Berea – 5 RON paharelul.

Distributia – mai slaba ca anul trecut (editie la care am fost) si cu muuuuult mai slaba decat acum doi ani (editie la care nu am fost, dar a fost suficient sa-mi arunc ochii pe lista participantilor).

Ziua 0 din program – adica miercuri, 1 iulie – zi degeaba in calindar, deoarece cele patru trupe rasfirate puteau fi usor intercalate in celelalte trei zile.

Am vazut reprezentatiile Patrice si The Killers. Au fost chiar bune.

A plouat cu spume. Asta chiar nu e vina nimanui. Am fost pana acasa dupa umbrele. Cu umbrela chiar se poate rezista.

Azi insa, surprise! Organizatorii isi fac morala singuri pe prima pagina a site-ului festivalului, in limba engleza, de altfel, ca sa dea evenimentului o umbra de cosmopolitism, ca “au gresit cand au lasat publicul sa intre cu umbrele” – aceste obiecte, dupa parerea lor, periculoase si nenorocite, care impung, inteapa, scot ochii. Ce mai, sunt malefice. S-or fi trosnit trei prosti care nu stiu sa manevreze un bat.

Azi e Moby. Biletele sunt vandute toate. Daca ar mai fi fost bilete de vanzare, genul 1.000-2.000 asa, ar mai fi aparut regula umbrelei?

UPDATE: Niste tampiti ii lauda pe organizatori pentru masura cu umbrelele. Probabil sunt cei trei tampiti care s-au lovit cu ele deunazi.

Este un semn de prietenie. Un semn cu atat mai valoros cu cat Dragos, cel care il da, stie ca prietenul lui din copilarie, Cosmin, nu poate vedea decat de sus din Ceruri gestul facut pentru copiii lui.

Povestea e simpla si tragica. Acum doua luni, Cosmin si-a pierdut viata intr-un accident ingrozitor, la doar 33 de ani. In urma lui au ramas doi copii – un baiat si o fetita – si o sotie.

As vrea sa spun ca il cunosc foarte bine pe Dragos, cel care a avut initiativa de a ajuta aceasta familie, si i-am cunoscut, cu ani in urma si pe Cosmin si pe sotia lui, cand asteptau primul dintre copii. Deci toata istoria este adevarata si garantez pentru autenticitatea ei.

Iata mai jos mesajul lui Dragos:

“Pentru cei care nu l-au cunoscut.

 Va multumesc si eu.

Si vine Jimerino azi-noapte acasa usor alcoolizat. Si incep niste discutii non-violente, dar contradictorii.

Prima despre Iisus.

Zic io: “Iisus al tau nu stiu ce a facut”.

Zice el: “Pai da, va credeti voi destepti, astia necredinciosii. 85 la suta din lume crede ca a existat, numai tu si alti cativa nu credeti”.

Zic io: “Ba, io cred ca a existat. Doar ca nu era ceea ce pretindea”.

Zice Jimerino: “Adica? Nu era Dumnezeu?”

Zic io: “Nu prea. Cred ca era un tip meserias, care gandea cu mult inaintea epocii sale, care a dorit sa schimbe lumea in care traia, pentru ca i se parea de cacat”.

Jime: “A, deci, dupa tine, nu a mers pe apa…”

Je: “Nu prea…”

El: (enervandu-se): “Si nici nu a schimbat apa in vin…”

Je: “Ce-ai, ma? Nu a facut nimic din toate astea. Era doar foarte deschis la minte si revolutionar.

Jimerino (la provocare): “Aaaa… asa, ca Che Guevara”.

Eu: “Nu ca Che. Iisus avea un PR foarte bun”.

Jimerino (revoltat): “Esti handicapata? Cum avea PR foarte bun?”

Eu (revoltata): “Uite-asa. Ce functiona la vremea respectiva cel mai bine? Religia, magia. De-asta s-au folosit  Iisus si staff-ul ca sa…”

Jimerino: “A, avea si staff… Ei, nu, ca tu ai baut”.

Eu: “Nu pricep de ce te ataci asa. A vrut omul sa schimbe lumea si i-a iesit o religie. Tot e bine”.

Dar asta nu a fost nimic in comparatie cu discutia despre aselenizare. Tot aseara. Daca de Iisus mai am voie sa ma ating, de Neil Armstrong sa nu indraznesc. Din cauza pasului mic pentru om era sa ne luam la bataie.

Eu: “Tu esti din aia de credeti ca a juns omul pe Luna”.

J: “Pai a ajuns. A ajuns, atunci in 1969″.

Eu: Numai tu crezi ceva ce s-a intamplat cu 11 ani sau cu 2000 de ani inaintea nasterii tale”.

J: Pula mea. Tu esti proasta din aia care crezi ca s-a facut in studio in Nevada… Io am vazut imagini, ba…”

Eu: In Nevada, in Nebraska… Si io am vazut filmuletul in care arata de ce e fake”.

J: Pai da, tu si cu Dan Brown. Contestati tot, ca va credeti voi inteligentii pizdii. (Aici se contrazice, sarind din discutie). Adica, si ce daca Iisus avea mostenitori?”

Eu: “A, ca sfantul a facut copii la un moment dat nu te deranjeaza?”

J: “NU. Dar asta cu aselenizarea e culmea. Tu zici ca aselenizarea a fost fake. De ce nu crezi ca filmuletul cu explicatiile ca a fost fake a fost FAKE?”

Eu: “Nu cred ca o0amenii au ajuns asa de departe, pur si simplu. Daca au fost pe Luna in ‘69, azi de ce nu se mai duc?”

Jim: “Da’ de ce pula mea sa se mai duca?”

Eu: “Sa cerceteze, boule”.

Jim: “E, nu, ca tu esti handicapata. NU SE DUC OAMENII PENTRU CA SE DUC SONDELE SPATIALE”.

Bai nene, io una nu mai vreau sa dorm cu Jimerila in acelasi pat. E dragut pana adoarme, dar dupa mi se face frica. Mai ales dimineata cand ma trezesc am senzatia ca m-am odihnit langa Tutankhamon. Asta pentru ca dansul, indiferent de numarul gradelor din incapere, se infasoara in obiectul de invelit (nu conteaza ca sunt 78 de grade si noi inca nu am renuntat la plapuma) precum o sarma ardeleneasca. Face sauna in fiecare noapte.

Acum am trecut la un cerceaf. Adica a trecut, ca io m-am invelit doar simbolic, 2 minute, cand m-am culcat. Cand m-am trezit insa, asta se facuse rulou, cu cearceaful pana peste nas si cu ochii in plin Rapid Eye Movement… A mai si scos la un moment dat un sunet asemenator cu un raget. Cred ca visa ca-i fura cineva pledul. Ma rog! De-a dreptul infricosator. Undeva intre povesti de-alea damnate cu mostenitorii giulgiului din Torino si altele mai normale, cu zombie.

Intre timp, io ma simt precum stejarul din Borzesti. Adica nu partea cu “voi razbuna sangele lui Mitrut si al sarmanei noastre Moldove”. Ci partea aceea cu “nici patru razesi strasnici nu-l puteau cuprinde”.

Mi-as dori sa mai pot dansa macar o data cum am facut-o acum doi ani, in miezul zilei, pe cacatul de plaja de la Mangalia. Mi-e teama ca nu o voi mai face niciodata.

… sa cititi povestea pisicii umblatoare, la http://urechilepisiciiolga.wordpress.com

Stiam eu ce stiam cand spuneam ca masina de spalat e enervanta. Mi se pare ca te leaga de glie, trebuie s-o mosesti pana isi termina programele; e ca o piatra de moara. Inseamna familie si casnic si electrocasnic si chiloti si tricouri… ( Mancatoare de independenta la cel mai parsiv mod. “Da, iti spal, am grija de tine, dar trebuie sa ma adapostesti, sa-ti ocup o gramada de loc si sa fac si figuri”. Mi-e si sila!

O urasc. Am urat-o de la bun inceput. Dinainte s-o am.

Aseara am pus-o in functiune. Pisica Ira, care s-a dovedit a fi curajoasa, a scuipat-o si a atacat-o vitejeste. S-a ciucit in fata usii monstrului si, pe cat era de curioasa in fata rufelor care se roteau in toate directiile, pe atat de iritata se arata cand venea vorba de zgomote. Mi-a parut sincer rau ca nu am avut cu ce s-o filmez.

Am pandit-o sa vad daca baga detergent. Pana acolo s-a comportat bine.

A luat-o razna total cand a venit insa vorba despre centrifugare, care nici macar nu stiu ce dracu’ inseamna cu exactitate. Dar, pe scurt, asa cum mie nu-mi place masina de spalat, nici ei nu i-a placut de noi. Banuiesc asta pentru ca, daca ar fi avut copite, masina noastra de spalat creiere ar fi luat-o aseara complet prin zid, pe la vecini. S-a rasculat si a plecat singura spre usa de la intrare, luand cu ea si priza care o tinea ostatica. A smuls-o din perete cu zgomot si salbaticie in doar cateva secunde. 

Noroc ca am reusit sa-i facem botezul cu cateva tricouri de-ale lui Jimmy.

Rezultatul e ca acum iar nu avem cum sa spalam la masina, ca nu mai avem priza. Pe undeva ma bucur…

Asta e! L-am pierdut!

Cartea “Urechile pisicii Olga” nu s-a publicat, iar eu mi-am pierdut increderea si rabdarea cu ea. Asa ca voi ati castigat. Ati castigat cartea, publicata integral pe net la http://urechilepisiciiolga.wordpress.com

Este a voastra. Imi doresc s-o cititi si sper sa va placa. Ar fi o consolare imensa. Nu va grabiti s-o parcurgeti dintr-odata. Acolo va ramane, stati linistiti! Nu consider defel ca am irosit-o.

Aici o sa ne vedem in continuare cu porcarioarele zilnice.

Stiti ca cauta lumea lately si ajunge pe blogul meu?

“Poze cu femeia de jumatate de tona!”

Cred ca sunt denaturata. Nu numai ca mama, dar si ca persoana in general.

Imi tot imaginez zilele asta cum o sa arate chipul fetitei noastre. Si stiti care e al doilea gand, ce vine automat si il dubleaza pe cel candid de mai inainte? Oare cum o sa arate chipul mamei ei dupa ce se va imbata prima oara dupa vreo 9-10 luni. Amandoua imaginile: priceless.

Recunosc: nu-i invidiez cel mai mult pe cei cu silueta de viespe sau pe cei care danseaza salsa fara sa atarne cu 12 kilograme fata de gabaritul lor obisnuit. Ii  gelozesc profund pe aia care isi permit sa bea cinci beri la bar sau la padure. Sau acasa. Sau pe strada. Sau la serviciu. Sau in sant. Sau la mare. Sau pe Marte. Sau in dulap.

In cateva randuri, am facut si eu urmatoarele excese: o bere plus un Campari Orange (sambata seara), doua Campari Orange (acum doua sambete). Dar deja chestiile astea devin dureroase. Ma ametesc imediat. Voi avea nevoie de o perioada de reacomodare, ca la scrima. Acolo cu siguranta la primele 5 antrenamente nu voi mai sti nimic. La fel si cu betivaneala. La prima tentativa de mucificare nu voi apuca sa beau 3 beri, ca voi fi intinsa sub vreo masa. Dar stati linistiti, talentul nativ isi va spune cuvantul. Sunt convinsa ca voi reveni la forma carciumistica de dinainte de plod, caci ceea ce este innascut nu se sterge intr-un amarat de an calendaristic. La scrima va fi mult mai greu, ca acolo nu am talent deloc.

Sambata mi-am adus aminte de sticla mea de Metaxa din care, acum vreo trei ani, beam de una singura in fiecare seara. Ah, ce relatie corecta si patimasa in acelasi timp s-a consumat atunci! Si cand spun consumat, Doamne, ce fiori de voluptate ma strapung! Dupa ce mi-am devorat supusul, mi-am luat una de Alexandrion. Nu a fost chiar la fel, dar a fost frummmos!

Salut! Ma cheama Oana si probabil ca nu sunt tocmai alcoolica, dar de-abia astept sa ma intorc sa constat cu ochii mei daca pot deveni!

Mereu am simtit o strangere de inima pentru primii nascuti. Un soi de mila pentru ca soarta i-a ales sa suporte venirea langa ei a fratilor si surorilor mai mici. Copiii cei mari mi-au ramas aproape de suflet pentru ca, fara sa aiba vreo viata rea, au crescut cu intrebarea: “Cum ar fi fost fara mucos?”

O sa credeti ca Olguta e primul meu copil.

Ei bine, nu e. Si pentru ca J sa nu creada ca am mai produs plozi din alte relatii de care lui nu i-am spus, vin si spun repede: primul meu copil traieste in casa cu noi. E un copil mai special, in sensul ca pana la 6 ani nu vorbeste, nu iese din apartament, nu merge pe doua picioare, nu coloreaza, nu citeste. Este pisica Ira.

Vor sari acum ca arsi cei care deja au copii. Imi vor spune ca nu se compara iubirea fata de un copil cu iubirea fata de un animal. Nu-i contrazic. E  adevarat, eu nu am de unde sa stiu. Dupa cum nici ei habar nu am cum simt eu.

La inceputul sarcinii, cand unii m-au indemnat sa scap de pisica, am intrat intr-o stare paralela cu realitatea, in care mi se rupea inima in 15 numai cand ma gandeam ca as putea pune Ira intr-o cutie si as putea transporta-o in alt camin, fie chiar si la un cunoscut. Am bocit ore intregi doar la gandul asta si atunci o luam in brate si o strangeam si o pupam si ea nu intelegea de unde efuziunea asta… Si acum, cand imi trece iar prin minte ideea asta, plang ca proasta. Desi Ira a ramas acasa si aici va ramane, pentru ca nu pot sa aduc pe lume un suflet si sa arunc un altul.

Sta toata ziua cu mine. Cred ca i se par o binecuvantare lunile astea in care am stat zi de zi una langa alta. E prietena mea si sora mea si copilul meu. Daca ar pati ceva, m-as scranti la cap. Si asa imi dau seama ca pentru unii dintre voi este deja prea mult ceea ce scriu aici…

O sa fie geloasa cand o sa vina copila. Dar stiu ca ar fi de 1.000 de ori mai urat s-o dau decat s-o pastrez aici, pe post de sora mai mare, cu toata posesivitatea de care sunt capabile pisicile.

Stiu ca pisica asta, asa prostuta si vagaboanda si simpluta cum e ea, nu m-ar parasi. Nu m-a parasit cand am uitat geamul deschis. Ma iarta cand ii las farfuria goala cateva ore. Cand o lasam singura in concedii.

Mi-au spus: “Trebuie sa alegi. Pisica sau copilul”. Iar eu am ales, in felul meu, ii aleg pe amandoi. Cred ca atunci cand vine vorba de ceva minunat in viata ta, nu trebuie sa renunti la alte lucruri minunate. Iubirea este de mai multe feluri si din ce in ce mai greu de gasit. Iubirea se hraneste din iubire, nu din abandonuri.

Acum daca fac pe cineva tigan, o sa va suparati pe mine…

Cu toate acestea, vecinul meu nea Gheorghita este tigan. Un tigan betiv, trecut bine de prima tinerete, din ale carui insiruiri de cuvinte nu pricepi nimic si care o altoieste sistematic pe nevasta-sa, tanti Dida, trecand peste faptul ca baba e diabetica si, in consecinta, oarba. Apoi ii face de mancare… Ma rog, fiecare cu partile lui bune!

