V-am promis ca va aduc in gusa si alte amintiri din Croatia 2007 - voiajul in care am plecat de una singura si din care m-am intors cu un bagaj complet de buna dispozitie si de amici.

Omisalj se afla tot pe insula Krk. Miroase a fructe de mare, iar in apa te intepi in arici de mare, daca nu esti suficient de prevazator sa te dotezi cu papuci de plastic. Oraselul vechi mi s-a parut unic si plin de un aer aparte, de liniste si relaxare. Mi-am dedicat o dupa-amiaza intreaga unei sedinte foto; nu cred ca mi-a scapat vreo casa sau vreo curte nepozata. Era chiar 15 august, iar baticurile pe care le vedeti insirate intre case reprezinta un obicei local dedicat de tinerele fete Fecioarei Maria.

Statii de metrou. Brichete anti-plod, adica sa nu le activeze odorul si sa se friga la manute. Pachet de Marlboro nou. Ce legatura au toate acestea intre ele?

Legatura sunt eu.

Se pare ca nu pot gestiona aceste obiecte, mai mari sau mai mici. Sa le luam pe rand.

Bricheta nu cred ca a fost securizata de dragul coinacilor. Mai degraba de dragul meu, cineva ma pazeste sa nu cumva sa fumez peste limite. Nu pot sa aprind nimic cu brichetele acelea si gata. Mai ales una portocalie… am nimerit-o la Bestfest. Senzationala. Puteai sa mori de pofta langa pachetul de cuie si bricheta nu rezona cu tine. M-am gandit s-o arunc in aia de la Kaiser Chiefs, dar dupa aceea mi-am dat seama ca sunt baieti de nadejde si merita macar o cutie de chibrituri de 0,8 RON.

In tandem cu bricheta imposibila, Marlboro Country va prezinta pachetul revolutionar si tehnico-magnific, pe care, ca si pe instrumentul de aprins lucruri, nu poti sa-l deschizi. Tehnologie antifumat. Mai trebuie sa inventeze astia si dispozitivul antifut. Nu pricep de ce unii oameni tin neaparat sa se complice, cand lumea intreaga in jurul lor se simplifica. Vorba cuiva pe care il cunosc eu destul de bine: “Daca esti foarte beat si vrei sa fumezi un Marlboro, cum dracu’ faci sa-l scoti din pachet?” Bricheta plus pachet de tigari, acest cuplu de groaza ma face sa-mi duc aminte cu afectiune de tigarile Carpati pe care le scoteam din hartia lor (ca pachet nu pot sa-i zic) rupand-o cu salbaticie si savoare, precum si de gestul de a le aprinde la ochiul deja inflacarat al aragazului.

Daca pana acum am incercat sa dovedesc cum tehnica moderna contravine cu gradul de descurcarime pe care il pot eu prezenta, la faza cu statiile de metrou singura handicapata sunt eu. Marturisesc: urasc metroul, asa cum urasti un personaj care te tine in mister si-n suspans de ani de zile. Il urasti pentru ca nu-l patrunzi, in ciuda eforturilor lui de a parea deschis si transparent. Eu una urasc metroul pentru ca zilnic nu stiu pe unde sa intru in undergroundul de la Romana ca sa ajung la Victoriei. Mereu intreb pe cineva, de preferinta pe security guard-ul ala care se holbeaza de fiecare data la mine, intr-un amestec de iritare si mila. Pesemne crede ca imi place de el sau ceva. Altfel nu-si explica nici intr-o mie de ani cum o persoana aparent normala intreaba aproape zi de zi acelasi lucru: “Nu va suparati, pentru Victoriei, stanga sau dreapta…?”

La Unirii, spre exemplu, nu am iesit NICIODATA pe iesirea pe care mi-am propus. Oricat m-am concentrat, oricat m-am scremut, oricat am intrebat in stanga si in dreapta, tot in pampas am reusit sa ies. Daca voiam sa ajung la Mac, ma aratam invariabil de partea cealalta a parcului, la Gregory’s. Cand mi-era sete de Irish Pub, ma trezeam la Hanul lui Manuc. Cand nu-mi propuneam nimic, uite-asa, de-a dracului, ieseam, fara exceptie, la Irish Ii invidiez sincer pe cei care au descoperit tainele metroului bucurestean.

Pentru idiotii care au chef sa ma provoace: nu, nu am venit saptamana trecuta de la Moldova, da, m-am nascut la Bucuresti, e doar vorba de un handicap de bucurestean pur-sange, care respinge cu incapatanare mersul prin catacombe.

Recunosc: sunt trista. Daca ma intreaba cineva de ce, nu stiu sa spun exact.

Parca nu sunt eu zilele astea. Motive? Pai, nu prea ar fi. Cu toate astea…

Sunt abatuta si tuflita fix in niste zile cand ar trebui sa ma bucur de muzica, soare, bere, prieteni. Nu simt asa…

Nici macar nu sunt sigura ca, daca mi-as da seama de ce m-am imbufnat, as putea rezolva ceva.

Poate, pur si simplu, asa sunt eu!

Dar puteti afla!

Vara lui 2007 a fost vara in care am fugit singura in lume. Nu am calatorit foarte departe, de teama sau de jene financiare, dar ceea ce am gasit ma face sa privesc cu mare drag, din cand in cand, CD-urile cu fotografii. Nu stiu cum de nu am impartasit niciodata cu voi micile mele comori din Croatia. O sa postez aici franturi din cele vazute. Hvala, Hrvtska!

Aici, in Baska, insula Krk, faceam plaja. Adriatica habar nu are gustul nisipului. Doar pietre si apa cristalina.

Zilele urmatoare va voi arata cum s-au observat, lipit de inima si iubit, prin ochii mei, cativa stropi din Zagreb, Plitvice, Opatija si favoritul meu, Omisalj.

