Ceea ce azi iti place, maine te irita

Si cand emit aceste vorbe grele si nedrepte, ma refer in exclusivitate la yahoo messenger.

Nu-l mai halesc decat la serviciu. La serviciu, YM este Dr. Jekyll. Acasa YM devine Mr. Hyde, la genul ca mi-e si frica sa-l mai deschid. Ii ziceam lui L. zilele trecute ca uneori ma surprind deschizand YM-ul fara sa am chef de fapt sa vorbesc cu cineva. Ma loghez pur si simplu si ma uit la el, asteptand sa se intample ceva.

La serviciu da, are sens! Trece vremea mai usor. Acasa in schimb simt ca deja imi mananca vremea de filme sau de carti. Pe obiecte din ultima categorie nu am mai pus mana de multa vreme, in afara de Jurnalul pe motocicleta al lui Che. Nu vreau sa dau vina numai pe YM, dar…

Acum, de exemplu, tocmai mi s-a dat de lucru. Grav! M-am razgandit. Mess-ul e genial, de ce sa mint?

Priviti cum trece vremea! O vedeti?

Peste 20 de ani imi voi spune: “Ce tanara ai fost! si cat ai gresit in tineretea asta a ta care a trecut. Si cum nimic nu mai este reparabil acum. Si nici nu as vrea sa fie reparabil, pentru ca asta sunt eu, la cei 347 de ani ai mei, o creatura alcatuita din nisip si din erori pe care le-am gatit si le-am mestecat constient, m-am hranit cu ele. Acum nu-mi ramane decat sa le var pe toate intr-o carte de bucate si sa vi le recomand, poftiti-le, luati-le, repetati-mi greselile, oooo, nu veti regreta, sunt niste greseli delicioase. Ca bonus, inmuiati-le in sos de ciocolata sau de caramel”.

Zilele trecute, schiopatand (cu oarecare demnitate totusi) pe strazi, mi-a mirosit asa, nu stiu cum, a baloane de sapun si a cateva amintiri gresite. Unii, mult mai saraci si mai goi, si le-ar dori pana si pe alea. Le-as da degeaba, eu nu mai am nevoie de ele; numai ca nu stiu cum le-as putea transfera, in ce program de simulare, pe ce FTP, oare merge pe messenger?

Cand o sa fiu mai batrana, voi fi, de fapt, in continuare, tanara. Asa mi-am propus. O sa trec tot prin pasaj pe la Obor si o sa-mi doresc tot un fotoliu mare pe care sa-l asez in balcon. O sa aliniez in congelatorul amintirilor toate fiintele care m-au facut sa simt ceva in viata mea. Ca pe niste trofee le voi pastra. Ca pe niste cutii de pantofi, cu pantofii ciuruiti de vreme in ele.

Cand o sa fiu mai batrana, o sa gandesc mai repede si o sa merg mai incet. Cu toate astea, nimeni nu ma va prinde din urma.

Parca visez mai apasat

Asa, nu stiu foarte bine cum sa explic. Parca imi ramane mai mult imaginea visata in fata ochilor si parca atingerile din vis sunt mai definite si mai prelungi.

Mereu am visat frumos si luminos, cu exceptia a doua-trei catastrofe nocturne in care mi-a aparut, ce s-o mai dam pe dupa colt, Dracul in persoana. Si nici ala nu a facut mari figuri! Acum insa, am nopti intregi in care conversatiile, gesturile, apropierile tactile mi se par foarte comparabile in privinta autenticitatii cu cele din realitate. Totul este foarte familiar, foarte firesc. Si foarte catchy, pentru ca am avut cel putin o faza in care am trait cu senzatia ca trebuie sa continuu la trezire ceea ce incepusem in vis. Ca sa nu va apucati de speculatii aiursitice, va spun eu mai bine despre ce e vorba.

Am visat ca trebuia sa duc cuiva niste pantaloni in care se aflau niste bani. M-am trezit si m-am apucat sa caut pantalonii cu pricina. In casa mea, insa, pantalonii respectivi, logic, nu existau. Am intrat in panica nitelus, inainte sa-mi dau seama si sa ma conving ca a fost un vis. Pai ce Dumnezeu, imi da omul pantalonii pe mana, iar eu ii ratacesc in cateva secunde?

Alta data am visat ca ma urmarea cineva. Toata ziua urmatoare, atentie! pe trezie, am dezvoltat o paranoia care imi spunea ca, de fapt, omul din vis ma urmareste de multa vreme, cam de cand eram copila de 9-10 ani, si ca acum trebuie sa apara dintr-un moment in altul ca sa-si termine treaba. Sa ma omoare, probabil, in cazul cel mai nefericit.

Nu mai mentionez numeroasele randuri in care vorbesc in somn si ma trezesc cand imi aud propriile replici. Pline de miez, de altfel!

Ma rafinez. Sau imbatranesc.