De cateva luni, din cauza unei boli misterioase care, intre timp am descoperit, poarta numele “lene”, l-am insarcinat pe nea Gheorghe sa ne plateasca intretinerea. Adica, din banii nostri, nu ca-l exploatam pe om sau ceva. In schimbul contravalorii unei beri, atat trebuia sa faca: sa duca bani la contabila si sa aduca, nu-i asa?, chitanta. Lucruri care s-au dovedit prea complicate pentru nea Gheorghita.

Omul ba uita, ba intra in banii mei si mai dura o saptamana pana ii punea la loc, ba uita chitanta la femeia cu incasarile… Na, bautura isi cere tributul, mai ales dupa o varsta incolo… Ultima data a lasat chitanta in plata Domnului. Si noi, oameni haini, nu l-am crezut. Asa ca mama l-a cam luat la puli.

Asa ca omul a venit sa se disculpe. Numai ca nea Gheorghe nu vine ca orice vinovat sau macar pe jumatate vinovat sa explice o situatie. El vine la usa cu scandal. Suna, apoi, nelasandu-ti timp sa-i deschizi, incepe sa bata cu pumnii in usa, precum in Cretacic. Ii deschizi, deja nervos, ca stii cine e si ce vrea. “Buna ziua” este exclus din start. Si incepe un dialog intre el si mama, din care se intelege doar ce zice ea. Pe scurt,  el tipa cat poate ca a dat banii, dar casierita nu i-a dat chitanta si ca daca nu-l credem sa intrebam vecinii. Vecinii, culmea, confirma ce zice Gheorghe. Doar ca Gheorghe era prea beat ca sa-si aminteasca sa ridice si chitanta.

Azi, Gheorghe, cel pe care il hranim ocazional cu diverse alimente, bauturi, haine, a venit iar la usa si ne-a zis sa ne platim singuri intretinerea. NE-A CONCEDIAT NEA GHEORGHE! Nu mai are nevoie de noi si de serviciile noastre, pe vremurile astea de criza. Asa ne trebuie, daca l-am stresat pe ganditor!

Oana Olga: iar a venit nea gheorghita
Jimmy: ce mai vrea?
Oana Olga: sa aduca chitanta
Oana Olga: si sa ne anunte ca nu ne mai plateste intretinerea
Oana Olga: ne-a concediat
Jimmy: madar ciot
Jimmy: ce facem?
Jimmy: ai un plan de rezerva?
Oana Olga: daca ii mai da mama vreo ceva de mancare, o bat
Jimmy: de ce ma? saracu. un betiv si el…
Oana Olga: vine cu scandal
Oana Olga: bate in usa cu pumnii
Jimmy: ii dam un capac?
Oana Olga: nu
Oana Olga: gata
Jimmy: il atentionam? ii dam galben?
Oana Olga: scriu de el
Jimmy: aa
Jimmy: oke, asta o sa-l doara

” Daca vrei sa-ti construiesti o casa… Am cea mai bună companie din domeniu care să-ţi proiecteze casa, blocul sau să ţi le consolideze. General Proiect & Design oferă şi servicii de arhitectură la preţuri foarte bune, profesionalism şi calitate. Portofoliu cu proiecte realizate în decursul a doi ani de experienţă. Contact: Bogdan Micu – +40.724.733.588.”

Nu m-am omorat niciodata dupa pasari. Mi se par toante, inexpresive, incapabile de a produce si de a oferi afectiune, cu ochi care nu transmit decat panica si tampenie. Cunosc persoane carora chiar le e teama de pasari, care plang daca le apropii de fata un puisor galben de gaina. E, eu nu sunt chiar asa! Doar ca nu ma omor dupa penaje, zbor si alte de-astea! Intr-o ierarhie a necuvantatoarelor, pasarile se afla cu succes la non-populare.

Ca sa mi se intareasca si mai abitir senzatia de respingere pe care o am fata de regnul stupidelor, de cateva zile in copacii din fata ferestrei mele s-au mutat doua cotofene. Sau cum se numesc in latina (limba total nobila si nepotrivita pentru aceasta specie absolut imbecila) pica pica – nu s-a obosit nimeni sa le gaseasca doua denumiri care macar sa nu se repete, daca nu sa sune si bine.

Pica pica are un glas inconfundabil de pacanitoare din aceea folosita pe stadion. Numai ca acelea se mai si opresc din cand in cand. Pica Pica este inepuizabila. Caraie ore intregi – nu am reusit sa descopar scopul. Nici cauza. Se cheama una pe alta la nesfarsit. Emit un singur sunet, agresiv si foarte sonor. Au o persereventa vecina cu obsesia. Sunt negru cu alb si cu verde-albastru. Aratoase si proaste-gramada. Ca niste oameni de Bamboo.

Tot blocul a turbat din pricina lor. Cand isi incep trilul afon se aud vecini injurand, batand din palme ca sa le sperie, obiecte zburand de la balcoane in directia impanatelor, caini latrand pana la lesin de nervi. Dar nu! Ele staruiesc.

La inceput am vrut sa le (sa ramanem in zona ornitologiei) mierlesc. Mi-au trecut cateva scenarii horror prin cap la adresa lor. Cel mai frecvent includea o pusca din acelea cu aer comprimat. Mai era si acela in care fac risipa de graunte otravite, dar nu e aplicabil. Puteam sa fac victime colaterale, din randul pasarilor decente.

Ieri dupa-amiaza au disparut vreun ceas. Stiti ce? M-am ingrijorat. Am constatat cu surprindere ca fac parte deja din ecosistemul meu si ca le indragesc asa, ca pe niste persoane enervante. Acum nu-mi mai doresc sa se carabaneasca.

Pentru orice eventualitate, anexez totusi poza infractorilor, ca sa stiti de cine trebuie sa va feriti.

Se vede treaba ca am inceput sa ma uit la televizor precum curca in stinghii.

Privesc cu respect finala de tenis de la Varsovia, dintre romanca Alexandra Dulgheru si ucraineanca Alona Bondarenko, unde a noastra ii da sa cante in decisiv de ailalta plange pe teren. 1-0, 2-0, 3-0. Pe la 3-0 si jumatate, impresionata de performanta romancei, simt nevoia s-o futizez la cap pe colega si prietena Roxana, care e la munca.

Oana Olga: ce face dulgheru
Oana Olga: acu imi pare rau ca nu a jucat cu sharapova
Roxana F: s-a terminat meciu tu
Oana Olga: a, da?
Roxana F: dada
Oana Olga: vai sunt buza 2
Roxana F: i-a dat 6-0

Da, m-am uitat la inregistrare cu senzatia ca urmaresc live-ul. M-am comparat cu colegul Buza caci numai el, in nemarginita-i neatentie, mai facea de-astea pe la Mondialele de atletism. Venea cate unul la el si-i zicea: “La pariu ca cioara asta alearga suta in 9,81?” Buza se baga la pariu. A naibii cioara, 9,81 scotea. Dupa ce tuna si fulgera, se gasea un binevoitor sa-i precizeze ca finala la suta de metri avusese loc in noaptea precedenta, nu in timpul pariului.

Langa Obor avem un restaurant turcesc.

Asta, ma gandesc, inseamna shaorma, pitta si alte sarmale de-astea. Sugiuc. Iatagan. Papuc.

Pe geam un afis.

Pe afis: “Organizam parastase si botezuri”.

Si mai jos, alte doua afise – unul cu menu parastas, altul cu menu botez. Preparate coplesitor romanesti. What the…? Adica la parastas nu am voie sa iau menu-ul de botez? Daca vreau tort de bezea in loc de coliva, se supara careva? Mortul se supara din cauza desertului? Nu cred. Viii atunci? Petrecaretii de botez se intoxica daca mananca hrana dedicata chefliului de parastas? Nu se pot mixa cele doua menu-uri?

Eu una, cand am implinit 30 de ani, am vrut sa-mi fac si tortul miresei, si coliva, si turta de copil, sa le rezolv pe toate dintr-un foc. Sa nu aud pretentii mai tarziu. Am vrut sa fac asa si am gresit ca nu mi-am dus dorinta la indeplinire. Daca executam efortul de a-mi serba ziua de nastere, maritisul, botezul copilului si decesul (ultimele trei inexistente la momentul respectiv) in aceeasi zi, acum scapam de replici de genul: “Da’ stii ca trebuie sa botezi copilul cat mai repede, da?” (Da’ de ce sa-l botez cat mai repede, fuge copilul de acasa pe geam si se inroleaza la scientologi?), “Acum ca vine un copil, trebuie sa te mariti si tu, sa te asezi la casa ta!” (Multumesc, traditionalisti mici ce sunteti, dar eu sunt la casa mea. Da, a mea, nu stam cu chirie! Multumim de grija!), “Cat planuiti sa dati pe menu, ca sa stiu cati bani pun deoparte?” (Puneti cate 12.000 de euro de persoana, ca fac la Burj Al Arab. Si puteti sa mi-i dati de pe acum, daca nu va deranjeaza. A, cum? M-am scapat ca nu fac botez cu dar? Deja? A plecat porumbelul? Pai atunci de ce mai intrebi? Sa ma verifici? Nu esti, ma, prieten, esti o javra!)

Mi-e teama de cuvantul sacrificiu. Si nu doar de cuvant, desi cuvintele sunt niste unelte destul de puternice, cat de ce inseamna el.

Sunt o fiinta alintata. Nu port lant. Singurele lanturi pe care le-am purtat in viata mea mi le-am impus singura. In numar coplesitor, nu mi-au placut. Le-am regretat putin, apoi le-am trecut la experiente.

Acum sunt pe cale sa-mi achizitionez un lant care imi va ramane la gat toata viata. Ma banuiesc ca nu voi avea habar ce sa fac cu el. Si nu, nu vreau sa aud replici de genul “O sa fie totul natural”. Normal ca o sa fie natural. Doar ca acest “natural” difera de la o fiinta la alta. Ma uit la reactiile mele cand ma intreaba cineva “Ce face bebelusul”?, “Cum e papusica?”, “Creste cocolosul?”… Care bebelus, care papusica sau cocolos? Eu, in egoismul si in starea mea de independenta pe care incerc deja s-o transmit copilului meu, imi imaginez ca port in mine un om. Imi inchipui deja cum citeste carti si vine julita pe picioare de la antrenamentul la scrima.

Ma gandesc ca nu pot, de fapt, sa fiu mama. Ma vreau mai degraba tovarasa acestui om. Of, pe lumea asta toti ticnitii sunt lasati sa faca plozi! Vorbesc aici despre fata asta si, de fapt, imi zboara mintea la mare si la “mama, ce mi-as dori sa prind macar cinci zile pe litoral pana nu ma fac cat Mobydick”. Si la “cacat, astia deja s-au pisat anul asta si pe ACDC, si pe Depeche Mode. Macar sa se duca la gara si Madonna, ca la aia chiar ca nu pot merge”. Si la “ce necaz imi e ca nu se publica Olga”. Si la multe altele.

Si ma intreb ce amintiri o sa aiba, peste ani, copilul meu despre mine. Asa cum am eu flash-uri cu ai mei. Si bune, si rele. Ma gandesc foarte des la tata. Era un visator. Mereu pe planeta lui. Cu carti si caiete si creioane si reviste in jur, ca un cerc in care razbateai doar daca te asemanai cu el. Nu era pragmatic nici macar un moment. Nu stia sa faca sacrificii. Cu toate acestea, toate greselile tatei si toate palmele i le iert cand imi amintesc de aniversarea mea de 11 ani. Primisem o trusa de medicina cica, cu microscop si lamele si de toate. Copiii invitati cereau sange, sa-l analizam la microscop. Tata s-a intepat la deget si ne-a dat un strop de sange, desi stia ca alea sunt toate niste jucarii. Ca nu se vad leucocite sau alte celule acolo. Acela mi s-a parut sacrificiul suprem. Stiu ca m-am retras dintre copii si ca-mi venea sa plang de ziua mea.

Dupa atatia ani, momentul ala mi se pare totul.

Pentru toti tatii de fete.

Cand eram adolescenta, ba chiar si mai tarziu, tata ma astepta de la petreceri pana in zori. Fuma, nu dormea, scria… Grija lui mare ca ajung la ore atat de mici acasa se intampla pentru ca ii era frica, si lui, si mamei, dar mai ales lui, sa nu cumva sa ma fut.

E adevarat. Uneori ma si futeam.

Dar destul de rar.

Pentru ca principala MEA grija pe vremea aceea era sa ma imbat.

Cum ii promiteam lui Hudrea (caruia atmosfera de aici i se pare profundamente feminina), scriu un post la marginea tristetii masculine la incrucisarea cu nervii pe care oricine ii resimte in urmatoarea situatie:

INCEPE ZUGRAVEALA!

Ba nu, chiar a inceput! Eu intre timp sunt bolnava, tusesc zdranganind copilul asta amarat de l-am dat cu capul de toti peretii, sinuzita mi s-a lasat in dinti (si de-aici imi vine in cap poezia Dragi parinti/Futu-va-n dinti/Dati-mi bani/Nu fiti tarani!) si sunt la fel de bine dispusa precum o cobra atatata de vreo 12 plozi cu 15 bete in maini. Ma reped la toata lumea cu ineficienta, pentru ca nu musc pe nimeni, ba chiar ii las pe toti sa ma atace. Ma las batuta. Vreau in White Horse.

Cea mai grea parte a zugravitului mi se pare mutatul de acasa. In afara de vacante, orice alt domiciliu provizoriu ma sinucide incet, cu otravuri felurite, chiar daca amfitrionii sunt plini de mancaruri gustoase si vorbe placute. Nu sunt o gazda buna, decat in masura in care vrei sa vii si sa atarni luandu-ti singur suc sau bere din frigider si neavand pretentia de a ma vedea data jos din varful patului. Deci nici nu cer altora sa-mi fie gazde in general. Imi place sa ies in oras la nesfarsit. Sa stau in diverse casute uitandu-ma la diverse ecrane TV sau monitoare ma calca pe nervi la modul grav. Ma apuca somnul. Si chiar dorm. Not polite, I know!

Apoi, nimic din ce ocupa un loc oarecare la mine in casa nu mai este acolo. Chilotii saracii, cu ei ce-ati avut? Salteaua sprijina biblioteca, iar de masuta ai toate sansele sa te impiedici, asa, ca bonus, in mijlocul sufrageriei.  Credeam ca pisica va face haos si ca se va speria. Ea este singurul element stabil: doarme in pat.

Asa, inca un ceai fierbinte. Cica e foarte cald pentru luna mai. O fi, dar eu sunt racita. Nu ma atinge canicula. Am picioarele bocna. Vreau sa se termine astea mai repede pe aici.

Sefa de santier e mama. Care este nu doar cea mai inimoasa, dar si cea mai enervanta fiinta din lume. De departe. Imi face cu forta ceai de catina. Eu il arunc pe geam, fara prea mare forta, si fac ceai de altceva. Si ceaiul de ciorapi nestinsi e mai bun decat ala de catina. Beti voi ceai de catina daca va tin ouale! Hai, Hudrea, te bagi la o chestie tare? Masculii ailalti florari? Nu? Bere ziceti? Bere nu avem…

Ia uitati ce am gasit la Alina de la Antipozi (http://alinadownunder.blogspot.com)

Ce fel de floare sunteti? Io cica sunt o violeta timida, care insa atunci cand se desface constata ca a meritat efortul.

http://www.thisgardenisillegal.com/flower-quiz

In adolescenta preferam sa scriu poezie. Iata una produsa in mai 1993. Faeti voi calcululul, ca mie deja imi vine sa-mi rup parul din cap.