Mai multe parti din mine au inceput sa scrie. Iata ce a iesit:

Invidioasa a spus: “Nu ma simt bine in preajma oamenilor imbracati in galben. Ii face mai luminosi si asta ma arunca pe mine in cosul cu rufe murdare. Mi se pare ca ochii le cresc de stralucire si am dorinta nestavilita de a le pune o piedica marsava, dupa unghiul inchis al unui geam pictat cu scene din Vanilla Sky”

Clarvazatoarea a spus: “Eu cred ca viitorul apartine in proportie de 82 la suta oamenilor imbracati in galben. Am citit asta in balta scursa de-cu-seara sub burlanul din curtea Aristitei” 

Aligatorul a spus: “Mi-ar fi convenit sa fie toti verzi. Din pacate, nu am atata putere de decizie, asa ca o sa ma multumesc si cu persoanele ce poarta cu incapatanare culoarea galben. Nu stiu de ce fac atatea mofturi. Oricum, eu nu deosebesc micul dejun de cina… si sunt si acromat”

Optimista a spus: (banat pentru limbaj nepotrivit)

Optimista1 nu s-a lasat si a spus: “Va asteptati toti ca, daca imi zice Optimista, sa zic ceva de bine. Am zis ceva de rau si de-aia m-ati sters. Nici macar nu am injurat admin-ul sau ceva de genu’ asta. Ok… mie oamenii imbracati in galben mi se par lipsiti de mister si retardati. Atata am avut de spus. Nici nu va salut”

O persoana care nu stie sa puna punct a spus: “Din partea mea pentru toti tovarasii altora imbracati in galben sau nu va doresc numai floarea-soarelui pe perna si gargarite portocalii pe pereti credeti ca de cate ori credeti ca lansati subiecte cretine trebuie sa va si raspunda cineva mie cel mai mult imi convine galbenul la cascaval si la dungulitele gandacilor de Colorado daca mai apareti cu teme din astea trosnite va omor pe toti handicapatilor”

Un yoghin a spus: “Chakra plexului solar, situata in dreptul stomacului, este de culoare galbena. Eu personal nu am remarcat-o. Nu s-a deschis chakra asta inca”

O vaca a spus: “Pffffff… uat? Care e intrebarea?”

A doua parte a contentului este o porcarie. Ca si prima de altfel… 

Io am avut copilarie de copil. Serios! Din aceea nestavilita, cu genunchii vesnic beliti, cu coatele mereu plesnite, cu bicicleta infipta in garduri sau in masini, cu v-ati ascunselea la ordinea zilei, ca o condica semnata inainte de a sti sa scriu.

La cererea putinilor cititori, acum intra cu povestea cu Oana in gara Campina.

Aveam 5 ani. Si da, stiam sa citesc. Eram un mic pocal cu genialitate, ca majoritatea plozilor. Dupa aceea, m-am nivelat, cand m-am dus la scoala. Presimteam eu ca nu e buna scoala! Revenind… La 5 ani, am fost facuta pachet si trimisa, ca in toate vacantele care se scursesera si care i-au urmat acesteia, matusilor si unchilor din provincie. In vara aceea orasul castigator a fost Campina.

Unchiul meu, nea Marin, era sef de gara in Campina. Big boss, mare faraon! El si matusa Nae (da, da, e femeie si i se spune Nae, io am o familie mai turbata!) aveau grija verile de toti copii din clan. Eu eram cea mai mica. Locuiam chiar in cladirea garii si noaptea adormeam leganata de tignal si miscare de roti. Intr-o zi, unchiul m-a plimbat prin gara, peste linii, si mi-a aratat un marfar garat. Si mi-a explicat cum e cu marfa si mai ales cu sigiliile de pe vagoanele de marfa. Sigilii de plumb! “Nu e voie sa fie scoase, e cam si cum am fura din vagon!”

Numai ca, vedeti voi, plumbii aia erau foarte colorati. Si multi. Puzderie.

M-am trezit intr-o dimineata la 6. Pana si gainile dadeau din cap a dezaprobare cand m-au vazut iesind pe poarta. Nici cainele Top, un tovaras canis negru, de talie enorma, nu m-a urmat, in ciuda obiceiului sau de a ma seconda mai tot timpul. Am traversat toate liniile garii. Acolo, la Campina, nu sunt una sau doua linii. Sunt zece, e ditamai nodul de cale ferata. Dar am traversat cu grija, m-am uitat la macaz, eram deja specialista. Am ajuns la marfar. Am smuls toti, toti plumbii, bucata cu bucata. Aveam pumnisorii plini de sigilii de tren. M-am intors victorioasa cu prada.

Acasa se trezisera toti. Unchii, verisorii mei mai mari. Numai eu lipseam din patut. Nici macar biberonul cu lapte (da, pana la 6 ani am baut lichide cu biberonul) nu ma insotise in escapada aceasta. Cand am ajuns, am desertat plumbii pe masa din curte. Nu a apreciat nimeni gestul. M-a batut tot familionul. A venit si mama de la Bucuresti in ziua aceea. M-a batut si ea. M-a pus sa jur ca nu mai dispar niciodata. Cine stie insa povestea cu Vama Veche si dormitul meu neasteptat la hotel, stie de asemenea ca nu m-am tinut de promisiunea aceasta.

Am invatat totusi doua lucruri cu acea ocazie. 1. Uneori, mai bine lasi plumbii acolo unde sunt si uiti unele usi ferecate. Exista sansa sa ti-o iei pe coaja!; 2. Niciodata, orice as face, oriunde m-as duce, nimic nu mi se va parea mai greu de trecut decat niste linii de tren, cu ecartamentul lor hasurat, ce se casca precum un hau sub picioarele mele de copil.

Aseara, pe drumul catre Piata Constitutiei, imi imaginam ce voi simti si cum simti dupa ce Romania se va califica in sferturi, la Euro 2008. Nu concepeam alt rezultat si zburam catre ecranele de la Casa Poporului. Ma pregateam sa ii iert pe tricolori, pe care pana mai ieri ii acuzam ca mi-au rapit 8 ani din viata. Anii in care nu s-au calificat la nici un turneu final. Anii cei mai frumosi din viata mea - mancati de “nationala” lui Hagi/Piturca/si care a mai trecut pe acolo!

Dar gata! Eram pe punctul sa semnez un armistitiu cu fotbalistii si sa trecem impreuna in faza urmatoare.

