema pentru acasa sa scriu opt lucruri despre mine. (Paranteza: Florentina insista cu Oana Dusmanescu si presa sportiva; Florentina, never say never, baby). Imi place sa insir detalii despre mine. Nu sunt cea mai discreta persoana in raport cu mine insami. Asadar:

1. Nu vreau sa renunt la scrima. Ma sperie faptul ca am inceput tarziu si va trebui probabil sa o abandonez curand. Mi se pare ca, timp de 30 de ani cat nu am intrat pe plansa, mi-am irosit o energie si am ratat o sursa de distractie. Plus niste oameni misto de pe acolo. Nu talentul ma da afara din casa. Pasiunea insa m-ar fi dat.

2. De la 15 ani am tinut jurnal. Caiet, agenda, foi volante, bloc de desen, banca din clasa mea din Caragiale. De doi ani aproape, diverse bloguri. Nu m-a ajutat cu nimic. Decat pentru revarsari in scris si explozii de patetism si sinceritate.

3. Dezordinea mea este vizibil exterioara, precum si invizibil interioara. Orice incercare de organizare si punere in lanturi s-a dovedit/se va dovedi inutila si neavenita.

4. Imi place sa ocrotesc si sa ma joc, in acelasi timp. Intr-o zi, un copil se va lauda cu cea mai tare mama din lume: eu.

5. Intre orice si orice, intre A si B, intre om si animal, intre amanti si amici, intre parinti si frati vitregi, intre muzica si carti, intre singuratate si zgomot, aleg MAREA.

6. M-a impresionat mai mult Amsterdam ArenA decat Mausoleul-whatever-de-nush-unde. Emotia sportiva mi se iteste ca un nod in gat chiar si intr-un stadion golit de spectatori sau de fotbal. Ador imnurile murmurate de sportivii de pe prima treapta a podiumului si steagurile in care se infasoara campionii.

7. Un barbat care plange este, in ochii mei, un barbat adevarat.

8. Sunt fericita. Din cand in cand mi-e teama de asta si atunci afirm ca nu sunt.

As fi curioasa sa aflu cate opt lucruri despre Lumi, Roxana mica, Marian, Jim, Oana Anca, Diana, Mara si Codru. (Scuze, nu stiu sa pun linkuri si parca azi nu imi intra in cap cum sa fac :)) Dar blogrollul se afla in continuare la datorie. Fiecare, daca pofteste, este rugat sa impinga leapsa altor opt bloggeri (sa le zicem asa). Asa veni leapsa, cu indicatii de folosire.

Olga ştie să aleagă. În teorie

Mi s-a făcut dor de pisica Olga. Iată ce opinii are blănoasa în capitolul X al “Urechilor”.

“Pentru a mă exprima precum ţâncul vecinilor, şcolar în clasa a treia, alegerile sunt de două feluri: bune şi rele. Nici nu se mai pune problema să-ţi asumi decizia, ea vine natural, ca o pocnitură din degete; diferenţa apare când îţi dai seama că drumul pe care ai hotărât s-o apuci este un curcubeu dublat de un camp de trifoi sau o periferie a Kabulului, înţesată de mine antipersoană. Dacă ai tras lozul norocos, alegerea ta te răsplăteşte şi orice altă meschinărie a existenţei ţi se pare doar puţin chili pe felia de pizza. Nesuferitul te pişcă puţin de limbă, dar îţi trece rapid. Dacă ai mers în Kabul, în schimb, pregăteşte-te să sari în aer. Oricât de alert ai fi, oricât de mult ai gogona ochii în stânga şi-n dreapta, oricât de conştient că ţi-ai făcut-o cu mâna ta, că nu te-a luat nimeni cu arcanul la armată, un glonţ rătăcit te poate da cu picioarele în sus în orice moment. Nu există nicio legătură reală şi efectivă între asumarea primejdiei şi primejdia în sine. Precauţia mai rău te paranoizează; dar asta nu înseamnă că-ţi şi creşte direct pe piele vestă antiglonţ”.

Da, Olga se pricepe, cel puţin la nivel cărturesc, să ia hotărări. Pare foarte informată şi cerebrală. (Şi pe mine mă surprinde uneori). Voi cum luaţi decizii pe lumea asta?

My brain is in the shape of a heart

Pasesc pe un leagan din acelea care iti cer sa-ti pastrezi echilibrul. Ca pe barna. La final, fac o desprindere (asa se numeste zborul acela scurt?, am inceput sa uit :(() si aterizez pe varful degetelor de la picioare. Undeva, pe umar, imi creste o nota de 10. Stiu, nota asta nu mai exista in stare pura. Eu totusi am primit-o.