Imposibil

Atat as fi dorit sa fiu azi cu tine!

Dar multe stavile in cale mi s-au pus.

Exemplu? Ploua-n cartier la mine

Si-n mintea ta un soare a apus.

Atat as fi vrut: sa te vad azi pe strada

Dar peste strada umbre s-au lasat

Si-n seara cea mierie, fada

A plans un vis si-un caine a latrat.

Mi-ar fi placut sa te gasesc la usa

Si sa te iau, c-un gest infailibil.

Dar tu-n lumina verde, jucausa

Prevad cum ai sa spui: “E imposibil!”

Asta asa, pentru ca azi am intalnirea de 15 ani de la absolvirea liceului…

Iubesc cimitirele. Nu se mai strange nimic rau acolo. Tot raul s-a facut si s-a desfacut in afara gardurilor lor. In cimitir se zahariseste linistea si-ti vine s-o intinzi pe o felie de paine prajita si s-o mananci, sperand ca e contagioasa.

Ma uit pe cruci, dupa nume, dupa anii in care cei care populeaza acum mormintele s-au distrat sau s-au innegurat pe lume. Un mort desfigurat intr-un cosciug deschis mi se pare crud si nefiresc. Crucile si monumentele funerare mi se par naturale. Poate ar trebui sa fie invers…

Radeam cu ani buni in urma de un personaj cu un evident simt al umorului. Isi ridicase o cruce cocheta prin cimitir pe la Cernica. Scrisese pe ea: “aici odihneste Gheorghe Vasile, nascut 1934, decedat 2012″. Pe nevasta-sa o programase pentru calatoria finala mai devreme, sa aiba si el inca vreo 2-3 ani de viata buna in urma ei. Fac pariu ca s-au dus sau se vor duce in ordine inversa. Moartea are cateodata si ea simtul umorului.

 Cel mai mult imi plac insa cimitirele de pe marginea drumului. Acelea pe langa care treci cu masina. Foarte rar pe jos. Inspre munte gasesti cimitire ortodoxe alaturi de cimitire militare. Destine atat de diferite. Unii au murit in satul lor de batranete, altii la 17 ani, luand in freza un glont. Si acum dorm toti gramada. Cu pasul am trecut pe langa cimitirul din Vama Veche. In plimbare, pe la 9 seara, vara, inspre granita. Era tot cimitirul in bezna. Cand m-am intors, cineva il umpluse de lumanari aprinse. In decurs de 10 minute. Atunci chiar m-am speriat un strop.

Ar mai fi si cimitirul din Spania. Cimitirul alb si atipic – facut din spatii sapate in perete, cu urne depozitate in spatele usitelor. Cimitirul alb, de langa biserica alba, din satul in intregime alb, unde noptile de adolescenti erau albe. In cimitirul spaniol nu m-am speriat deloc. Doar m-am jucat v-ati ascunselea.

As vrea sa scriu aici un post, pe care insa nu-l voi scrie niciodata. Blogul este o fatada mincinoasa, o scena de teatru unde, daca ai apucat sa-ti oferi adevarata identitate, nu faci altceva decat sa te ascunzi.

Daca as scrie azi acel post pe care il am in minte, cel putin 5 persoane vor fi profund jignite. Persoane apropiate sau mai putin apropiate, persoane pe care le indragesc sau pe care le dispretuiesc. Asa, o sa tin pentru mine toate cuvintele acestea, dar recunosc ca ma simt frustrata si stiu ca vorbele mint, fie ele nespuse.

De-asta ramane blogul un mijloc de mistocareala, de pierdere a vremii, de popularitate. De propagare a sinceritatii in niciun caz. Ori de gasit solutii. Am crezut ca pot face asta. Dar nu pot!

Ne mai vedem pe aici.

http://www.droppingknowledge.org/

Am visat ceva foarte tulburator.

Eram la Barcelona, langa La Pedrera. O terasa amenajata acolo. Era soare si multa lume, ma simteam relaxata si fericita.

Pana cand in fata mea s-a asezat un baietel de vreo 6-7 ani, blond, cu ochii foarte albastri. Care mi-a luat mana si mi-a spus, atat de serios ca am inghetat: “Esti cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata. As vrea sa te cunosc mai bine, sa fiu mai mult in preajma ta, pentru ca esti sexi si fermecatoare”.

Apoi am auzit cum il striga cineva: “Matteo, vino!” Si Matteo s-a dus.

Inspre dimineata am visat cum traversam un lac inghetat cu un smart. Si dormeam intr-o tabara imensa de refugiati, un dormitor comun de dimensiunile unui judet. Ca intr-un film de Bunuel. Mai apoi am ajuns pe un vapor (vis extrem de recurent in ultima vreme, ce dracu o fi asta?). Si pe un submarin. Ningea. Veeeeeeeeeeery strange!

Noi inca nu am aflat daca o sa avem un baiat sau o fetita. O sa mai facem marti o incercare de a-l face pe plod sa-si craceasca picioarele pentru a vedea misterul ce-l ascunde. Recunosc ca, de fapt, nici nu sunt asa de nerabdatoare sa aflu asta, dar m-am distrat la maximum vazand ca si site-ul pregnancy-calendars.net, care este destul de bine documentat, propovaduieste cateva superstitii care bantuie si pe la noi. Ia sa vad ce port cu mine in punguta, conform textului “Guess the sex of your baby” .

O sa aveti baiat daca:

- nu ati avut greturi dimineata – nu am avut asa ceva nici macar o data

- bataile inimii sunt sub 140 pe minut – ultima data erau 141, se cam incadreaza

- toata grasimea s-a dus pe burta – pe burta si numai pe burta (!)

- burta seamana cu o minge de baschet – foarte umflata, as zice eu, gata de Euroliga!

- tanjesti dupa mancare sarata sau acra – nu prea!

- tanjesti dupa proteine: carne sau branza – carne nu, branza mai degraba

- parul de pe picioare iti creste mai repede decat inainte – come on, nu-l las sa creasca atat incat sa-l si masor

- mainile iti sunt foarte uscate – nope!

- iti indrepti perna inspre nord cand dormi – !!!!!!!!!!! mama Omida

- viitorul tatic se ingrasa si el – el asa sustine

- arati foarte bine in timpul sarcinii – arat, dar am vazut si femei care au nascut fete si care au aratat la fel de bine

- iti curge nasul – o, da, ma trezeste in fiecare dimineata pentru ca e infundat si curgator

- daca iti atarni verigheta deasupra burtii se misca in cercuri – verigheta cui?

- ai dureri de cap – deloc

- aduni luna in care ai ramas insarcinata (12) cu varsta de atunci (32) si iti da un numar par (44) – well… la noi era vorba invers!

O sa aveti fata daca:

- ai avut greturi matinale – jamais de la vie!

- te-ai ingrasat pe soduri, picioare si fund – nem!

- parul ti-a capatat reflexe rosiatice – sunt blonda vopsita de 10 ani!

- burta iti arata ca un pepene verde – nup, mai repede mingea de mai sus

- poftesti dulciuri – da, sa stii!

- poftesti suc de portocale – Fanta se pune?

- nu arati asa de bine in timpul sarcinii - arat bine

- esti mai uracioasa decat in mod obisnuit – sunt uracioasa oricum, nu stiu ce sa raspund la asta

- iti apar mai multe bube pe fata decat in mod obisnuit – dimpotriva

- refuzi sa mananci colt de paine – asta e o gluma, nu? mananc colt de paine de cand ma stiu

- sanii ti-au explodat – asta pare a fi parerea generala. mie mi se pareau destul de explodati si inainte

Dupa cum vedeti, scorul este coplesitor in favoarea unui plod cu pulica.

Gramajul si asa delicat de rabdare si de speranta pe care il posed se termina, exact asa cum se duce nisipul dintr-o clepsidra.

Daca pana pe 1 iulie nu voi descoperi nicio sansa reala de a publica Urechile pisicii Olga, cartea va fi postata, in intregime, aici.

Simt ca ma tine in loc, ca nu mai scriu altceva din cauza ca o percep ca pe un semiesec. Macar asa va ajunge la voi, mai putini, dar cei care conteaza. Vreau sa mai scriu si altceva, nu am chef sa conteze ca nu m-a publicat nimeni. Mie tot asta imi place sa fac!

Ieri am tras o fuga pana la rudele de la Buzau. Inclusiv la tata, care doarme la cimitirul orasanesc de aproape 8 ani. Nu spusesem nimanui ca mergem, voiam sa o luam pe mama prin surprindere. Dar cand am pasit in tintirim, m-a salutat un barbat, iesit de printre cruci: “Buna ziua” a zis Titel, sotul vara-mii, care in secunda doi a pus mana pe telefon si i-a zis mamei “Stii pe cine am vazut la mormantul lu’ ta-su? Pe Oana”. Si asa surpriza pe care am copt-o de vreo saptamana s-a dus pe marea pula a intamplarii, doar pentru ca unele dintre rudele mele isi petrec jumatate de viata la cimitir. 

Inainte sa intram in furcile caudine, l-am plimbat pe Jimerila la stadionul lu’ Stelutza si prin Crang, sa vaza si el plictiseala! Nu ca stam acasa si ne uitam la filme… Doua saptamani legata intr-un oarece orasel si jur ca ma trezesc cu creierul la fel de plat ca farfuria.

Apoi l-am dus la matusi. Matusi care sunt trei la numar, foarte batrane, foarte cucoane si foarte intregi la cap si puse pe caterinca. Nu am scapat de intrebarea “Da’ noi la nunta cand venim?”, urmata de induiosatorul “ca nu mai avem mult de trait” (lucru de care, judecand dupa forma in care se afla si dupa pofta cu care inca isi zugravesc unghiile, ma indoiesc profund). Nici de “dati dracului pisica aia daca aveti copil” (Goos-fra-ba, pupati-ma in cur!)

Rudele se pot dovedi funny atata vreme cat nu petreci o vesnicie cu ele. Asa ca dupa trei ore ne-am ridicat si am plecat.

Asta nu inainte ca maica-mea sa ne dea in brate (adica lui Jimerix, nu mie!) trei papornite cu cozonaci, pasca, tuica, un flex (???????????) – apropo, ala e de la mama sau l-o fi luat Jim din tren de la alt pasager? Si o frumusete de bidon de vin de 5 litrisori, pe care Jim l-a pupat in gara Buzau si s-a jurat ca ”e bun ca dracii”.

In Intercity, bidonul a fost urcat pe suportul pentru bagaje si, chiar in momentul in care as fi intentionat sa incep sa ma culc, a prins sa-mi curga in cap. Panica in tunel! J a apucat plasa cu bidonul de plastic, care a mai improscat cativa stropi in stanga si-n dreapta, iscand revolta de-a dreptul in randul cretinelor schioape si imbecile din jurul nostru. Ho, oameni buni! Au cazut cativa stropi dintr-o sticla de vin, necredinciosilor, nu am scos benzina intr-o mana si aruncatorul de flacari in cealalta. E un accident. Credeti ca noi am vrut sa ni se verse bunatate de vin? Jim a luat plasa cu bidonul-stropitoare si l-a dus la closet, eu am ramas s-o sun pe mama si sa-i transmit enervata ca alta data sa-si care singura bagajele. Si sa fac fata vitelor din compartiment.

“Vreti sa facem schimb de locuri, ca destul v-a deranjat baiatul?”, zice vaca de langa mine caprei in carje de langa Jimmy. Imi vine sa le zic: “Ia ciocu’ mai sonoru’, ca daca se intoarce baiatul va sar si dintii din gura!” In plus, aia de langa el a vorbit aproape doua ore incontinuu la telefoanele mobile. Poate ca si pe mine m-a deranjat sa-mi susure in cap fara oprire o voce care nu este a mea: “Acum suntem la Mizil, acum trecem de Inotesti!”

Alta vaca, de pe celalalt rand al trenului, unde vinul nu ar fi ajuns decat daca ar fi tasnit dintr-o arteziana mai mare, zice: “Domnisoara (care domnisoara, fa, nu vezi cata bortoasa sunt?), vedeti ca s-a stropit geaca lu’ domnu din spatele dumneavoastra?” Ma uit. Erau doi stropi de dimensiunea unei pute de furnica mai steroidizata. Hoasca se trezise vorbind de parca ii udasem cu furtunul de gradina jacheta ei personala. Oamenii se baga ca mustele in cacat. O fi bun cacatul asta si eu nu m-am ginit de asta!

Cand se intoarce, J. nu pricepe de ce sunt iritata si ii blestem pe oamenii din vagon. In sinea lui, spera sa mai gaseasca bidonul cu vin si sa recupereze macar jumatate. Nu il mai gaseste la coborare.

EDIT INTARZIAT: La Ploiesti, trenul a poposit circa 26 de secunde. Astfel ca un cetatean care o condusese pe muica-sa in vagon a ramas si el tot acolo. Pam-pam! Vorba lui Jim: e, lasa-l, ca pana la filmul de dupa stirile ProTv e acasa.

Multumesc, Vero!

Doua extreme imi repugna celest zilele astea.

Prima ar fi amintirea muncii. Credeam ca ma voi rascracana pe pereti de atata stat acasa si nemers la birou. Credeam ca voi suspina dupa meserie si colegi, ca ma voi deprima definitiv. WRONG, my dear Watson! Cred ca anii din urma, cand imi petreceam 99,99 la suta din timp la munca, mi-au ajuns, ba chiar dau pe afara. Enough is enough! Eu pe copilul asta din burta nu o sa-l invat sa munceasca din greu. Sa aiba de ce zice: “My momma raised no fools!” Nu! Combinatii sa faca! Trafic e prea mult spus, dar sa se descurce pe lumea asta cu minimum de efort. Cand aveam eu 25 de ani, dormeam 3 ore pe noapte. Lucram si in weekend si simteam nevoia sa si petrec, noapte de noapte, pana cadeam. Rata era cam o noapte dormita la patru nopti pierdute. Castigate, de fapt. Acum platesc anii aceia, cand lucram, plecam in deplasari, faceam de serviciu pana la 1 in zori, ajungeam acasa confuza, imi schimbam hainele in Sport Spirit, dansam pana la 6.La 9 eram hop-soldati-pe-doua-randuri! Nu mai indemn pe nimeni sa faca asa. Confortul e in primul rand o chestiune care tine de capatana. Nu exista statui. Have fun! Munca multa e la fel de proasta ca excesul de bube pe corp.

A doua ar fi vocea lui Duffy in reclama cu Pepsi Coca-Cola. Aproape ca asa scheuna Ira cand ii prinzi coada in usa frigiderului. Doar ca mai frumos. Au fortat-o (pe Duffy, zic!) sa produca sunetele alea si a iesit ceva care iti distruge creierii, nu incet si subtil, ci agresiv si direct. De-asta telecomanda imi sta mai aproape de mana dreapta ca oricand. Aproape ca nu-ti mai vine sa bei Pepsi Coca-Cola de fapt, ceea ce ma duce cu gandul la faptul ca ad-ul a fost o manevra desteapta a celor de la Coca-Cola Pepsi.

Dintre toate saruturile din lume, numai primul este inocent.

Numai atunci avem voie sa ne gasim scuze pentru trairile furnicacioase din talpi sau din fundul stomacului. Apoi, toate saruturile vin din turbarea de a afla ceva nou, de a invata ceva nou, de a ne corupe putin cate putin, de a seduce, de a ne lasa sedusi.