Am trecut numai eu

Dar nu m-am suparat. M-am bucurat ca am gustat iar din senzatia aceea de “nod in gat”, pe care numai la astfel de competitii - Euro, Mondiale, Olimpiada - o scot la suprafata. Asa ca nu ma simt dezamagita. As fi vrut doar sa mai beau niste bere in cateva seri, cu ochii la Lobont si fratii sai…

Acum vreau ceva de la “nationala” lui Tadici la Beijing. Daca o mai fi Tadici pana atunci… Si de la fetele lui Forminte, si de la barcile noastre, si de la Covaliu sau Ana Branza. Ar fi la fel de bine.

O poveste ce mi-o spun singura, cand ma retrag pe insula mea de flori negre. Imi sufla in par un vant, negru si el, si parul meu nu va mai fi blond. Se va schimba asa, cum vezi cu ochii, in nuante de castana putrezita, cu conditia sa fiu privita din spate, intr-un asfintit mov de western prost, si niciodata nu voi mai putea fi blonda la loc. Ca un blestem fara antidot, ca o binecuvantare a nerecunoasterii mele viitoare.

De cateva zile ma impiedic de niste fire. Nici macar nu sunt subtiri, sa fi avut scuza ca nu le-am vazut. Mai degraba ma izbeste dansul lor turbat precum reteaua de infrarosii care vegheaza, colorata si stralucitoare, diamantul-vedeta dintr-un muzeu. Diamant de plastic!

Sunt capcanele mele proprii. Cele mai ale dracului capcane dintre toate.

M-am gandit mai bine. Pisica aia galbena de la postul anterior era mai degraba portocalie. Si faina nu se pregatea pentru vreun croissant frantuzesc. Ci pentru pastele italiene.

Am visat azi-noapte o pisica galbena care se plimba tacticoasa printr-o gramajoara de faina. Sper sa fie vorba despre matza nationala a Romaniei care calca in picioare patiseria pariziana. Si isi lasa urmele pernitelor/gherutelor pe apararea lui Domenech-le-chef.

Serios. Am analizat problema. Cainii stiu sa se distreze; pisicile nu. Ele fac tot ceea ce fac in spiritul vanatorii si al malitiozitatii. Daca sunt satule, in ultimul caz. Am vazut catei prostuti care isi ridica uneori pielea de deasupra coltilor intr-o expresie de multumire absoluta; mie mi se pare ca rad. Nu, nu confund cu coltii dezveliti inainte de scandal.

Pisicile insa se iau mult prea in serios. Un caine prietenos vine inspre tine direct, te abordeaza frontal. Observati pisicile: niciodata nu se indreapta spre cineva decat din lateral, cu pasi moi si cu priviri parsive. Nici macar spre stapan. Au senzatia ca se transforma in niste umbre si ca nu sunt de vazut sau auzit. Efuziune? Niciodata. Efuziunea este o forma explodata de bucurie, iar matzele de bucura doar in gandul lor, si numai atunci cand viseaza.

Un caine se joaca zelos, chiar cand oboseste. Pisica nu se joaca nici macar cand pare ca smotoceste fericita un ghemotoc de hartie. Il tortureaza in fapt. Il trece prin chinurile Iadului si-l aduce de cincizeci de ori inapoi, numai pentru a-l trimite din nou in miezul schingiurii.

Dar este momentul sa tac, pentru ca eu cunosc pe cineva care stie mai bine cum este si ce este o pisica. Olga, bring it on, girlie!

“Egoista sunt, pentru ca asa se recomanda toate pisicile. O mata nu exceleaza la omenie. Altfel ar fi defecta din punct de vedere genetic. Asa se conserva speciile…; noi am ales toanele si distanta - la polul opus, cainii isi asigura perpetuarea apeland la slugareala si intentii bune. Mai trag o sanie, mai conduc un nevazator, mai scot de sub avalanse un turist inconstient. Noi nu! Am reusti sa patrundem in constiinta tuturor drept fiintele care iti fac o favoare numai pentru ca le lasi sa ti se intinda pe calorifer sau pe perna.

Nu oferim nimic. OK, mai toarcem, dar asta pentru ca ne e prea cald. Si mai prindem si un soarece sau doi, dar asta pentru ca vrem sa aratam din cand in cand, cui face imprudenta sa uite, ca am ramas niste vanatori si niste bestii.

Facem provizii pentru ca, de fapt, nu avem incredere in stapan. Daca se razgandeste, il apuca nebuneala sau, pur si simplu, moare, trebuie sa avem ce manca. Pisicile de casa nu vor termina niciodata dintr-o inghititura ce au in farfurioara, sunt mai destepte de atat.

Cand oamenii cred ca ne jucam, nimic nu poate fi mai eronat. Fie exersam noi scheme de batalie, fie ne trezim lei in savana, fugarind o prada. Noi nu avem simtul umorului. Joaca noastra inseamna zgariat, muscat pana la sange. Nu radem, nu zambim niciodata, nu glumim. Decat intre noi, si atunci emitem numai poante amare si nemernice. Suntem banuitoare si lase. Inchipuite si nesincere. Interesate si hoate. Obraznice si geloase. Da, tot ce se spune rau despre spita noastra este complet adevarat. Suntem niste porci/scroafe veritabili/e.

La vanitate nu ne intrece, iarasi, nici macar Diavolul. Am supus in vechime Egiptul si China cu o clipire de ochi - mai vreti alte dovezi ca noi suntem o forta, iar oamenii sunt de-a dreptul batuti in cap? Ne-au suflat in fund cat au putut, fara sa-i oblige nimeni. S-au transformat in sclavi, iar neamul meu nu a dus nici macar un razboi de cucerire. Ca atare, pierderile au tins catre zero. Istoricii contemporani s-au dovedit insa cei mai tonti dintre toate personajele. Au scris ca piramidele au fost ridicate in cinstea sufletelor faraonilor sau o tampenie de genul acesta. Neah! Fals! Printii desertului erau, de fapt, ingropati drept accesorii ale pisicilor decedate din acele vremuri. Piramidele? Nimic altceva decat niste excrescente meritate ale urechilor strabunelor noastre care si-au dat obstescul sfarsit dupa o viata de fala si huzur in bunul si ireversibilul Egipt”.

Personal, cred ca Olga facea un simplu exercitiu pentru a deveni catea. Ma rog… Se dadea mare. Mai erau multe rele de spus despre pisici, dar, din respect pentru ea, opresc povestea aici. In capitolul 28 din cartea Olgai si a urechilor ei egiptene.

