Ei, copiii, cresc si noi imbatranim. Asta auzeam de la parinti, matusi. De la bunici nu. Eu nici macar nu am avut bunici, ca sa va dati seama ce grava e situatia. In afara unui tataie cu mintile deja ratacite si care s-a dus si ala cand am facut eu vreo 7 ani.
Ce sa mai imbatraniti, ma gandeam, ca voi sunteti deja batrani? Cam asta imi trecea prin cap cand aveam, pe rand, 8, 12, 16, 20, 25 de ani. Dupa aia s-a stricat distractia.
Da, recunosc, ma deprim. Nu-mi place conceptul de timp. Mi-e teama de sfarsituri. Mi-as dori numai inceputuri. Stiu ca, asa cum s-au dus bunicii mei necunoscuti – asta suna ca eroul necunoscut asa – asa se duc si parintii. Si apoi guess who? Si nu mi-e neaparat teama de faptul ca nu o sa mai fiu – paguba in ciuperca numita populatia supraaglomerata a planetei -, ci mi-e cel mai teama ca tot ce facem intre timp, incercand sa castigam tocmai acest timp, nu ne face decat sa-l pierdem. Nici in povestea cu “tineretea” e o stare de spirit nu mai cred, e doar o manevra obosita de a tine spiritele sus, cand ele de fapt sunt undeva foarte jos.
Da, recunosc, nu vreau sa fiu batrana. E cineva care vrea? Nu vreau sa ma doara picioarele, hei, deja ma dor, sau spatele, hei, e deja arsice, sa nu mai aud, sa nu mai vad. Pai ce e porcaria asta? I did not sign up for this.
Si uit. Uit sa ma mai distrez, sa ies, sa rad. Am draci pe mine.
E primul an cand nu-mi doresc sa vina ziua mea. De-asta am sa si fug de ea. Cat mai departe.
… adica nu te voi gasi de ziua ta la telefon?
e, ba da ma, cum sa nu?
…la Paris…