Doar prima data nu stim la ce sa ne asteptam. Adica stiam ca exista sarut, il vedeam prin filme sau pe strada, la persoane mai coapte decat noi, il ravneam, dar nu stiam cum sa apucam cu buzele, nu stiam cu cine ne vom intovarasi in acest cel dintai sarut de la care vor pleca, mai apoi, toate saruturile, justificate sau nu, autentice sau mincinoase, de apropiere sau de despartire.

Dupa asta, fiecare sarut se strica, desi poate ne pricepem mai bine la el. Pe nimeni nu o sa mai privim asa, ca pe primul sarutat din viata noastra, chiar daca astazi am uitat cine a fost. Personajul o sa dispara indarat, or sa i se stearga numele si chipul, ba chiar si buzele or sa i se estompeze, si nimeni altcineva, nici cel mai iubit dintre iubitii care vor fi sa vina, nu va primi vreodata aceeasi atingere.

Dintre toate saruturile din lume, primul sarut este cel mai valoros. Ca o mica piatra nestemata unicat care se risipeste apoi in sapte vanturi si nicio vraja nu ti-o mai aduce inapoi.

Scriu cu noaptea in cap. M-am trezit devreme, extrem de revoltata impotriva noii tehnologii. Am visat ca ma aflam pe punctul de a mi-o trage intr-un lan de iarba minunat. Si nu mi-am tras-o. Ca mi-a fost teama de cineva care ne-ar putea filma cu telefonul mobil. Si apoi sa ne urce pe Internet. Asta cu fututul in aer liber s-a cam terminat. Devin constienta ca tinerii din ziua de azi vor rata aceasta experienta eliberatoare sau dimpotriva, daca te prinde garda si te salta la sectie pentru exhibitionism si tulburarea linistii publice. Ca devin constienta nu e un lucru rau. Dar nu putea macar in vis sa ma lase, one last time? Nici fututul in gradina nu mai e ce-a fost, nici visele nu mai sunt ce erau odinioara!

Acum una din realitate. Vineri, cu iubitul pe Magheru. Eu, pe tocuri, el tragand de mine si de burta mea care, chiar daca nu face gaura in multime, se vede binisor. La 5 metri in fata noastra, o fiinta de sex feminin, foarte boita si sumar imbracata, care impartea selectiv niste carti de vizita. Cand l-a vazut pe J, mai ales cu mine de mana, ezita asa, nu stia ce sa faca, sa-i dea cartonasul-sa nu i-l dea. Si-a calcat pe suflet si i-a pasat baiatului cardul. Cum creatura se afla in fata unui sex-shop, am presupus ca ne da hartiuta prin care ne instiinteaza ca printre binefacerile crizei se numara si aceea ca s-au ieftinit dildo-urile si toalele de piele. Dar nu! Infama ii trecuse omului meu, cu mine de fata, o reclama la masaj erotic. Wild pussy. Asa se numeste salonul.  Si are cateva camere pe care nu le veti uita niciodata, printre care cea mai demna de un masaj si cea mai relaxanta mi se pare de departe Sado-Maso room. Acuma… Jim a zis ca nu se duce.  Poate ma duc eu, sa razbun rateul din fan.

Am descoperit azi filmul cu pozele de la Oxford. 1996. Era digitala de-abia scancea in scutece, de aceea, pentru respectul tardiv fata de adevarul istorico-tehnologic, le-am scos pe hartie, si nu pe CD.

Din poze ma privesc cladirile celui mai frumos loc din lumea asta. Si din Stratford-upon-Avon. Amicii de acolo, sud-americani. Si cei de aici, cei care m-au condus la aeroport. Colegiul unde am locuit. Camera in care am dormit. Ba chiar si o pisica.

Oxfordul a incremenit. Este la fel de misto precum mi-l aminteam. Si precum, uneori, il mai visez. Il visez pe majordomul James care ne cara bagajele si barul unde am sarbatorit Ziua Americii. Rulota cu fast-food care se plimba noaptea pe strazi. Muzica lui Enescu care se auzea pe fereastra unui alt colegiu si care m-a facut sa plang de dor de casa.

Din poze ma mai priveste o tanara inalta si slabanoaga, fara sani. E saten-roscata si poarta parul strans la spate. In picioare are bocancei, desi e vara. Vara englezeasca, e drept, cu ploaie din douazeci in douazeci de minute. Are jeansi, camasi in carouri si vesta de blugi. E un baietel de 20 de ani, pierdut pe alta planeta. And never found again.

Baietelul privea linistit pe fereastra troleibuzului. Se intoarse brusc spre bunica-sa si intreba: “Auzi, bunica, da’ asta ocoleste?

Femeia ridica ochii spre cer, exasperata si amuzata in acelasi timp. Copilul de trei ani isi punea aceasta problema de cate ori mergea cu 66.

“Ce anume  sa ocoleasca?”

Pustiul nu invatase ca daca exista ceva care ocolea, trebuia sa existe, in balanta, si altceva care sa fie ocolit. Ridica nedumerit din umeri. Habar nu avea raspunsul. El atat auzise, intr-o alta zi – o frantura de discutie intre doua fete mai mari decat el: “Fata, asta ocoleste, nu?” Cum nu a mai prins raspunsul, de el s-a lipit, stinghera si nerotunda, numai intrebarea. Cu nuante retorice, si-ar fi dat el seama daca ar fi fost putin mai varstnic.

Eu stau si mai prost decat baietelul. Simt ca ocolesc, stiu ca ar trebui sa ocolesc ceva, dar nu imi cade fisa ce anume. Jalonez niste momente, nu strang niciunul in causul mainii. Ma percep priceputa si versatila, dar nu pricep exact drumul pe care il parcurg. Ca un sarpe care se deplaseaza in S din obisnuinta, desi ar putea sa mearga si drept, daca ar incerca sa evolueze.

Mie deja mi-e mila de saracul copilas. Daca va semana cu tatal lui (cine il cunoaste pe acesta, s-a luat deja cu mainile de cap si plange in baie) sau cu mama lui (care este ocazional isterico-maniaca), se va naste direct cu dunga rosie in mana dreapta, asteptand cu spasme buletinul.

Daca la toate aceste gene ale nebuniei se vor adauga si cele ale bunicii materne (muma mea adica), copilul va purta numele Vadim, indiferent de sex, si va bea distonocalm in loc de lapte inca din  primele minute ale existentei sale.

Ziua de azi a fost plina de cretini. Iar mama mea a debutat-o spumos.

M-am dus azi la munca sa duc concediul medical si totodata carjele pentru colegul Cristi, care si-a rupt si anume piciorul. Maica-mea, intr-un avant minunat de comuniune familista, a zis ca vine cu mine. Ca sa luam taxiul si vedem noi cum ne intoarcem.

Ne-am suit intr-un taxi. (Si acum toata lumea ridica mainile, flutura din degetele si se pregateste sa strige cum strigam portarului advers:   

MUIE LEONE.

Multumesc).

La volan un tigan marlan cocalar santierist de cartier. Care, desi io ii indic pe unde s-o apuce, el o face fix in partea ailalalta. Si atunci, maica-mea, femeie decenta la 70 de ani, a clacat. A inceput sa urle la taximetrist precum aia de prin Infernul dantesc: “Pai da bine, escrocule, pe aici ti-a spus copilul s-o iei? Trebuia s-o iei pe Mosilor, pai asa ne tragi in piept?” Copilul cu burta la gura si carjele in mana incerca sa-si calmeze mama. “Stai, ma, ca e bine si pe aici. Nu e mai lung, e doar alt traseu”.

Una peste alta, taximetristul si-a zis ca mai bine ne da jos, ca suntem doua isterice. Asa ne-a zis si noua, de altfel. “Dati-va jos!”, a zis. Si ne-am dat.

De draci spumeganda, am inceput sa merg pe jos inspre locul unde trebuia sa ajung, aruncandu-i peste umar vorbe de ocara mamei, cu volumul dat la maximum: “Du-te, femeie, acasa, ca ne facem de cacat si ne-o da la muie tot taranul!” Femeia-nimic! Se tinea de mine precum scaietele de oaie, vaitandu-se in tot acest timp ca o dor picioarele si ca sunt un copil nemernic, care o chinuie. Dupa vreo doi kilometri am suit-o intr-un troleibuz si am trimis-o la ea acasa.

Dupa aia m-a pufnit rasul…

La intoarcere m-am urcat intr-un troleibuz. Prin fata. Deoarece am dreptul. Pe primul scaun de pe dreapta statea un pusti de vreo 16 ani, care s-a ridicat cum m-a vazut si a zis tare, sa auda toti mosii senili care se duc nowhere sa vaneze vantul de la pranz: “Veniti aici, luati loc, va rog!” Ii zambesc frumos copilului binecrescut si ma undui precum o balena la mal inspre scaun. Se vede treaba insa ca maica-mea si alti mosi si babe mint cand afirma ca-i dor picioarele, intrucat un domn basinos, cu o revista de integrame in mana, s-a repezit precum bolizii lui Brawn GP si s-a asezat frumos, taindu-mi calea si oprindu-ma cu burta la doar doi centimetri de fericire. Am ras cu pustiul cel politicos pret de inca vreo doua statii, pana a coborat. Mi-a urat succes, saracutul! Ii era clar ca sunt vreo ghinionista.

La final, cand eram deja pe ultima suta de metri in calea spre casa, un alt mitocan de cartier m-a intrebat, uitandu-mi-se fix in ochi: “Ti-a placut sa te futi, ‘ai?” Da, mi-a placut. Si cred ca inca imi mai place, dar pe ziua de azi chiar nu-mi dau exact seama. Ce aveti cu mine?

Rad pentru ca uneori totul mi se pare degeaba. Si atunci, de ce naiba sa plangem, cand putem sa radem? Vorba unei prietene, si daca razi, si daca plangi, tot acolo ajungi.

Rad pentru ca prostia bate in ridicol zi de zi si, decat sa te consumi, mai bine te tavalesti de ras.

Rad pentru ca, in general, si Doamne-Doamne rade de planurile noastre.

Rad pentru ca asa i-am obisnuit pe cei din jurul meu. Daca nu as mai rade, as ramane singura.

Cu toate acestea… Mai rad si cand e soare, si cand pisica face un flic-flac, si cand ajung in bucatarie si uit dupa ce m-am dus. Rad cand merg la mare, rad cand mi se spune ca plodul statea cu cracii incrucisati astfel incat nu se distinge daca are ‘utza sau ‘izdulina, rad cand primesc flori.

Uneori nici eu nu stiu de ce rad. Rad foarte des. Sunt confuza de cat rad.

Pe 28 martie e Ziua Pamantului. La multi ani! (Apropo, banc auzit azi, de ziua MEA:

O planeta trecea pe langa planeta Pamant si o intreaba:
- Ce mai faci, soro? Nu te-am vazut de milioane de ani!
- Nu prea bine, stii … mi-au iesit Homo Sapiens…
- Nu te ingrijora, o sa treaca.)

Asa, am inchis paranteza.  Cica sambata, in cinstea Zilei Pamantului, obiect pe care de obicei ne pisam sa stingem lumina o juma de ora, de la ora 20:30.

Aici se cere o lamurire: nenea cu PR-ul, sa sting doar lumina sau si televizorul?  Nu de alta, dar sambata, 28 martie, la televizor e meciul Romania-Serbia. De fotbal. Pentru calificari la Mondialele de la anul. S-au orientat bine astia cu lumina stinsa. Poate se stinge si nocturna de la Constanta, sa stie Pamantul cat de mult il respecta Piturca si ailalti.

Azi-noapte am visat-o pe Olivia mea, cu chipul ei de papusa imbujorata incadrat de gluga imblanita a hainii de iarna…

Sa fie Olivia mea? Sau sa fie de-acum Olivia altcuiva sau Olivia nimanui? Sunt sigur ca am recunoscut-o, ca erau obrajii ei si gluga ei celebra, dar ea nu m-a recunoscut pe mine. Sau poate s-a prefacut… De obicei, ii tresarea spranceana stanga si radea ca la o gluma buna. In visul acesta, nu… Olivia mea isi uitase ochii acasa. Si buzele. Era ca o masca venetiana, in afara de rosul obrajilor.

Olivia mea nu mai incape in vise. I-am dat interzis. De multa vreme. Dar Olivia mea mi se strecoara si ma invadeaza si are tupeul, are nesimtirea sa se dea drept altcineva. Altcineva-cu-obrajii-si-gluga-de-papusa-inghetata-a-Oliviei.

Azi-noapte am ucis definitiv, stapan pe mine sau poate sinucigas de fapt, un vis. Si pe Olivia mea, asa cum o stiau toti prietenii mei pe care ii interesa, indepartata si timida.

Si ce daca pleci, proasto? We’ll always have Paris…

Nu cunosc persoana mai incapatanata decat mine. Spun unuia si altuia: “Ba, nu am vazut specimen mai capos ca tine”. Apoi zambesc si tac. Pentru ca mint. Mint. Eu sunt aia. Cine zice, ala e!

Nici macar nu-i inteleg pe cei care cedeaza. Mi se mai intampla si mie sa cedez, dar numai in situatii exceptionale. Atat de exceptionale, incat in acest moment nu pot da niciuna drept pilda. Cand cedez, aproape ca-mi curge lacrima pe obraz. Sunt atat de incapatanata incat am inceput sa-mi vad acest defect ca pe o mare virtute. Adevaratii mei eroi sunt cei care fac displayuri publice de catarenie. Nu intra in aceasta categorie betivii si nebunii cu acte in regula, desi si eu, la betie, am construit niste incapatanari de toata groaza. Nu ma intrece nici macar unul, dar am ce invata de la fiecare.

Cand nu am dreptate, ma incapatanez de dragul artei. Cand se intampla insa sa am si dreptate, intra in functiune si principiul “Cine nu e cu mine, e impotriva mea”. Este o prelungire cat se poate de justa a caposeniei mele, care nu face decat sa ma sprijine si sa ma intarate. Orice opozitie ma hraneste cu jaratec. Delicios! Mai bun ca lasagna!

Apreciez mai mult incapatanarea de gen alternativ. Adica: pisica, daca o dai de 100 de ori afara de usa, ea iti reintra in casa pe geam. Pisica ideala in capul meu ar fi aceea care intra o data pe geam, o data pe horn, o data pe gaura cheii, o data prin vis, o data pe balconul vecinilor, o data prin ureche si tot asa. Creativitatea desarvaseste catarismul. Il acutizeaza.

Nu stiu daca e vorba de sindromul Toma necredinciosul cu extensii in lumea reala. Nu ma conving de ceva decat de una singura si, de obicei, dand cu capul de pietroaie. Dar si cu asta m-am obisnuit.

Ma tot intreaba lumea ce-mi doresc sa nasc: o fetita sau un baietel. Sa fiu sincera, as vrea sa nasc o pisica. Pisici cresc de vreun secol; copii nu am avut pana acum. Pisicile sunt imprevizibile intr-un fel pe care am inceput sa-l invat. Daca fac putina febra, se ascund sub un fotoliu si se doftoricesc singure. Pentru ca nu vor sa deranjeze. Un plod plange si daca ii pica suzeta din gura. Da, mi-as dori sa mi se spuna la ecografie: “Felicitari, estimam ca bebelusul dumneavoastra va avea o detenta peste medie si va prefera crochetele cu vitel!”