Si cand emit aceste vorbe grele si nedrepte, ma refer in exclusivitate la yahoo messenger.

Nu-l mai halesc decat la serviciu. La serviciu, YM este Dr. Jekyll. Acasa YM devine Mr. Hyde, la genul ca mi-e si frica sa-l mai deschid. Ii ziceam lui L. zilele trecute ca uneori ma surprind deschizand YM-ul fara sa am chef de fapt sa vorbesc cu cineva. Ma loghez pur si simplu si ma uit la el, asteptand sa se intample ceva.

La serviciu da, are sens! Trece vremea mai usor. Acasa in schimb simt ca deja imi mananca vremea de filme sau de carti. Pe obiecte din ultima categorie nu am mai pus mana de multa vreme, in afara de Jurnalul pe motocicleta al lui Che. Nu vreau sa dau vina numai pe YM, dar…

Acum, de exemplu, tocmai mi s-a dat de lucru. Grav! M-am razgandit. Mess-ul e genial, de ce sa mint?

Peste 20 de ani imi voi spune: “Ce tanara ai fost! si cat ai gresit in tineretea asta a ta care a trecut. Si cum nimic nu mai este reparabil acum. Si nici nu as vrea sa fie reparabil, pentru ca asta sunt eu, la cei 347 de ani ai mei, o creatura alcatuita din nisip si din erori pe care le-am gatit si le-am mestecat constient, m-am hranit cu ele. Acum nu-mi ramane decat sa le var pe toate intr-o carte de bucate si sa vi le recomand, poftiti-le, luati-le, repetati-mi greselile, oooo, nu veti regreta, sunt niste greseli delicioase. Ca bonus, inmuiati-le in sos de ciocolata sau de caramel”.

Zilele trecute, schiopatand (cu oarecare demnitate totusi) pe strazi, mi-a mirosit asa, nu stiu cum, a baloane de sapun si a cateva amintiri gresite. Unii, mult mai saraci si mai goi, si le-ar dori pana si pe alea. Le-as da degeaba, eu nu mai am nevoie de ele; numai ca nu stiu cum le-as putea transfera, in ce program de simulare, pe ce FTP, oare merge pe messenger?

Cand o sa fiu mai batrana, voi fi, de fapt, in continuare, tanara. Asa mi-am propus. O sa trec tot prin pasaj pe la Obor si o sa-mi doresc tot un fotoliu mare pe care sa-l asez in balcon. O sa aliniez in congelatorul amintirilor toate fiintele care m-au facut sa simt ceva in viata mea. Ca pe niste trofee le voi pastra. Ca pe niste cutii de pantofi, cu pantofii ciuruiti de vreme in ele.

Cand o sa fiu mai batrana, o sa gandesc mai repede si o sa merg mai incet. Cu toate astea, nimeni nu ma va prinde din urma.

Asa, nu stiu foarte bine cum sa explic. Parca imi ramane mai mult imaginea visata in fata ochilor si parca atingerile din vis sunt mai definite si mai prelungi.

Mereu am visat frumos si luminos, cu exceptia a doua-trei catastrofe nocturne in care mi-a aparut, ce s-o mai dam pe dupa colt, Dracul in persoana. Si nici ala nu a facut mari figuri! Acum insa, am nopti intregi in care conversatiile, gesturile, apropierile tactile mi se par foarte comparabile in privinta autenticitatii cu cele din realitate. Totul este foarte familiar, foarte firesc. Si foarte catchy, pentru ca am avut cel putin o faza in care am trait cu senzatia ca trebuie sa continuu la trezire ceea ce incepusem in vis. Ca sa nu va apucati de speculatii aiursitice, va spun eu mai bine despre ce e vorba.

Am visat ca trebuia sa duc cuiva niste pantaloni in care se aflau niste bani. M-am trezit si m-am apucat sa caut pantalonii cu pricina. In casa mea, insa, pantalonii respectivi, logic, nu existau. Am intrat in panica nitelus, inainte sa-mi dau seama si sa ma conving ca a fost un vis. Pai ce Dumnezeu, imi da omul pantalonii pe mana, iar eu ii ratacesc in cateva secunde?

Alta data am visat ca ma urmarea cineva. Toata ziua urmatoare, atentie! pe trezie, am dezvoltat o paranoia care imi spunea ca, de fapt, omul din vis ma urmareste de multa vreme, cam de cand eram copila de 9-10 ani, si ca acum trebuie sa apara dintr-un moment in altul ca sa-si termine treaba. Sa ma omoare, probabil, in cazul cel mai nefericit.

Nu mai mentionez numeroasele randuri in care vorbesc in somn si ma trezesc cand imi aud propriile replici. Pline de miez, de altfel!

Ma rafinez. Sau imbatranesc.

Desi m-am saturat ca de mere acre de pisica Olga si de urechile ei magaroase, mai postez aici o bucatica din carte. In capitolul 12, matza incearca sa explice cum poti sa fii turbat si foarte calm, in acelasi timp.

“In timpul crizei, simt ca-mi crapa inima, ca-mi ies ochii din capatana si ca-mi pierd vederea, ca am chef sa sar la bataie cu oricine, dar nu o fac, ca scot pe gura cele mai absurde si detestabile combinatii de cuvinte, ca-mi vine sa plang - si uneori chiar asta fac, plang cu convulsii si fac gesturi necontrolate, intr-o secunda rup tot, parjolesc, otravesc, sterg cu radiera, sfasii, abandonez, dispar fara explicatii si trantesc usile cu forta cozii mele voluminoase, fara sa ma mai gandesc daca nu cumva distrug sau daca nu las in urma definitiv ceva esential pentru mine. In cateva secunde reusesc sa imi schimb existenta in rau, pentru ca ma transform fulgerator intr-o fiinta oarba si bolnava. Mi se pare ca am dreptul sa ma manifest ca o nebuna, cu gandul pe undeva impaciuitor ca, de fapt, eu nu sunt nebuna”.

Dedublarea insa e mare inventie. Ca importanta, se situeaza intre stilou si psihanaliza.