Eu stau la un capat al leaganului meu. La celalalt capat se odihneste lumea intreaga. Am eu grija de ea, are voie sa se relaxeze, pentru ca eu pot s-o tin in brate. Cand nu o sa mai pot, o s-o scap asumat si tandru, pe o saltea de caprifoi (Capri, Capri, si de tine am uitat, lasa ca ne vedem noi intr-o vacanta viitoare!). Si nimeni nu se va supara.

Cineva imi spunea odinioara (recunoasteti expresia?) ca puterea sta in detasare si-n raceala. Eu nu am crezut niciodata asa ceva, dar vartejul cu care era dusa lupta convingerii aproape m-a doborat. Acum mi-am adus aminte ca mie imi place sa stau in bataia flacarii. Oameni buni, imi e soare!

La fereastra unde doarme o pisica…

Prima mea pisica e acum o fantoma. Il chema Mateias si era uratel rau. Eu aveam 6 ani, el era un puiandru. Amandoi beam lapte, numai ca el zburda mai liber, confunda gradina noastra cu cea a vecinei si se incurca prin tufele de trandafiri, scarmanandu-si apoi, ore in sir, blana banala in cautarea tepilor durerosi. Crestea mai repede decat mine si mai salbatic. Il admiram sincer.

Mateias si cu mine locuiam in casa de pe strada Comanita.  Apoi nu inteleg ce s-a intamplat… Ne-am mutat intr-un bloc prost finisat, pisoiul s-a pierdut, eu m-am pierdut… Am ramas in demisolul vilei de langa Piata Galati (Gemeni, in fine) si noaptea, cand visez ca ma duc acasa, ajung de fapt acolo, langa Mateias. Printre narcise, pe fotoliul de rachita, in pavilion. Cand nu gasesc drumul, experimentez, in vis, crize epileptice de grand mal. Noaptea, casa aceea capata dimensiuni exagerate - in realitate avea doua camere, nici alea prea mari, si o bucatarie unde citeam serioasa si incruntata in timp ce tata se straduia sa ma hraneasca, stangaci si oarecum iritat si oarecum amuzat… Bucataria unde mama ma trimitea la aragaz, sa-i aprind si ei o tigara - faceam un sfert de ora cu tigara aprinsa pana indarat la ea si gandeam “Ah, ce mama misto am, ma pune sa fumez la 5 ani”…

Mai stiu ca taraia aproape neadormit un telefon rosu-rosu. Rosu disco. Se numara printre primele mele amintiri despre viata asta. De aceea mi se pare inacceptabil sa nu ai un telefon rosu, mi se pare de prost gust si o iroseala ingrozitoare. 11.32.06. Asa il chema pe telefon. Aud vocea mamei, rasul mamei, cat radea mama, acum de ce nu mai rade asa? Poate pentru ca nu o mai face nimeni sa rada… Nu mai e casa, nu mai e tata, nici jumatate din amicele ei parfumate si cu rochii scurte nu mai sunt.

Ar mai fi curcanul Bazil, care sedea legat de zarzarul din curtea din fata. Eu am crezut initial ca Bazil este amicul meu si ca amicitia noastra se va ridica deasupra vremii. Stateam amandoi, el ciugulea (ma miram ca mama il indoapa asa de tare, cu graunte minunate, cu mine renuntase de mult sa duca lupta mancarii), eu ii priveam fascinata irizatiile penajului. Bazil a fost cel mai frumos prieten pe care l-am avut vreodata, ce mai! Ii vorbeam despre papusi, despre flori, despre nori. Dar nu! Curcanul adus la rang de buddy urma sa insemne felul principal la nu stiu ce cina. A fost decapitat, precum relatia noastra, si mancat. Eu am facut primul soc dintr-o lunga serie, mai ales cand i-am vazut capatana Bazilului undeva, pe coltul mesei galbene cu patratele. M-am tinut insa tare. Nu am lesinat. Nici nu am mancat din el, ce-i drept! Acum mi se pare fair, sincer!

Intr-o zi, poate chiar in curand, voi incerca sa rascumpar casa din Comanita. Inca mai cred ca visele despre curcani zburliti si copilarii traite gard in gard cu biserica (fara efecte ulterioare rasunatoare) se pot recastiga, atata timp cat nu le-am aruncat, de fapt, niciodata.