In plus fata de asta, eu cred ca Iisus a fost un hipiot foarte marfa, care a gandit cu mult inaintea vremii sale. Atunci, ca si acum, desteptaciunea nu era extrem de apreciata.

Ma enerveaza 99,99 la suta dintre femei. Mi se par plangacioase, intortocheate si mereu deprimate. Printre astea ma numar si eu. Asa ca… inainte sa ma intrebe toti ce mi-as dori sa aduc pe lume, o pizdulina sau un pulifric, mai bine m-ar intreba daca nu cumva mi-as dori sa devin mascul.

Nu mai rezist!

Baiatul sau fata, elevul sau eleva, care cauta pe google “ce inseamna cartea pentru mine” s-a intors. Ma bantuie. De sase luni sarmanul suflet neimpacat cu citirea unei carti cauta pe net “ce inseamna cartea pentru mine”. Pentru mine, nu pentru el. Pana acum as fi citit o juma de biblioteca, doar-doar aflam raspunsul. Dar nu! El sau ea tot da search peste search si ajunge tot aici. Unde nu poate fi ajutat, caci, prietene, da-mi voie sa te dezamagesc profund, asta e o experienta unicata si haladita, sa citesti o carte!

Poate aceeasi mana ghidata de aceeasi minte franta (dar aici s-ar putea sa ma insel, lucru care mi se intampla foarteeeee rar) a cautat si “ce inseamna ea pentru mine”. Acum urmeaza compunerea mea, macar sa gaseasca individul la urmatoarea perchezitie pe net:

Compunere

Ce inseamna ea pentru mine

Ea pentru mine nu inseamna nimic.

Am incheiat compunerea.

“Mi-ai rupt inima din mine” este alta propozitie, care se vrea dezvoltata si care este prezenta pe lista de search-uri.

Si mai citim “10 lucruri care ma enerveaza la seful meu”. Ha? 10? Se vede ca nu suntem colegi. Ai fi zis “100″.

A, si ar mai fi uimitorul ”compunere despre cum vad eu in spatiu”. Asta chiar ma depaseste. Unuii se asteapta ca altii sa fi scris pe bloguri despre cum vad ei in spatiu. O compunere. Pfuuu!

Din revista Pisica de pe luna martie (ca tot zicea toader cu t mic ca ne pisicim!) aflam ca matzele ar trebui scoase la plimbare in lesa. Nu am nimic impotriva acestei activitati sportive. Numai ca, daca stau sa-mi imaginez pe disperata de Ira in ham, activitatea s-ar dovedi mult mai sportiva pentru mine, si nu pentru ea. Ar fi un soi de slalom extrem combinat cu asfixie toate asezonate cu proba de 100 m (garduri!) in galop.

Ira cu lesa ar fi moartea pe patru picioare. Cred ca s-ar spanzura in primele 26 de secunde si si-ar dori sa intre in toate blocurile, crezand ca a ajuns acasa. Ar uita si de proverbul (care mie mi se pare total neadevarat, de altfel) potrivit caruia curiozitatea a ucis pisica (pe naiba, pisica o fi ea curioasa, dar in aceeasi masura este vigilenta si permanent in garda, ca orice vanator) si mi-ar sari in cap, ascunzandu-si ochii in parul meu, pe sistemul strut, sa nu vada nimic pe strada. Pisica de strada merge si fara lesa. Pisica de apartament e facuta sa admire strada de la fereastra. Daca as scoate-o pe Ira in lesa pe Teiul Doamnei, ar face infarct la prima masina vazuta. Plimbarea ar dura pana la primul claxon.

————————————————————————–

Hormonii mei au luat-o atat de rau razna, incat aseara am plans la un filmulet porno. Era un gangbang destul de reusit – o floare si trei gradinari – si m-a apucat, pesemne, mila de ceva sau de cineva, astfel incat am acompaniat toate miscarile regizorale cu un bocet sfasietor. Nici nu am rezistat toate cele 54 de minute ale capodoperei, caci parca nu aveam atatea lacrimi.

—————————————————————————————-

Si tot despre animale: dimineata am vazut la National Geographic niste animale care locuiau intr-o casa frumos decorata, desi locuinta lor de vara si de iarna de la tara e afara. Doua vidre tinute pe post pe pet, cu niste mui de te tavaleai de ras, i-au distrus stapanei casa in mod metodic, cu o indemanare si cu un entuziasm pe care numai complicitatea cu un prieten foarte poate ti le poate oferi. Perdele, lenjerie de pat, rufe curate, rufe murdare, inot sincron in closet, v-ati ascunselea in pat – nici patru barbati beti si pusi pe scandal nu ar reusi sa trash-uiasca patru camere cu talentul si pregatirea celor doua vidre.

Din pacate, nu gasesc filmuletul pe net, dar Va prezint o poza cu doua exemplare de vidra de rau. Si a gasit Alina si filmuletul:

http://www.youtube.com/watch?v=tQ_Krei6EKw

Nu, nu zic nimic ca  a venit primavara.

Zilele trecute am intrat in legatura cu o gramada dintre fostii colegi de liceu. Cica ne intalnim anul acesta. 15 ani de cand am avut 18 ani. Si mai si sarbatorim ca prostii!

Printre ei si cu aceia pe care ii numeam “cei mai buni prieteni din lume”. Si inca mai cred ca asa au stat lucrurile.

Vorbim pe mail acum, desi locuim la un cartier distanta. Si trebuie sa vina intalnirea de 15 ani ca sa ne vedem. Pana acum 4 ani ne vedeam zilnic.

Da, prieteni atat de vechi, incat acum mi se par din alta viata… aceia fara de care nu mergeam nici pana la paine, duminica dimineata. “Ce faci, ma? O freci?” – “O frec” – “Hai si cu mine pana la piata, ca mi-e lene sa ma duc singura. Intreab-o pe ma-ta daca are nevoie de ceva si te-ai scos”.

Stiu ca, nostalgie sau ba, nu se mai repara nimic. Am renuntat prea usor unii la altii si asta nu se iarta. Am pornit fiecare sa ne cautam drumul perfect si iubirea perfecta si amicii perfecti, cand, de fapt, pe ultimii chiar ii aveam. A doua sansa, in acest caz, nu exista. Caldura si apropierea si glumele pierdute sunt iramplasabile. Nu e un joc de sah, unde, daca se pierde calul, il poti inlocui cu un nasture.

Nu regret ce am facut in viata mea. Nu regret drumul meu, alegerile mele, dupa cum nu regret ca am prietenii de acum, care imi sunt foarte pretiosi. Regret, poate, ce nu am facut. Ceea ce puteam sa fac – un gest, o gluma, un act de iertare – dar nu am facut.

Am o viata frumoasa. Doar ca fara voi in ea. E frumoasa altfel. Si uneori ma intreb: “Cum ar fi fost daca…?” Dar imi trece repede.

DA, sunt mai sensibila zilele acestea.

NU, de obicei nu dau doi bani pe sfaturi nesolicitate. Ma pis pe ele si tind sa le ignor, ba chiar sa mai si fac misto in public de cei ce mi le dau.

NU, nu o sa renunt la pisica. Mai bine renunt la aia care ma sfatuiesc s-o dau.

NU, nu o sa mi para prietenesc ceva de genul: “Cum vrei tu sa cresti un copil cand esti atat de dezordonata?” O sa te fut in gura si o sa-ti sparg o sticla in cap pentru o astfel de replica. Azi aproape am facut-o.

NU, nu o sa apreciez sfaturi medicale venite din partea altcuiva decat a medicului.

DA, cred ca o intrebare “Ce mai faci, esti bine?” si o a doua “Vrei sa mergem la un suc?” mi se par cele mai simple si de mai bun simt chestii.

NU, nu ma pasioneaza experienta altor femei decat in masura in care am ceva de intrebat, la obiect.

DA, vreau sa descopar senzatii si bucurii si de una singura sau alaturi de jumatatea mea si nu sa fiu un personaj teleghidat si plin de informatii artificiale, venite din experienta altora.

DA, stiu, va simtit jigniti. Ma doare fix in cur.

Aseara am adormit pe la 11. Peste 5 minute m-am semitrezit ca sa comunic ca am inventat un cuvant: a instrutzina, care desemneaza ceva extrem de util, desigur, cum de nu v-ati dat seama?, inseamna a imputzina un strutz.

Am adormit la loc si am visat serialul la care ma uitasem mai devreme, True Blood. Ala cu vampiri prietenosi. Daca pe HBO m-a distrat, in vis m-a facut sa ma infricosez, sa scancesc si sa miaun.

Pe la 5 am gogonat ochii definitiv, m-am perpelit cat am putut in patul comun, m-am lovit cu capul de perete pentru ca anume cineva nu are chef sa indrepte patul la loc, cum era asezat si cum e normal sa stea. Dupa care m-am decis sa ma car dincolo.

Dincolo dormea pisica. Am trezit-o si pe ea, intrucat sedea pe plapumioara. Dupa care a inceput sa ninga. Pentru ca nu vedeam zapada ca lumea, m-am dus iar in camera unde dormea cel-care-nu-vrea-sa-mute-patul-la-loc ca sa ma uit pe geamul de acolo. In trecerea-mi pe care am dorit-o cat se poate de felini(ca), am trantit cu zgomot telefonul fix, intrucat m-am impedicat de fir. Consortul s-a trezit ca speriat de Nagasaki si Hiroshima, amandoua in acelasi timp. Dar, in stilul care il caracterizeaza, a atipit la loc in 8 secunde.

Dupa acestea, m-am indreptat spre bucatarie pentru a lua un mic-dejun timpuriu, iaurt si branza foarte sarata. M-am intors cu mancarea in camera pisicii, care intre timp se instalase, cu consecventa si obsesivitatea sa permanenta, din nou pe plapuma.

Am vrut sa iau si o carte de pe dulap, care este insa chiar si mai inalt decat mine, care eu, la randul meu, sunt destul de inalta. Am apucat cartea cu pricina, una pentru copii, si mi-au cazut in cap alte sapte: Diderot, Rimbaud, Baudelaire, copiii nebuni de-astia. Oui, oui, mes lecteurs francais!

Apoi am citit din cartea pentru copii.

Apoi am adormit pe carte. Pana pe la 11.

Ma oftic ca principalul factor perturbator al meu sunt sunt chiar eu. Vreau solutii ca sa dorm. Si care sa nu includa medicamente. Multumesc!

SUNT: nehotarata, tonoasa, prietenoasa, orgolioasa

AŞ VREA: sa vad toata lumea. De doua ori
PĂSTREZ: amintiri in cap, oracolele din scoala generaka, martisoare, hartia de la ciocolata pe care mi-a dat-o un baiat in clasa a V-a
MI-AŞ FI DORIT: sa fi fost talentata la scrima
NU ÎMI PLACE: sa merg la munca, sa merg la hypermarketuri, sa car sacose, sa dau socoteala
MĂ TEM: de batranete, de singuratate, de prostie
AUD: prost cu stanga, not so great cu dreapta
ÎMI PARE RĂU: ca nu mai am 25 de ani
ÎMI PLAC: cartile, cartile de joc, animalele, copiii, fotografiile (indiferent cu cine sunt), marea, berea
NU SUNT: Cate Blanchett

DANSEZ: cu mare pofta si toate stilurile
NICIODATĂ: nu am regrete majore
RAR: mananc ciorba
PLÂNG: cand sunt foarte nervoasa

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: rabdatoare
NU ÎMI PLACE DE MINE: cand sunt bolnava
SUNT CONFUZA: la serviciu
AM NEVOIE: de ras

AR TREBUI: sa ne jucam mai des

M-ar distra sa vad ce scriu pe aceste teme urmatorii: Florentina, Co2day, Roxana mica, Mara, Oana Anca si Marian. Nu va linkuiesc pentru ca INCA nu am invatat cum.

M-am abtinut rau zilele astea.

Marian Cozma s-a dus. Un copil. Orice as spune despre el, deja s-a spus. Pot zice sincer ca imi pare rau.

Trecerea lui a deschis, mai ales la televiziunile care sunt obligate sa difuzeze stiri non-stop fara sa le mai si gandeasca, subiecte dintre cele mai abracadabrante. Cea mai mare aberatie, nascuta si dezbatuta pana la lacrimi de pafaristii de la Realitatea, este aceea potrivit careia sportivul nu trebuie sa plece in strainatate, sa joace, Doamne-fereste!, la vreo echipa mare.

Genu’ Hagi, Popescu, Petrescu, Belodedici, Cristina Ciocan, Monika Brosovszky-Boriga, Gheorghe Muresan, Luminita Hutupan, toti astia nu au plecat din tara lor sa se sacrifice. Nu s-au dus sa li se ridice statuie la Barcelona sau la Londra si nici altare, decat poate dupa performante extraordinare. Au dorit sa fie campioni. Si chiar sunt.

Cine dracu’ vrea sa ramana intr-o ograda unde nu exista nimic si nu vrea sa treaca dincolo, unde un sportiv are totul? Sa-i tinem in tara… Mda, ca sa ramana niste neimpliniti si sa viseze mereu la formatiile mari, la glorie, la cupe, la rasplata.

Uneori mi-e rusine ca mi-am ales meseria asta. Ma gandesc s-o fac uitata.

Daca nu ar exista optiuni, lumea, pentru mine, ar arata asa:

O singura mancare: supa de mucenici, cu nuca si scortisoara si coaja de lamaie

O singura marca de masina: Mercedes-Benz S-Klasse

O singura carte: Viata lui Pi (Yann Martel)

O singura culoare: albastru

O singura preocupare: sa joc carti pana la epuizare

O singura fiinta: cineva care sa ma enerveze

Un singur parfum: Cerrutti 1881

Un singur sport: scrima

Un singur animal: cainele. Glumeam, evident. Pisica, desigur

Un singur film: Sommersby (yeah, yeah, laugh away!)

Un singur actor/actrita: Cate Blanchett

O singura melodie: New Kid in Town – The Eagles

 O singura planta: I don’t do plants

As vrea sa fiu acum oricare dintre voi. Really! In conditiile in care eu nu am o viata tocmai de cacat, as vrea sa fac schimb cu oricare dintre voi. Macar azi.

As vrea sa am o usa in geanta, sa va zic “Scuzati-ma cinci minute!”, sa ies discret si sa ne mai intalnim peste cinci luni, cand, poate, voi fi un om normal.

As vrea sa am trei milioane de dolari, trei milioane de ani de concediu, dintre care doua milioane sa-i cheltuiesc/petrec singura si trei milioane de motive sa nu ma mai intorc.

Sa nu pierd si sa nu castig nimic in vremea asta. Nimic pentru ce mi-ar putea parea rau.

Azi am luat metroul (fuck shit bitches hoes, ca sa-l citez pe baiatul ala care la ora asta tarzie si nepotrivita doarme ca porcul in fan) ca sa ajung la serviciu (motherfuckers sluts busy bleak monday shit).

In metro, ceva se holba cu insistenta la mine. Adica nu sunt sigura nici ca era femeie, nici ca era barbat, dar ceva-ceva tot trebuie sa fi fost. Purta un trening rosu si strajuia o sacosa mare de rafie. Semana cu un gremlin trist. M-am holbat si eu cat am putut de discret, in tentativa de a-mi da seama ce sex ascunde. Doua statii nu mi-au fost, insa, suficiente.