“Undeva, in afara, Olga cea spumeganda se dubleaza cu o alta pisica, identica la infatisare si total opusa ca temperament. A doua Olga se mentine atat de calma si de indiferenta, incat rade practic de se indoaie cand asista, vrand-nevrand, la spectacolele oferite pentru publicul larg de cealalta mata. O admira, cumva, pe cea care se da cu coarnele pe care nu le are de pereti, i se pare distractiva si ii este tare draga, pentru ca o face sa rada din tot sufletul lor comun. Cea cuminte, pe dedesubtul celei fioroase si repezite, isi spune asa: <<De ce sa ma enervez eu? De ce sa-mi pierd eu cumpatul? De fapt, oricum ma doare undeva de tot ce se intampla, asa ca de ce sa ma mai ingrijorez? Mai bine stau aici, la adapost, si rad de toate porcariile care i se intampla celeilalte Olga. Nimic nu reprezintă o tragedie, asa cum vrea ea sa dea impresia, asa ca de ce sa explodez? Uite cum pune ea suflet si se ambaleaza, uite cum se tavaleste pe jos in isteria ei de moment; ma intreb cum pot s-o ajut, dar in acelasi timp imi dau seama ca ea sufera, iar mie, de fapt, putin imi pasa…>>”

Uneori, ma intreb cat imi aduc aminte din trecut. Daca imi amintesc corect unele felii din viata mea, chiar asa s-au intamplat, sau exagerez eu pe undeva? Ma framanta faptul ca uit ochii, privirea oamenilor, cand oamenii aceştia dispar dimprejurul meu. Inainte sa adorm, fac exercitii, uneori disperate, sa reinviu priviri. Imi vine sa plang pentru ca, de cele mai multe ori, nu sunt in stare.

As vrea sa tin minte totul. Bune si rele. Ma parasesc insa amintirile, iar eu trag de ele ca de niste franghii, la inceput groase si sigure, apoi din ce in ce mai slabe, pana devin stravezii si inconsistente. Ma doare ca, mai mult ca sigur, oamenii pe care ii uit imi fac mie acelasi lucru. Ne ucidem reciproc in labirintul memoriei, pana nu mai ramane niciun zambet, nici o atingere, nu mai stiu cine avea par pe brate, unghii patrate, buzele subtiri, cine purta tocuri, cine bea vin alb, cine dormea cu patura peste cap, cine injura la filme de dragoste.

Nu vreau sa uit nimic. Nu vreau sa va uit. 

Niciodata nu am privit lumea dintr-un gips plantat in jurul piciorului drept.

In prima zi m-a durut. Acum nu ma mai doare. Mi-as dori insa niste acetona sa-mi sterg unghiile. Au oja ciobita si nu merge cu albul (deocamdata) imaculat al gipsului.

Ma simt alintata. Dusa pe brate. Hranita. Azi m-am rasculat si am exersat tzopaitul prin casa, dupa cum urmeaza: tzop-tzop inspre baie, stop, atentie la prag, adica executa un tzop mai mare, aterizare intr-un picior. Nota 16,700. Piciorul drept nu are voie sa paseasca. Recunosc ca incerc sa mai trisez, dar nu reusesc. Ma avertizeaza dureros ca mai e cale lunga pana la mersul biped.

M-am plimbat si pana la bucatarie. A fost ca o vizita in oras. In alt oras, micut si indepartat.

Acum astept cadrul. Si pensia :). Nu, serios, cadrul va fi de baza. Deja imi imaginez cum cobor cu liftul un etaj si ies din bloc pe rampa pentru persoane cu dizabilitati. Chiar ma intrebam zilele trecute pentru cine o fi fost construita. Iata, acum stiu la prima mana! La primul picior…

Undeva, pe la mijlocul calatoriei, pisica Olga se antureaza cu un elefant. Olga, profitoare si rasfatata, ii gaseste lui Martin o utilitate pretioasa la drum lung, astfel ca amicitia lor decurge cam asa:

<<Noul meu tovarăş mă purta pe căpăţâna sa de Goliath docil, în imediata vecinătate a mai sus amintitelor sale urechi, de care nu-mi puteam desprinde nici o secundă luciul ochilor. Eram fascinată. Nici nu mai clipeam din cauza atracţiei. Mi se păreau urâte şi frumoase în acelaşi timp, fâlfâinde şi dizgraţioase precum două plăcinte împrăştiate şi neterminate>>. [...]

Martin, elefant evadat de la circ, i se destainuie Olgai si-i impartaseste gustul amar si lesinator al unei iubiri pierdute si al unei increderi spulberate. Martin graieste:

“Am avut încredere şi în mine când m-am hotărât să fug. Nici nu a fost vreo mare filosofie, întrucât nu mă ţineau legat – mă transformasem într-un soi de căţel mai mare, un animal domestic mai rar – nu ma înţelege greşit, se vede ca tu eşti altcumva, mâţo. Tu eşti independentă”.
L-am întrerupt puţin, cât m-am foit să-mi schimb poziţia. Am încercat să nu-l zgârii din greşeală şi am reuşit; pielea lui părea croită din tablă de vapor.
“Am avut încredere că găsesc şi Grădina Zoologică unde trăieşte Grina. Am trăit ani buni în Africa şi ştiu să-mi folosesc mirosul. Am găsit-o. Avea un pui, de-abia născut, primul elefanţel născut acolo. Nu era al meu, era al soţului ei de la Zoo. Un frate urâţel şi fără personalitate. Iar ea, Grina, aproape că nu m-a recunoscut. A trebuit să-i povestesc, printre lacrimi de necaz şi disperare, venirea noastră în Europa, circul, încăpăţânarea ei, jurămintele noastre. Atunci parcă-parcă… parcă-parcă şi-a amintit ceva, dar nici acum nu sunt foarte sigur. M-a asigurat, diplomată şi reţinută, că aşa cum şi-a găsit ea fericirea, aşa o să pot şi eu. Şi s-a îndepărtat de gratii. Bâzâia ăla mic”.
Cum naiba dăduse băiatul asta de treabă peste singura elefantiţă din lume fără aducere-aminte?”
Si apoi Olga trage concluzii emotionale:
Fericirea nu este numai aceea pe care ne-o închipuim noi. Fericirea înseamnă să-ţi schimbi fericirea, când aceasta devine anacronică.
Dacă aş fi putut, l-aş fi luat în braţe şi l-aş fi strâns până ar fi intrat în panică. L-am drăgălit însă în mintea mea, reducându-l la dimensiunile unui ghem de mohair şi alintându-l apoi cu pernuţele. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru elefanţi. Dar pe asta chiar îl iubesc.

M-am cam saturat de Olga asta inutila. Cred ca angajez un hitman s-o rezolve.

Am gasit lista asta la bauade pe blog (http://bauade.blogspot.com).  Copy me, just like I copied bauade. Voi sublinia toate cate am facut eu. Daca voi simti nevoia, voi adauga.

01) Bought everyone in the pub a drink - fara numar, fara numar

02) Swam with wild dolphins - damn, that IS a miss

03) Climbed a mountain - fara nici o placere insa

04) Taken a Ferrari for a test drive

5) Been inside the Great Pyramid

6) Held a tarantula.

7) Taken a candlelit bath with someone

0 Said ‘I love you’ and meant it

09) Hugged a tree

10) Done a striptease

11) Bungee jumped

12) Visited Paris

13) Watched a lightning storm at sea

14) Stayed up all night long, and watch the sun rise

15) Seen the Northern Lights

16) Gone to a huge sports game - si as fi vrut sa merg la mult mai multe

17) Walked the stairs to the top of the leaning Tower of Pisa

1 Grown and eaten your own vegetables - de ce as face asa ceva?

19) Touched an iceberg

20) Slept under the stars

21) Changed a baby’s diaper

22) Taken a trip in a hot air balloon

23) Watched a meteor shower

24) Gotten drunk on champagne

25) Given more than you can afford to charity

26) Looked up at the night sky through a telescope - atunci am constatat ca imi place totusi mai mult aici, pe la noi…

27) Had an uncontrollable giggling fit at the worst possible moment - campioana mondiala la ras

2 Had a food fight

29) Bet on a winning horse

30) Taken a sick day when you’re not ill - astea sunt venite de la Dumnezeu, ma jur!

31) Asked out a stranger

32) Had a snowball fight

33) Photocopied your bottom on the office photocopier

34) Screamed as loudly as you possibly can

35) Held a lamb

36) Enacted a favorite fantasy

37) Taken a midnight skinny dip

3 Taken an ice cold bath

39) Had a meaningful conversation with a beggar

40) Seen a total eclipse

41) Ridden a roller coaster

42) Hit a home run

43) Fit three weeks miraculously into three days

44) Danced like a fool and not cared who was looking

45) Adopted an accent for an entire day

46) Visited the birthplace of your ancestors

47) Actually felt happy about your life, even for just a moment

4 Had two hard drives for your computer

49) Visited all counties of your country - dar o voi face intr-o zi

50) Loved your job for all accounts - asta e o minciuna, dar pur si simplu nu pot sa scot “bold”-ul de pe litere

51) Taken care of someone who was shit faced

52) Had enough money not to worry about tomorrow

53) Had amazing friends

54) Danced with a stranger in a foreign country

55) Watched wild whales

56) Stolen a sign

55) Backpacked in Europe

5 Taken a road-trip

59) Rock climbing

0) Lied to foreign government’s official in that country to avoid notice

61) Midnight walk on the beach

62) Sky diving

63) Visited Ireland

64) Been heartbroken longer then you were actually in love

65) In a restaurant, sat at a stranger’s table and had a meal with them

66) Visited Japan

67) Benchpressed your own weight

6 Milked a cow

69) Alphabetized your records

70) Pretended to be a superhero

71) Sung karaoke

72) Lounged around in bed all day

73) Posed nude in front of strangers

73) Scuba Diving

75) Got it on to “Let’s Get It On” by Marvin Gaye

76) Kissed in the rain

77) Played in the mud

7 Played in the rain

79) Gone to a drive-in theater

80) Done something you should regret, but don’t regret it

81) Visited the Great Wall of China

82) Discovered that someone who’s not supposed to have known about your blog has discovered your blog.

83) Dropped Windows in favor of something better

84) Started a business

85) Fallen in love and not had your heart broken

86) Toured ancient sites

87) Taken an martial art class

8 Sword fought for the honor of a woman (been sword fought if you are a woman) - in onoarea mea, tot timpul

89) Played D&D for more than 6 hours straight

89) Gotten engaged

91) Been in a movie

92) Crashed a party

93) Loved someone you shouldn’t have

94) Kissed someone so passionately it made them dizzy

91) Gotten married

96) Had sex at the office

97) Gone without food for 5 days

9 Made cookies from scratch

99) Won first prize in a costume contest

100) Ridden a gondola in Venice

101) Gotten a tattoo

102) Found that the texture of some materials can turn you on

103) Gotten divorced

104) Been on television news programs as an “expert”

105) Got flowers for no reason

106) Give flowers for no reason

107) Got so drunk you don’t remember anything - multiple neverending

10 Made a fool of yourself by not knowing you shouldn’t say something / and you said it

109) Performed on stage

110) Been to Las Vegas

111) Recorded music

112) Eaten shark

113) Had a one-night stand

114) Gone to Thailand

15) Seen Siouxsie live

16) Bought a house

117) Been in a combat zone

11 Buried one/both of your parents

119) Had a dog or a cat. Or better, both.

120) Been on a cruise ship

121) Spoken more than one language fluently

122) Gotten into a fight while attempting to defend someone

123) Bounced a check

124) Performed in Rocky Horror

124) Read - and understood - yout credit report.

126) Raised children

27) Recently bought and played with a favorite childhood toy.

2 Followed your favorite band/singer on tour

29) Created and named your own constellation of stars

130) Taken an exotic bicycle tour in a foreign country

31) Found out something significant that your ancestors did

132) Quit your job because your boss pissed you off - and that would be my essence

133) Picked up and moved to another city to just start over

134) …more than once? - More than twice?

135) Walked the Golden Gate Bridge

136) Sang loudly in the car, and didn’t stop when you knew someone was looking

137) Ran after a train or bus you were about to miss / or actually missed

13 Had plastic surgery

139) Survived an accident that you shouldn’t have survived.