Asta si din cauza faptului ca eu, din momentul in care intru la metrou, ma transform intr-o insecta decapitata, dezorientata, panicata. Parca am un fes tras cu putere pe ochi si tinut cu strasnicie acolo. Nu stiu pe unde sa urc scarile, sa le cobor, sa ies la gura ce mi-am propus-o anterior. Daca alta persoana face greseala de a ma intreba ce metrou ar trebui sa ia ca sa ajunga la Unirii 2, de pilda, ma inrosesc, ma balbai, ma sperii, ma imbolnavesc, incerc disperata sa citesc semnele, zodiile si alte cele. Uit ca metroul care duce la Unirii 2 este unul si acelasi cu metroul din care EU am coborat cu 14 secunde inainte de intrebare. Nu e deloc mediul meu.

In rest, toate par a fi mediile mele. Am gasit strazi, case, oameni  – toate plasate in ciuda pulii. Culmea tupeului am atins-o insa in 2005, la Debrecen. Eram la Campionatele Europene de gimnastica, umila trimisa la fata locului a unei maaaari televiziuni comerciale, care incepe cu A si se termina cu 1. Care insa nu isi permisese sa arunce banii si pe transmisii prin satelit, asa ca trebuia sa trimit casetele in Romania cum stiam eu mai bine. Dintr-un motiv numai de ei stiut, colegii din Oradea se aflau exact atunci intr-un soi de greva tehnica, deci apropierea de tara care mi-a dat viata si nume nu-mi servea cu nimic. Si porumbeii calatori nu vorbeau romaneste.

In schimb, populatia din Debrecen vorbeste romaneste. Si romanii nostri treceau granita sa faca diverse cumparaturi din Debrecen. Asa ca am luat caseta cu Ponor si Bellu, m-am urcat intr-un taxi cu operatorul Jean si am poposit in parcarea de la Metro. Am bagat un sprint printre masini si am gasit trei cu numar de Bihor. Bine, si acum? Cum detectez stapanii?

Era o singura cale.

Am intrat in hypermarket. Operatorul, ca orice barbat care se respecta, a ramas afara. Cu camera. Daca ar fi intrat, ar fi suprins pe nemuritoarea pelicula cele ce vor fi urmat.

M-am indreptat catre sefa de raion. Care, nu stiu cum mama naibii, era singura unguroaica din Debrecen care nu rupea limba lui Creanga si a Simonei Sensual.

I-am zis in engleza ca am nevoie de microfon. Stiti voi, microfoanele alea prin care se anunta de obicei: “Cristina de la raionul carne este rugata sa se prezinte la Informatii”. Culmea cumsecadeniei, femeia aia mi-a intins microfonul. Iar vocea mea a susurat precum ghiersul Alinei Sorescu sau al lui Emil Cioran, cel mai frumos si mai pur cuvant romanesc intr-o mare de ungurime iesita la cumparaturi: “Posesorul masinii cu numarul BH 09 *&£ este rugat sa se prezinte in parcare. De urgenta. Va multumesc!” (repeat chorus)

Lumea s-a oprit ca la Nagasaki. Graiul meu neaos, fara accente,  i-a cutremurat, facandu-i sa-si bulbuce si sa-si roteasca ochii in cautarea boxelor nebune. Am iesit inainte sa-mi iau vreo conserva de ton in fata.

In parcare, iesisera cei doi romani, speriati de anunt. Le-am pasat caseta, ca si cum ar fi avut vreo obligatie fata de televiziunea cu pricina. Intamplator, locuiau pe strada oradeana care purta pe ea si sediul inutilei statii. Era un cuplu in varsta, venit sa targuiasca ulei si zahar de la vecinii mai ieftini.

De atunci nu mai vreau sa lucrez la nicio televiziune.

Orgoliul este cel mai mare defect al meu. Si cea mai mare calitate. E ca un palton, de fapt. Ma tine departe de rele si de umilinte, dar uneori ma inchisteaza si ma strange si nu ma lasa sa-mi cer iertare celor carora ar trebui. Pana acum, nici o singura persoana de pe pamant nu s-a dovedit mai puternica decat acest orgoliu, cu care dorm, cu care mananc, cu care ma spal. Este invincibil. Este perfect. Cand mai are perioade de adormire, iar eu scap si incerc sa fac ceva impotriva firii sale, lucrurile ies prost. Mi-o iau in freza. Pana la urma, orgoliul are dreptate. Poate uri pe cineva si 10 ani, fara sa ne mai amintim, concret, de ce face asta. Apoi, intr-o dimineata se retrage singur, ca un catel vinovat. Este independent. Nu pot sa-i comand nimic. Nici in bine, nici in rau. Este al meu si mie imi place de el.

Sinceritatea numarul 2. Intotdeauna mi s-a parut infinit mai usor sa imi fac cunostinte si prieteni printre baieti/barbati. In generala imi placeau fetele, ca sa zic asa. Dupa aceea, nu stiu ce s-a intamplat. La liceu, in tabara, dormeam in camera baietilor. Fumam, radeam, ne distram. In camera fetelor, se suspina si se plangea, se invocau pulicii ramasi acasa, se gelozea. Aveam si prietene, dar le apreciam mai degraba ca persoane, nu ca femei. Acesta este un compliment. Si eu eram plangacioasa, si mofturoasa, si moody, dar eu aveam dreptul. Acum vreo trei ani am incercat sa trec la femei. A mers foarte putin. Cred ca ma fortam sa devin mai interesata de aspectele feminicesti ale vietii. Si acum am prietene. Confidente am, poate, cu doua. Inainte aveam confidente cu 30 de baieti, care ma vedeau ca pe un tovaras de nadejde, cu care, ocazional, poti sa incerci sa faci sex. Dintre tovarasi, nu multi au reusit. Acum, prietenii-masculi au disparut activ din viata mea, pentru ca la maturitate prietenia dintre o femeie si un barbat ni se pare si mai ciudata decat ni se parea la 18 ani. Ne-am eliminat unii pe altii simplu. Nu mai exista beri, exista iubit sau neveste. Iesim impreuna poate. Cineva are ceva de comentat. Poate chiar eu.

Pentru mine, Oscar Wilde a fost un om fericit. Cinismul sau nesfarsit i-a asigurat mereu un colac de salvare. A facut ce a vrut, ce l-a taiat capul. A facut scandal, a spus ce a avut chef sa spuna. Mereu s-a vorbit despre el. Egoistul suprem. Perversul suprem. Nu stiu daca era intentia lui sa socheze, dar reusea. Era ceva natural.

Iata ceva ce a zis Wilde si inca se potriveste.

Muzica te face sa te simti romantic – adica reuseste sa te calce pe nervi – ceea ce, in zilele noastre, este unul si acelasi lucru.

Moda este o forma de uratenie atat de intolerabila incat ne simtim obligati s-o schimbam o data la fiecare 6 luni.

Intotdeauna iarta-ti dusmanii; nimic nu-i scoate mai tare din minti.

Un strop de sinceritate este un lucru primejdios; in cantitati mai mari, este deja o arma fatala.

Un gentleman este o persoana care nu jigneste pe nimeni fara sa-si doreasca asta.

Chipul barbatului reprezinta o autobiografie. Chipul femeii – o opera de fictiune.

Poezia proasta izvoraste din sentimente adevarate.

Orice sfant are trecut; orice pacatos are viitor.

Tot ceea ce este popular este gresit.

Regulamentul e simplu.

1. Priviti poza de la header, care ma reprezinta. Si nu prea.

2. Rapundeti-va in scris intrebarii “Unde este si cu se ocupa Dusmaneasca in aceasta fotografie?” Cu aceasta ocazie va spun ca poza este semnata de colega mea Gabriela Arsenie.

3. Raspunsul conform realitatii istorice nu va fi luat in consideratie. Trebuie sa creati, nu sa fiti precisi.

4. Premiul consta in doua verzisoare de Bruxelles, gatite cu talent aseara de Jim, si jumatate din pisica Ira, dupa cum preferati: frontal-codal, stanga-dreapta sau fata-verso.

Vi s-a intamplat vreodata sa va indragostiti de un obiect?

Prima chestiuta pe care am iubit-o era o opera de lut. Respectiv un cuculet-fluier din acela pe care puteai sa-l procuri de la tarabele de la mare, pe care il umpleai cu apa si apoi faceai praf urechile trecatorilor, sufland in el ca disperata. L-am iubit asa de mult pe cuculetul albastru, incat l-am furat de la taranul respectiv – dragoste la prima vedere cu rapire si sechestrare. Aveam 4 ani si niciun ban in buzunar. Mama m-a pus sa-l duc inapoi, ca cica nu e frumos sa ciordesti. Nu l-am dus. Acum am altul, dar nu e ca ala de atunci.

Se vede treaba ca eu aveam ceva cu cucii. La gradinita (apropo, la varsta cand voi va scormoneati in nas si va mirati de rezultat, eu citeam cursiv si interpretam semantic si semiotic textele) mi se pusese pata pe o carte de povesti despre un baiat care se transformase in cuc. Era o carte trista si bizara, pe care am pierdut-o (a se citi: mi-a fost furata de invidiosi).

In general, iubesc pachetele de carti de joc. Ani la rand, am umblat cu ele in geanta, in speranta ca gasesc pe cineva cu care sa fac rapid un poker, whist, rentz, popa-prostu’, razboi. Orice.

Acum iubesc calculatorul. Sta-mi-ar in gat, fucked up relationship!

De sabie am fost indragostita. Am strans-o langa mine cu atata pasiune, dar m-a tradat, intr-un final. Am inteles ca talentul nu vine din arma. Acum doar o respect si o indragesc, pentru ca nu am ajuns s-o inteleg pe de-a-ntregul.

————————————————————————————

Si pentru fanii mei care este alaturi de mine in momentele grele de stat pe net, ultimele search-uri prin care ajunge fanii mei la mine pe glob:

- fram, ursul polar a murit? – nu. Traieste in galapagos si este, de fapt, o broasca testoasa gigantica.

- cum sa nu te imbeti? – incorect. Aici trebuie sa intrebi cum sa te imbeti.

- ceva de jele – niste femei pe care le cunosc eu. Dar nu sunt la mine pe blog, din fericire.

- ma plictisesc de moarte – mda. Frumos compliment! nu puteai sa cauti fac sex pana explodez sau sunt frumoasa de paleste soarele!

- am 1,53 si sunt mandra! – well, nu ar trebui! Eu am 1,71. Imagineaza-ti cat de mandra sunt eu. Wanna race? Adica, sper ca la inaltime te refereai…

Si acum, partea neagra a search-urilor:

- o femeie se fute cu catelul - go away and die!

- am ramas proasta ce pula mare are – catelul? Saracul catel!

Nu stiu de ce am senzatia ca personajele astea au picat la mine in cafea din cauza celor scrise in principal de @jimerino si altii din astia care lucreaza in strainatate.

Un nene a stat 20 de minute la coada la casa la Everest ca sa ceara o ciorba. Femeia de la incasare i-a zis suav: “Pai, ciorba nu avem!” De altfel, era evident, de vreme ce nici pe meniul de deasupra tejghelei nu se anunta vreo zeama. Omul meu, cu o mustata blonda de proaspat coborat de la un munte mai necajit, a luat-o la injuraturi pe muiere. Vezi, fa, alta data sa vii cu ciorba de acasa! Daca vine taranul cu pofta-n gat?

Un baiat de la Everest, de-ala de-ti face sandvisuri, cred ca nu stie sa citeasca. Daca pe bon scrie “crema de branza”, el iti va pune invariabil pe paine articolul “maioneza cu varza”. Apoi, cand incepi sa tipi panicat: “Nu din asta, nu din asta! Din ailalta, din ailalta!”, zambeste ca un stanjenel si zice:” Da’ lasati asa, ca si asta e foarte buna!”

Sunt de-a dreptul invidioasa pe cativa oameni. Ii cunosc de vreo 8 ani, ii intalnesc zilnic la serviciu, dar nu i-am vazut niciodata mancand. Nici grisine, nici mere, nici iaurt, nici alune. Nu mai zic de KFC-uri sau comenzi la pizza on-line. Oare acasa ei mananca? Sau o ard la fel, food-free? Ca daca e asa, vreau sa stiu si eu cum!

Pe mine, in tot acest timp, J. ma trimite, mai in gluma-mai in serios, la cratita. Eu tot sper ca este in gluma.

Am un iglu.

In el cresc vreascuri rupte si licurici-de-gheata si carti nepublicate si pisici zgarietoare…

Nu e bine.

Am un telefon de gheata in iglu, dar de maine il voi scoate din priza lui de gheata.

Intr-un colt, patineaza o copie liliputana a Suryei Bonaly. Mi s-a parut ca incalzeste putin atmosfera. Pe ea o voi pastra.

De maine, nici termometrul nu va mai masura gradele din iglu. Pentru ca pana si el va ingheta, catatonic.

Voi arunca dulapul, deoarece nu va mai fi folositor. Va fi atat de frig, incat voi fi nevoita sa tin toate hainele pe mine.

Iar la primavara, cand toate se vor incalzi, cand pisicile vor fi mai blande, igluurile topite, iar cartile altora, probabil, publicate, va fi prea tarziu. Eu imi voi dormi povestea fara regrete, cu niste ochelari enormi pe nas, pentru ca voi sa ma vedeti mai bine.

Nu am dormit deloc azi-noapte. Cineva din capsorul meu traumatizat tipa cu dangat de clopot dezacordat: “Cine este mai hot, James Dean sau Johnny Depp?”

Am ajuns la serviciu, unde, desigur, aveam foarte multa treaba. Adica trebuia sa caut poze cu cei doi.

Intre timp, am cautat si argumente.

Unul in favoarea lui Johnny ar fi ca e viu. James Dean e teapan de vreo 50 de ani.

Iata ce spun pozele. Caci ele graiesc cu forta.

Pe de alta parte, James Dean e legenda tanarului rebel tocmai pentru a mierlit-o la 24 de ani. Daca traia si acum, probabil era un mosorog zbarcit, care ar fi aparut pe la David Letterman sa-si traga basinile impreuna. Depp are toate sansele sa devina un Brigitte Bardot masculin, care s-o ia razna peste vreo 20 de ani.

Ma mai framanta si faptul ca Dean avea sexualitatea indoielnica. Sau, ma rog, nu indoielnica, ci dubla. A ars-o si cu barbati, si cu femei. Pana la urma, nici nu e asa de rau, pentru un tip din anii ‘50. Despre Depp au zis niste invidiosi ca e gay si din poza cu Piratii nici nu prea ai cum sa-i contrazici. Dar dovezi nu prea exista.

Uneori, Depp pare sa aiba un spirit mai liber decat l-a avut Dean.

Totusi… prefer blondutii, nu brunetii.

Pe Dean l-a intreba asa: “Daca ai trai acum, ai juca in Ocean’s 13? Dar in piese de teatru, asa cum faceai in copilarie?

Pe Depp l-as intreba asa: “Ai bea o bere cu mine si ai merge pana la Tzone, sa se bucure si Roxana 10 minute?”

Pe Dean as incerca sa-l faca sa zambeasca sincer, sa piarda macar pentru o ora melancolia aceea construita, dar care l-a acaparat in mod real, pana la urma. Pe Depp l-as pune sa recite “It was the night before Christmas / And all through the house / Not a creature was stirring / Not even a mouse”… Pentru ca mi se pare ca este un tata perfect.

Cu Johnny as rade mai mult. Cu Jim as plange. Nu se poate face un singur mascul din astia doi?

Un bistro parizian, intr-o dupa-amiaza plictisita.

Afara ploua si picaturile risipite prin baltoace intorc strazii diamante mici si imprastiate.

Inauntru, o fata mananca o prajitura cu ciocolata.