140) Wrote articles for a publication

141) Lost over 20 kg

142) Held someone while they were having a flashback

143) Piloted an airplane

44) Rolled down a hill - cu bicicleta chiar

145) Broken someone’s heart

146) Helped an animal give birth

147) Been fired or laid off from a job

14 Won money on game show

149) Broken a bone - accidente belea

150) First aided someone who was wounded

151) Gone on an African photo safari

152) Ridden a motorcycle

153) Driven any land vehicle at a speed of greater than 100 km per hour

154) Had a body part of yours below the neck pierced

55) Cleaned up a messed up area

156) Eaten mushrooms that were gathered in the wild - D:

157) Ridden a horse

15 Had major surgery

159) Had sex on the beach

160) Had a snake as a pet

161) Hiked to the bottom of the Grand Canyon

162) Slept through an enire flight: takeoff, flight and landing

163) Slept for more than 30 hours

164) Visited foreign countries

165) Visited all 7 continents

166) Taken a canoe trip that lasted more than 2 days

167) Eaten sushi

16 Had your picture in the newspaper

169) Had 2 (or more) healthy romantic relationships for over a year in your lifetime

170) Changed someone’s mind about something you care deeply about

171) Selected one “important” author who you missed in school, and read

172) Apologized to someone years after inflicting the hurt

173) Been to all your school reunions

174) Communicated with someone without sharing a common spoken language

175) Been elected to public office

176) Written your own computer language

177) Thought to yourself that you’re living your dream

17 Sold your own artwork to someone who didn’t know you

179) Had a booth at a street fair

180) Been a DJ

Am primit de la Florentina (vezi blogroll, ca nush sa bag linku’) tema pentru acasa sa scriu opt lucruri despre mine. (Paranteza: Florentina insista cu Oana Dusmanescu si presa sportiva; Florentina, never say never, baby). Imi place sa insir detalii despre mine. Nu sunt cea mai discreta persoana in raport cu mine insami. Asadar:

1. Nu vreau sa renunt la scrima. Ma sperie faptul ca am inceput tarziu si va trebui probabil sa o abandonez curand. Mi se pare ca, timp de 30 de ani cat nu am intrat pe plansa, mi-am irosit o energie si am ratat o sursa de distractie. Plus niste oameni misto de pe acolo. Nu talentul ma da afara din casa. Pasiunea insa m-ar fi dat.

2. De la 15 ani am tinut jurnal. Caiet, agenda, foi volante, bloc de desen, banca din clasa mea din Caragiale. De doi ani aproape, diverse bloguri. Nu m-a ajutat cu nimic. Decat pentru revarsari in scris si explozii de patetism si sinceritate.

3. Dezordinea mea este vizibil exterioara, precum si invizibil interioara. Orice incercare de organizare si punere in lanturi s-a dovedit/se va dovedi inutila si neavenita.

4. Imi place sa ocrotesc si sa ma joc, in acelasi timp. Intr-o zi, un copil se va lauda cu cea mai tare mama din lume: eu.

5. Intre orice si orice, intre A si B, intre om si animal, intre amanti si amici, intre parinti si frati vitregi, intre muzica si carti, intre singuratate si zgomot, aleg MAREA.

6. M-a impresionat mai mult Amsterdam ArenA decat Mausoleul-whatever-de-nush-unde. Emotia sportiva mi se iteste ca un nod in gat chiar si intr-un stadion golit de spectatori sau de fotbal. Ador imnurile murmurate de sportivii de pe prima treapta a podiumului si steagurile in care se infasoara campionii.

7. Un barbat care plange este, in ochii mei, un barbat adevarat.

8. Sunt fericita. Din cand in cand mi-e teama de asta si atunci afirm ca nu sunt.

As fi curioasa sa aflu cate opt lucruri despre Lumi, Roxana mica, Marian, Jim, Oana Anca, Diana, Mara si Codru. (Scuze, nu stiu sa pun linkuri si parca azi nu imi intra in cap cum sa fac :)) Dar blogrollul se afla in continuare la datorie. Fiecare, daca pofteste, este rugat sa impinga leapsa altor opt bloggeri (sa le zicem asa). Asa veni leapsa, cu indicatii de folosire.

Mi s-a făcut dor de pisica Olga. Iată ce opinii are blănoasa în capitolul X al “Urechilor”.

“Pentru a mă exprima precum ţâncul vecinilor, şcolar în clasa a treia, alegerile sunt de două feluri: bune şi rele. Nici nu se mai pune problema să-ţi asumi decizia, ea vine natural, ca o pocnitură din degete; diferenţa apare când îţi dai seama că drumul pe care ai hotărât s-o apuci este un curcubeu dublat de un camp de trifoi sau o periferie a Kabulului, înţesată de mine antipersoană. Dacă ai tras lozul norocos, alegerea ta te răsplăteşte şi orice altă meschinărie a existenţei ţi se pare doar puţin chili pe felia de pizza. Nesuferitul te pişcă puţin de limbă, dar îţi trece rapid. Dacă ai mers în Kabul, în schimb, pregăteşte-te să sari în aer. Oricât de alert ai fi, oricât de mult ai gogona ochii în stânga şi-n dreapta, oricât de conştient că ţi-ai făcut-o cu mâna ta, că nu te-a luat nimeni cu arcanul la armată, un glonţ rătăcit te poate da cu picioarele în sus în orice moment. Nu există nicio legătură reală şi efectivă între asumarea primejdiei şi primejdia în sine. Precauţia mai rău te paranoizează; dar asta nu înseamnă că-ţi şi creşte direct pe piele vestă antiglonţ”.

Da, Olga se pricepe, cel puţin la nivel cărturesc, să ia hotărări. Pare foarte informată şi cerebrală. (Şi pe mine mă surprinde uneori). Voi cum luaţi decizii pe lumea asta?

Pasesc pe un leagan din acelea care iti cer sa-ti pastrezi echilibrul. Ca pe barna. La final, fac o desprindere (asa se numeste zborul acela scurt?, am inceput sa uit :(() si aterizez pe varful degetelor de la picioare. Undeva, pe umar, imi creste o nota de 10. Stiu, nota asta nu mai exista in stare pura. Eu totusi am primit-o.

Eu stau la un capat al leaganului meu. La celalalt capat se odihneste lumea intreaga. Am eu grija de ea, are voie sa se relaxeze, pentru ca eu pot s-o tin in brate. Cand nu o sa mai pot, o s-o scap asumat si tandru, pe o saltea de caprifoi (Capri, Capri, si de tine am uitat, lasa ca ne vedem noi intr-o vacanta viitoare!). Si nimeni nu se va supara.

Cineva imi spunea odinioara (recunoasteti expresia?) ca puterea sta in detasare si-n raceala. Eu nu am crezut niciodata asa ceva, dar vartejul cu care era dusa lupta convingerii aproape m-a doborat. Acum mi-am adus aminte ca mie imi place sa stau in bataia flacarii. Oameni buni, imi e soare!

Prima mea pisica e acum o fantoma. Il chema Mateias si era uratel rau. Eu aveam 6 ani, el era un puiandru. Amandoi beam lapte, numai ca el zburda mai liber, confunda gradina noastra cu cea a vecinei si se incurca prin tufele de trandafiri, scarmanandu-si apoi, ore in sir, blana banala in cautarea tepilor durerosi. Crestea mai repede decat mine si mai salbatic. Il admiram sincer.

Mateias si cu mine locuiam in casa de pe strada Comanita.  Apoi nu inteleg ce s-a intamplat… Ne-am mutat intr-un bloc prost finisat, pisoiul s-a pierdut, eu m-am pierdut… Am ramas in demisolul vilei de langa Piata Galati (Gemeni, in fine) si noaptea, cand visez ca ma duc acasa, ajung de fapt acolo, langa Mateias. Printre narcise, pe fotoliul de rachita, in pavilion. Cand nu gasesc drumul, experimentez, in vis, crize epileptice de grand mal. Noaptea, casa aceea capata dimensiuni exagerate - in realitate avea doua camere, nici alea prea mari, si o bucatarie unde citeam serioasa si incruntata in timp ce tata se straduia sa ma hraneasca, stangaci si oarecum iritat si oarecum amuzat… Bucataria unde mama ma trimitea la aragaz, sa-i aprind si ei o tigara - faceam un sfert de ora cu tigara aprinsa pana indarat la ea si gandeam “Ah, ce mama misto am, ma pune sa fumez la 5 ani”…

Mai stiu ca taraia aproape neadormit un telefon rosu-rosu. Rosu disco. Se numara printre primele mele amintiri despre viata asta. De aceea mi se pare inacceptabil sa nu ai un telefon rosu, mi se pare de prost gust si o iroseala ingrozitoare. 11.32.06. Asa il chema pe telefon. Aud vocea mamei, rasul mamei, cat radea mama, acum de ce nu mai rade asa? Poate pentru ca nu o mai face nimeni sa rada… Nu mai e casa, nu mai e tata, nici jumatate din amicele ei parfumate si cu rochii scurte nu mai sunt.

Ar mai fi curcanul Bazil, care sedea legat de zarzarul din curtea din fata. Eu am crezut initial ca Bazil este amicul meu si ca amicitia noastra se va ridica deasupra vremii. Stateam amandoi, el ciugulea (ma miram ca mama il indoapa asa de tare, cu graunte minunate, cu mine renuntase de mult sa duca lupta mancarii), eu ii priveam fascinata irizatiile penajului. Bazil a fost cel mai frumos prieten pe care l-am avut vreodata, ce mai! Ii vorbeam despre papusi, despre flori, despre nori. Dar nu! Curcanul adus la rang de buddy urma sa insemne felul principal la nu stiu ce cina. A fost decapitat, precum relatia noastra, si mancat. Eu am facut primul soc dintr-o lunga serie, mai ales cand i-am vazut capatana Bazilului undeva, pe coltul mesei galbene cu patratele. M-am tinut insa tare. Nu am lesinat. Nici nu am mancat din el, ce-i drept! Acum mi se pare fair, sincer!

Intr-o zi, poate chiar in curand, voi incerca sa rascumpar casa din Comanita. Inca mai cred ca visele despre curcani zburliti si copilarii traite gard in gard cu biserica (fara efecte ulterioare rasunatoare) se pot recastiga, atata timp cat nu le-am aruncat, de fapt, niciodata.

Nu are chef de lucruri mici, dar nici de lucruri mari. Vrea sa fie grava in a funny way, asa. Olga iese din cartea ei si se publica singura, neinsemnata si ingamfata in acelasi timp, se rostogoleste printre tornadele de praf ale primaverii. Ar merge pe jos zambind zeci de kilometri urbani, tramvaiele nu o infricoseaza si nici semafoarele defecte de la Bucur Obor.

Nu are chef de ghicitori si ghicitoare (chiar mi-a iesit ieri o tiganca in fata pe la Piata Kogalniceanu, era tanara, aproape cruda, aproape frumoasa in buza diminetii si mi-a zis “Hai, balaio, sa-ti ghicesc”! Am fugit ca din pusca, m-am si impiedicat de caldaram de parca as fi dat nas in nas cu Alien, nu vreau sa stiu nimic din viitor, nici macar daca mi-l povesteste in gluma o femeie necoapta si neagra, vreau sa mi-l ghicesc eu singura, sa-l depan in prezent, sa-l rotunjesc si sa-l alint, pentru ca e viitorul meu. Pleaca, nimereala, du-te invartindu-te cu ghiocul tau si cu zatul de cafea si cu divinatiile tale paralele, NU MA VEI AVEA NICIODATA, nu ma vei trage de par, nu ma vei lega la ochi, nici macar un minut dintr-un inceput de zi.)

Nu are chef sa recunoasca orbeala si uitarea si incapatanarea, ale altora, ale ei. Si totul devine mai simplu dintr-odata, toata setea de control de dinainte se lichefiaza intr-un ceai auriu, de baut numai dupa-amiaza, pentru reintregirea Zenului. Totul e simplu, oricum; numai noi ne petrecem trei sferturi din viata complicand (complificand, cum a zis o data Tziganul, a fost genial fara sa-si propuna decat sa bea trei zile fara pauza) totul, cu nesat si autoflagelare deodata; mi se pare corect, pana la urma.

Nu are chef sa mai creada ca oamenii sunt buni sau rai; ce mama dracu’, sunt oameni si gata, e suficient de dureros, de ce mai trebuie sa-i mai clasificam si asa?

In general, Olga nu mai are chef sa se teama. Va incepe terapia chiar de azi. Prin zbor.