Un barbat cu o cutie jerpelita de vioara intra, se uita in treacat la ceasul de pe perete, comanda o tarie, o bea iute si iese.

Peste doua minute revine, lasand usa sa se bata usor de perete.

“M-am intors ca sa va spun, domnisoara, ca sunteti cea mai frumoasa fata pe care am vazut-o vreodata”.

Pleaca din nou si isi pierde pasii in dupa-amiaza cea lenesa si morocanoasa.

Nu s-au mai vazut niciodata. Chiar credeam altceva!

Si-am mai primit o leapsa, de la Mara (justanothergirl, stiti voi, dupa cum stiti ca nu stiu sa pun linkuri!)

10 lucruri care imi plac:

1. Sa ma joc pe calculator. Rentz si rummy si Heroes of Might and Magic.

2. Sa scriu.

3. Sa dorm cu iubitul si cu pisica.

4. Sa imi cumpar parfumuri. Si sa le folosesc.

5. Sa calatoresc.

6. Sa lupt cu sabia.

7. Sa nu fiu obligata sa organizez ceva.

8. Sa nu fiu obligata sa merg la shopping.

9. Sportul. Acum cativa era mai sus in preferinte. Dar va fi mereu.

10. Sa dansez.

Am primit leapsa de la Catalin (faqromania, stiti voi! – si tot voi stiti ca nu sunt in stare sa pun linkuri!) sa scriu Top 3 New Year’s resolutions.

Pe scurt:

1. Sa slabesc (desi ceva imi spune ca nu o sa fac chestia asta!)

2. Sa mai scriu o carte, chiar daca nu o publica nimeni.

3. Sa vad Capri (e puoi muori).

Ar mai fi, dar numai 3 trebuia sa zic.

Patrick Swayze spune ca se duce. Arata bine, cu toate acestea, in interviul acela acordat Barbarei Walters. Dar eu inca nu pot sa pricep cum e sa moara Dirty Dancing. E unul din amanuntele acelea normale – moare un om – dar eu nu pot sa-mi imaginez cum dracu’ se poate intampla una ca asta. Mai bine nu aflam. Si ma intreb daca el si-ar fi dorit sa afle ca este atat de bolnav.

Eu una nu mi-as dori…

Swayze a reusit sa pice si cu avionul si nu a patit nimic. Pai dreapta ii viata asta? Niciodata nu mi s-a parut supersexi sau foarte inteligent sau foarte viteaz… cred ca de-asta imi si place de el. Ca nu e foarte nicicum.

Dirty Dancing a aparut cand eu aveam vreo 11 ani, dar probabil ca l-a vazut pe la 13-14. De atunci l-am revazut de minimum 40 de ori. Inclusiv anul trecut. Da, stiu, unii dintre voi au vizionat la nesfarsit Calauza sau Portocala Mecanica. Asta e fix treaba voastra.

Am trait ani buni incercand sa imitam cum dansau aia in film. Iar muzica o stim pe dinafara.

E o prostie, da. Un lucru superficial. De acord. Dar face parte din mine.

Strangeam pumnisorii cu unghii roase, chinuite. Sopteam pumnisorilor cu ciuda si printre lacrimi: “Lasa ca ne facem noi mari!” Mama imi zicea direct: “Da’ proasta esti sa crezi ca daca esti mai mare, ti-e mai bine!” Stia ea ce stia, pasamite. Mie mi se parea ca ma minte.

Cand ma fac mare, imi fac singura dreptate. Cand ma fac mare, ma fute toata lumea in gura. Cand ma fac mare, imi vajaie capul de responsabilitati, de rate care nu se platesc singure, de sefi pe care nu-i inteleg, de case care se darama pe mine si nu am vreme sa le repar. Cand ma fac mare, nu ma mai scarpina nimeni la ouale pe care nu le am. Cand ma fac mare si totusi nu, cand raman mica si totusi nici asta pe de-a-ntregul, ma simt prinsa intre doua carlige care nici nu ma tin, nici nu ma scapa.

Nu vreau sa-mi asum nici 10 la suta din cate m-am obligat singura sa fac! E o tampenie. Nu duce nicaieri. Job, rate, parfumuri, taxiuri, nu fac toate cat pumnisorii mei cei naivi. Totul in jurul meu este mult prea complicat pentru mine. Inclusiv relatiile. Inclusiv gandul ca nu m-am obisnuit cu boala sau moartea. E prea greu, prea greu pentru mine!

Cineva, o cunostinta apropiata si nostima, obisnuia sa spuna: “Eu inca nu m-am hotarat ce vreau sa ma fac cand voi mare!” Pe atunci avea 40 de ani.

Voi fi mereu ceea ce lipseste de la o masa mare de Craciun, plina cu familionul si cu prietenii altcuiva.

Voi fi Craciunul in care nu am primit nimic, dar si Craciunul in care am primit totul, fara sa-mi doresc.

Voi fi si Craciunul in care am stat deliberat singura acasa, cu carti si televizor.

Voi fi Craciunul petrecut la munca, acum 4 ani, si continuat la carciuma, cu lautari.

Craciunul de la munte, Craciunul de la mama, Craciunul din copilarie, Craciunul cand tata s-a prefacut ca se duce la paine si apoi, cand a plecat tata, a venit Mosul, si eu, in loc sa ma bucur, am inceput sa plang ca tata nu e acolo. Dar tata era…

Craciunul cu patine. Craciunul cu fotbal. Craciunul cu cadouri. Craciunul cu temperatura si Salvare. Craciunul cu petreceri. Craciunul cu pisica. Craciunul cu gala. Craciunul cu concertul de la Ateneu. Craciunul baut in bucatarie. Craciunul cand Craciunul m-a enervat.

Parca nici nu am trait atata cate Craciunuri am avut.

Oana Olga: auzi

Oana Olga: imi placea mie o melodie asta-vara

Oana Olga: o canta o femeie

Oana Olga: da’ nu mai stiu nici versurile, nici melodia - nimic nu mai stiu din ea

Interlocutoare nervoasa: cu ce vrei sa te ajut, oana?

Interlocutoare nervoasa: ca am si treaba si mai sunt si nervoasa

Oana Olga: vrei sa vorbim?

Sunt atat de putine zilele perfecte din viata noastra! Sigur, exista multe zile frumoase, care nu ajung desavarsite, pentru ca noi sau altii avem/au grija sa le stricam/strice cu un singur amanunt.

Zilele mele perfecte:

- zilele din autocarul ingramadit inspre si mai ales dinspre Croatia. Niste straini m-au facut sa rad, ore si ore la rand, pana la granita lesinului. Si peste tot rasul acesta plutea ideea aceea, oarecum trista, pe care o stiam toti, ca nu o sa ne mai intalnim niciodata, ca astea sunt hohotele de ras care ne vor ramane, nimic mai putin, nimic mai mult. Tristetea asta micuta facea totul atat de perfect. Vacanta mea de una singura a rasunat de hohotele mele de ras, impletite cu ale unor straini

- zilele cu Parc Guell si Zoo de la Barcelona. Am si acum pe palma intinsa a creierului meu senzatia de relaxare, de liniste si de soare.

- nationalele de scrima de asta-iarna de la Iasi – cu lautari, vin rosu, mai putina scrima din partea mea, care mi-am asigurat ultimul loc pe viata, atat timp cat voi participa la aceasta competitie

- zilele de la 2 Mai, de anul trecut, weekendul din iunie. Weekendul furat, prelungit, care a marcat inceputul durerii in cur fata de lucrurile asa-zis importante: job, ce cred si ce spun altii, datorie, job…

- Adprint si Cupa Mondiala la escalada pe gheata – fuga-fuga intre Busteni si Brasov, stresul Maimutei, carnetul lui Popov cel periculos, bautele de la Aro

- nu mai stiu acum…

Ar putea fi mai multe, daca nu am fi asa de incrancenati, indarjiti, obositi, inconjurati conjunctural de persoane care nu ne incanta. Gelosi, paranoici, bolnaviciosi, plictisiti… Iar imi vine sa trag o fuga pana la 2 Mai.

Am fost la targul de Craciun…

Mi-am luat carti vechi, din colectia Enigma, la un Ron bucata. Cu titluri semicomuniste, cum ar fi “Unde a gresit Stefan Vlad?”

Si o cutie de pus bijuterii in ea… Care imita un cufar mic de pus in el comori mici.

Si o pereche de cercei din Peru.

Si patru sculuri de lana si andrele ca sa fac un fular.

Mama a vrut un calendar cu poze de catei.

As mai fi vrut si o bagheta de facut minuni, dar apoi mi-am dat seama ca nu am nevoie.

Anul acesta, cel mai frumos cadou pe care o sa-l dau de Craciun o sa fiu chiar eu.

… recuperez cateva dintre zbanhgelile pe care le cauta lumea pe Net si sfarseste la mine in livada.

- cum sa recunosti o vrajitoare – aici ai doua variante. exista vrajitoare wannabe – au fuste de tafta roz, sandale cu platforma pe care le poarta cu ciorapi cu model si buze colagenate. cu toate acestea, pe adevaratele vrajitoare nu le recunosti. de-asta sunt vrajitoare! le recunosti nerecunoscandu-le.

- stim ce facem cand facem ce vrem? – da sau nu.

- vreau sa deschid un magazin alimentar – eu vreau o agentie de nefacut nimic, o ceainarie de vise si o librarie de fluturi. da’ nu ma mai plang atat.

- diferenta intre marlboro scurt si lung – diferenta intre ele ar fi ca au aceeasi grosime.

- cum se indoapa curcani – fii atent, ca e dificil! iei curcanu’ de picioare, nu mai inainte de a-i fi dat jos sapca de pe bostan, si il tii cu capul in jos. Cu o mana i se indeasa in buzunarul de la pantaloni o hartie de 100 RON vechi.  Gata, asta e! Varianta hardcore!

- sunt lenesa – cu aceasta cautare ar fi trebuit sa nimeresti mai degraba fix la mine acasa, nu la mine pe blog.

- toarcerea pisicilor – pisicile se torc cu furca. Ai grija, majoritatea nu vor sa fie toarse si se impotrivesc. Lupta pentru viata lor. Partea buna este ca, daca reusesti sa le aduni intr-un ghem, sa stii ca poti tricota din ele abajururi in fashion.

- porcul are orgasm de juma de ora – nu-mi amintesc sa-l fi invidiat in scris pe porc. Domnule porc, da’ Ignatu’, Ignatu’ cat dureaza?

- plasa de prins fluturi cum se numeste? – este o enigma. pana la dezlegare, sugeram “plasa de prins fluturi”. Asta imi aduce aminte de copialria mea traumatizanta, cand am plecat sa prind fluturi si m-am intors cu paduchi.

Oana Olga: tre sa gasesc cornite de ren

Oana Olga: si nas de rudolph

Oana Olga: sa haosez pisica

Oana Olga: s-o imbunatatesc

Jimmy: o sa ne bata, iti dai seama…

Oana Olga: mda

Oana Olga: m-a batut azi si degeaba

Oana Olga: macar sa ii dau un motiv bun sa ma carpeasca

Jimmy: presimt ca ne vom distra

Oana Olga: dar nu gasesc cornite asa de mici pt bila ei minuscula

Jimmy: cred ca mai bine facem

Oana Olga: hai ma ca ar fi distractiva

Jimmy: da ma

Jimmy: da’ facem cornite

Jimmy: ca se pot face

Oana Olga: si nas?

Oana Olga: si o saniuta?

Oana Olga: si o trimitem cu colindul

Oana Olga: “suntem sapte pisoi acasa, orfani de ambii parinti, si numa’ tata munceste”

Oana Olga: si lumea sa-i puna bani in saniuta

Jimmy: hooooooooo

Jimmy: aia fuge, esti nebuna?

Oana Olga: asta este un dialog care va aparea pe blog

Jimmy: trebuia sa-mi zici, eram mai mult de partea pisicii

Stiati ca pe masinile de gunoi ale Supercom exista un abtibild si pe abtibild scrie “Nihil Sine Deo”? Caci Domnul e in toate… Cu aceasta ocazie, precum si cu apropierea Sarbatorilor pascale, judecand dupa gradele de afara, va urez tuturor oua fericite! Gata, de-abia acum intru in subiect!

—————————————————–

Mi-e inima grea de cateva luni bune. Ai plecat fara sa ma anunti si m-am trezit singura, parasita si dezorientata. Nu am insemnat nimic pentru tine, daca nici nu ai dorit sa ma anunti ca te retragi din viata mea, asa cum un hot fuge pe fereastra din casa pe care tocmai a jefuit-o. Nu pricep cu ce ti-am gresit asa de rau si, mai mult, nu pot pune pe nimeni in locul tau.

Am incercat cu o persoana, apoi cu alta, si alta, si alta. Nu pot! Felul in care te jucai cu parul meu… Si blocul acela, locul nostru de intalnire… trec zilnic pe langa el. Nu pot sa uit, nu pot sa uit! Ai luat o parte din mine cand ai disparut, dar pentru tine eu nu am insemnat nimic.

Am auzit ca acum o arzi cu niste persoane care au mai multi bani. Sper sa-ti fie bine asa!

Of, Dana, coafeza mea perfecta, sper numai sa te mai intalnesc, macar o data in viata!

Mie bautura nu-mi face bine. Recunosc! O singura data intr-un an am cantat in fata la Intercontinental de la valurile de bucurie generata de alcoolul baut la Sports (Hossu, scoate banii!), in rest am facut scandal. Si nu orice fel de scandal.

Cand ma matrafoxez grav, eu simt nevoia sa plec. Oriunde as fi, mi se pare ca trebuie sa ajung pe un taram mai bun. Ca daca raman, se intampla o tragedie, pentru ca sunt capabila sa ma cert cu toti aia de prin preajma. Sa ma cert asa, judicios si documentat si enervant si cu plansete, cu lacrimi de vin si bere, nu ca un mardeias scandalagiu, cum face de exemplu…, eh, nu conteaza cine!

Si am plecat de multe ori.

Betia ma propulseaza ca pe un mic globetrotter. Este motivatia mea de a pleca. Imi cresc aripioare la picioare, nimic nu ma poate retine. Am tirat-o din multe baruri, de pe plaja, de la petreceri. Iar cea mai tare plecare este, normal, aceea finalizata cu popas la Hotel Vama Veche si dormita prin efractie in patul neplatit, oricum mult prea scump pentru mine la acea vreme. In betia mea, imi imaginez ca a pleca este un gest cu adevarat romantic. E o descarcare, care se incarca imediat la loc cu alte drame, in ziua urmatoare: “Dar de ce nu a venit nimeni sa ma opreasca?” (Pentru ca, de obicei, dispari suficient de repede ca sa nu se prinda nimeni), “Dar de ce a doua zi sunteti toti suparati pe mine?” (Poate pentru ca ai dormit ca homlesa infractoare la hotel, iar noi ne-am pierdut mintile cautandu-te toata noaptea in tot satul?”, “Dar de ce nu va dati seama ca v-am facut un bine plecand, pentru ca altfel ne-am fi certat pana anul viitor?” (Asta crezi tu, ca stam la discutii infinite cu toti betivanii. Iti dadeam doua perechi de palme si te culcai ramburs fara voia ta). 

Astept replici inspirate.

Motto: Vita proasta, vita proasta/Pentru tine-i cool pe lume.

Ma scuzati pentru predispozitia de azi de a nu hali femeile. Acesta nu este un articol compensatoriu la ce sustineam zilele trecute despre masculi, ci este realitate. Fapte, nu filme. Femeile sunt nedescurcarete si panicate. Femeile sunt aiurite. De aceea, cine ne suspecteaza uneori de prostie are circumstante suficiente sa-si duca pledoaria pana in panzele albe. Nu facem nimic pentru a dovedi contrariul.

Azi, de pilda, in autobuzul 66. Care de fapt e troleibuz (nu am corectat intentionat tocmai pentru a va arata gradul de plutire si de tantalenie care ne urmeaza precum o aura). Stateam in picioare si am sesizat ca o tuta destul de tinerica si urata voia sa se ridice de pe scaun ca sa coboare. I-am facut loc ca s-o apuce pe drumul cel mai scurt catre o usa. Nu stiu insa din ce motiv, vaca a hotarat s-o ia direct in locul unde ma aflam eu. Din cauza faptului ca ne aflam intr-un troleibuz si nu pe o barca, locul era suficient de stramt pentru ca sa prevad exact ce s-a si intamplat: imbecila m-a calcat apasat si cu forta pe cizma mea dreapta. SI CREM! Desi eu ii facuse loc prin partea a mai neaglomerata! Prostie, esti nemarginita! Si totala! Si eterna!

Si-a cerut scuze. Era s-o plesnesc, cu toate acestea. M-am abtinut. Acum regret.

Iubitul meu spune: “Ce te enervezi asa, ca ar fi putut sa te calce un barbat!” E adevarat. Ar fi putut sa ma calce un barbat. Totusi nu m-a calcat. M-a calcat o femeie.

Motto: Vita proasta, vita proasta/Pentru tine-i cool pe lume.

Ma intreaba lumea de la ce anume vine Shmeny.

E simplu. Shmeny vine de la numele de familie. Dupa ce m-am bucurat ca in toti cei patru ani de liceu scapasem aproape fara porecla, cu trei zile inainte de absolvire un coleg mai distructiv a rupt de pe usa apartamentului meu hartia pe care scria Dusmanescu. Intr-o parte a ramas Du, in cealalta smanescu. De la smanescu – Shmeny. Cu varianta Suedeza Shmensson, dar asta a fost cativa ani buni mai tarziu, cand m-am facut blonda.

Dar si inainte de liceu m-am pricopsit cu niste porecle.

“Trei oase si un zambet” – asta pentru ca aveam 17 kile si radeam tot timpul.

“Biscuita” si “Cremvurstina” – astea nu-mi placeau deloc. Chiar ma necajeam si plangeam de mama focului cand imi ziceau nemernicii de copii asa.

“Camuflaj” – asta pentru ca, in clasa a noua spre a zecea, intr-o tabara cu o vaca de profesoara care ne forta sa facem 1.000 de excursii prin balarii am cazut intr-o rapa si jumatate din mine (fata, haine, maini, picioare, par) s-a umplut de noroi. Dar asta s-a stins dupa catva timp, pentru ca o foloseau numai aia cu care fusesem colega de chin in tabara de la Cheia-Muntele Rosu.

Te apuca plansul cand vezi cadavrul unui catel busit de masina.

“Mamaaaaaaa, da’ sensibiloasa mai esti! Asa sunteti toate? Plangeti dupa toti cainii facuti terci?”, zice masculul.

Bun. Te hotarasti sa schimbi placa, sa devii dura in locul mimozei de mai devreme, asa ca te certi de la cutite pana la muie cu vanzatoarea de la chiosc.

“Ba, fratioare, dar de cand esti asa de agresiva si vulgara? Daca stiam ca esti asa…”, zice acelasi mascul.

Te apuci sa citesti o revista pentru femei.

“Ce mizerii mai lecturezi si tu! Cum poti sa citesti asa ceva? Nu-ti cade capul in barba de plictiseala?”, zice tot masculul.

Mai tarziu, treci pe Plesu sau Rushdie.

“Doamna se crede intelectuala. Baga numai de-astea cu fraze mai lungi de 4 randuri”, comenteaza masculul cu pricina.

Razi o ora si jumatate cu o amica la telefon, una pe care nu ai mai vazut-o de trei ani.

“Nu pricep ce va spuneti atata. La noi, barbatii, orice conversatie care dureaza peste doua minute este o anomalie”, subliniaza masculul.

Se intampla sa nu vorbesti la telefon in prezenta lui timp de o saptamana.

“Nene, dar pe tine chiar nu te suna nimeni niciodata? Nici tu nu suni pe nimeni? O sa ajungi o sociopata”, conchide The Male.

Pe oriunde ai lua-o, drumul e futut.

Stiti ceva? Eu cred ca barbatilor, de fapt, nu le plac femeile.

Nepasarea se manifesta cand ne postam in usile metroului la urcare. Nesimtire este cand le incercuim si spunem: “Uite-i si pe astia care coboara, se misca precum melcii schiopi!”

Prostia apare cand parcam gresit in fata masinii de Politie. Nesimtirea – atunci blocam masina Ambulantei. Eventual in mers.

Curiozitatea intervine atunci cand cautam pe google numele cuiva combinat cu altcineva, pentru a afla mai multe amanunte. Nesimtire se numeste declararea acestui fapt in public, in fata perechii celui/cele googalit/e pe Internet.

Mi se pare solitudine asumata sa alegi sa-ti traiesti viata pe bloguri. Cred ca este nesimtire sa iesi ocazional de acolo si sa crezi ca stii mai bine decat oricine ce se petrece in viata reala.

Sunt cunoscuta pentru faptul ca, in ciuda aiurelii si a plutirii mele permanente, NU pierd bani si NU sparg farfurii.

E adevarat ca nici nu prea gasesc lovele din senin si nici la jocurile de noroc nu am noroc, mai ales pentru ca nu le practic.

In schimb, SPARG BANI cu viteza gandului. Si, culmea, PIERD farfurii. Farfuriile mele se imputineaza. Cred ca unele au zburat pe geam, in timpul tentativei de a scutura fata de masa. Si cutitele dispar. Si linguritele.

Azi am avut totusi senzatia ca am pierdut 50 RON din portofel. Nu stiu ce sa mai cred… Sunt confuza.

Eu cred ca sunt mai batrana decat sunt. Sau decat scrie in buletin. Somehow, nu-mi ies la socoteala noptile si anii cheltuiti prin diverse baruri – caci asa sunt eu, o fiinta slaba, superficiala si betivana. Mi se pare ca am contribuit financiar si social la dezvoltarea unor localuri mai mult decat as fi putut-o face si daca aveam contract.

Au fost foarte, foarte multe localuri bucurestene prin care mi-am facut veacul weekenduri de-a randul si nu numai. Atat de multe ca mi se pare ca nu am avut viata cate nopti dansate pe masa sau baute sub masa.

Si toate astea, culmea, s-au intamplat dupa varsta de 25 de ani, nicidecum inainte, cand stateam mai mult pe langa casa omului si ma pregateam intens sa devin o nevasta dedicata. Ceea ce nu s-a intamplat.

Am rememorat de curand toate locurile mele de pierzanie. Repet: sunt foarte multe.

In Sport Spirit stateam si cate trei zile. Aveam haine de schimb lasate acolo. Asta era prin 2000-2001. Era o pestera blestemata, pentru ca acolo, atunci, ca si acum, nu se poate sa nu calci fara sa te izbesti de un cunoscut. Ramaneai cu respectivul/respectiva la o bere miercuri si mai ajungeai acasa sambata dimineata. Dupa vreun an de domiciliu stramutat in SS, m-am hotarat ca am o dependenta si m-am rupt voit. Merg si acum acolo. Saptamana trecuta, de exemplu, am fost de trei ori.

A mai existat Union Jack. Aici se dansa. Il cunosteam pe patron si atmosfera era misto. Union Jack era un club cu design de submarin, undeva la Piata Kogalniceanu. Nu mai exista de multa vreme. Nu am plecat de acolo niciodata mai devreme de ora 5:30 dimineata.

Q Pub era locul unde dansam pe mese si unde prietena mea Oana agata barbati pentru mine. De aici plecam toti asa de beti incat unul dintre amici a reusit performanta de a infige masina de doua ori in acelasi stalp. Angels era de fite, dar am reusit sa-l circarim si pe ala. Angels pentru mine inseamna Campari Orange.

White Horse era varianta de lux a lui Sport Spirit. Pe atunci, stateam pe aceeasi strada cu White Horse; invariabil, drumul catre pat trecea prin WH.

Inainte de astea, au fost Web si Tipsy.

Nu mai vorbesc de Club A si, mai tarziu, pe acelasi gen, El Comandante, Vama Veche si Stuf.

Pentru scurta vreme, Jack.

Acum nu mai am un loc pe care sa-l calaresc asa grav. In afara de Sport Spirit. Pot spune ca-mi lipseste, uneori, genul acesta frivol de apartenenta. Vreau sa am masa mea rezervata pe viata intr-o carciuma.

Cineva drag ma indeamna sa scriu cum imi imaginez Barcelona…

Mi-o imaginez de gasca. Genul ala de oras care te invita sa-l vizitezi, dar sa si-l contempli, asezat turceste chiar pe strada, cu o bere in mana. Cred ca oamenii se saluta intre ei fara sa se cunoasca, asa, ca intr-un sat mai mare. Ca poti sa vorbesti orice limba, oricum te va pricepe cineva, intr-un fel sau altul.

Cred ca este foarte colorata. Nu numai ca a cunoscut arhitecti mari si inspirati; Barcelona a avut bafta si de niste primari care le-au permis creatorilor sa-si imprastie cu larghete cladirile prin ea.

Imi inchipui ca nu ma va lasa deloc sa dorm. Sau ca ma va lasa sa adorm pe o banca, intr-un parc, daca voi fi atat de obosita.

Ca zboara mingi intre cele doua mari stadioane toata ziua-buna ziua. La Barcelona, cerul trebuie sa fie plin de fotbal.

Imi imaginez ca nu ma va forta sa fiu un turist ahtiat sa le vada pe toate. Nu vad niciun fel de presiune in acest oras.

Cred ca o sa ma pierd pe stradute intortocheate si, la capatul lor, in mod miraculos, ma voi trezi acasa.

Imi imaginez ca o sa ma indragostesc de Barcelona si ca o sa vreau sa ma intorc.

Partea grozava este ca de luni incolo o sa stiu exact.

Asta-primavara mi-am imaginat cum arata Amsterdamul, inainte de a ajunge acolo. Si acum mai visez la Amsterdam, asa cum credeam ca este .

Din toate locurile pe care le-am umblat, nu am uitat aproape nimic. Memoria calatoriilor mele traieste atat de mult, atat de intens si ma bucur ca nu las sa se piarda asa pietre pretioase. Simt vantul din dupa-amiaza in care am urcat la castel sau furtuna starnita pe Marea Egee, prima in 30 de ani de liniste. Tin minte hainele albe cumparate la Rijeka si nu am uitat, dupa 16 ani, chipurile colegilor de tabara din Extremadura. Cel mai mult am iubit locurile pline de soare. Croatia, Italia, Spania, Turcia… Totusi as alege sa traiesc, daca as avea sansa, nu intr-una dintre aceste tari in care as zace in caldura pana m-as transforma intr-o reptila. Pentru ca, la 20 de ani, am fost in Anglia. Si, in mod foarte clar, acolo am si ramas cu gandurile.

Pentru cei care nu cunosc pretioasa informatie, Ira este pisica mea.

Pentru cei care o cunosc si inca mai cred ca Ira-Monica este o pisica domestica si de treaba, aceasta informatie este deja distorsionata. De vineri, Ira a devenit o bestie. Nu o mai recunosc si mi-e teama sa traiesc alaturi de ea, sub acelasi acoperis. Poate ca voi inaugura manusile de mai jos chiar pe blana ei de tomberon…

Povestea este complicata si plina de suspans…

Asadar, sa urmam firul povestii, pana cand toata treaba nu se preschimba in ceva insuportabil de dureros. Vineri pe la 4 ma simteam rau si am comandat doua pizza, una pentru mine, cealalta pentru iubitul meu, care nu se intorsese de la serviciu. Interfonul a sunat destul de curand, pentru ca pizzeria este chiar la mine pe strada.

Cand curierul a pus pasul pe etajul meu, s-a dezlantuit cosmarul.

Pe etaj dormea Cerberus. O catea batrana – vecinii sustin ca o stiu dinainte de Revolutie – care nu suporta strainii. Cu singurul cap care i-a ramas dupa atata vreme, Cerberus a inceput sa latre la curierul care baleta cu pizza mea. Cerberus a incercat sa muste intrusul.

Eu deja iesisem, cu candoarea si plutirea-mi specifice, sa-mi primesc mancarea. Cand am deschis usa, cainele latra ca la stana, iar curierul ii prinsese deja un sut in coaste. La urletele disperate ale Cerberului, a iesit si o baba, protectoare a ecosistemului din interiorul blocului, si a inceput si ea sa tipe.

Eu sedeam, in continuare, dezorientata, cu cutiile de pizza in mana. Si atunci…

Si atunci, printre picioarele mele, in mijlocului scandalului, intre un caine bosorog care urla si persevera in tentativa de a-l musca pe strain, un curier fricos si o baba isterica, a tasnit, direct din miezul Iadului, cu o saritura invatata la scoala de parasutism, scuipand si cu ghearele scoase, pisica Ira! Care l-a atacat, fioroasa si razboinica, pe cine? Tot pe bietul caine! Inainte de vineri, erau oarecum prietene. Acum, nu stiu ce sa mai zic…

Am bagat cu greu pisica in casa. Si am reflectat. In cinci ani si jumatate de viata, asta e primul scandal la care participa. Poate a prins gustul si o sa-si tranteasca stapanii prin casa. Poate se apuca de Mortal Kombat si ne da fatality. Cred ca o voi inscrie la un curs de judo sau aikido. Asa poate mai arunca din energiile negative.

Acum doarme in pat, langa mine. Coace urmatoarea nemernicie.

Am manusi din acelea cu aerisire. Azi le-am purtat pentru prima data, pentru ca s-a racit vremea. Pe drum inspre metrou, intre somn, raceala si realitate, tineam intr-o mana inmanusata telefonul. Si atunci mi-a venit ideea.

Ca manusile mele ascund amprentele. Ca asasinii tin sa ascunda amprentele. Ca daca tii un telefon intr-o manusa, pe o strada aglomerata, ai putea la fel de bine sa maschezi o arma. Si apoi, am ridicat treptat telefonul si am inceput sa ma joc. Sa-mi aleg tinte, oameni din tramvaie, pietoni, politisti, vanzatori la tarabe, caini vagabonzi. Nu m-ar fi vazut nimeni cand as fi apasat. Am indreptat “pistolul” catre victima, am zis in soapta “bang” si nu m-a observat nimeni. Apoi m-am prins ca, asa cum eu “trag” in unii, si altii ma pot vana. Si am continuat jocul. Am ridicat privirea catre acoperisuri (pentru sniperi) si am incercat sa descopar si alte cotloane unde cineva si-ar putea face ascunzis.

Apoi m-am intrebat cat dracu’ as cere cuiva pentru a lua o viata. Nu am ajuns la nicio concluzie. Serviciile mele nu au pret . Inca. Daca imi place de client (uite cum incep sa vorbesc precum curvette), primul job il fac pe gratis. Apoi, suma va creste pentru ca va trebui sa-mi extind colectia de manusi. Si de “piese”.

Nu voi avea decat arme de foc. Inclusiv grenade. Cutite sau sabii nu. Un asasin platit care se respecta nu se murdareste niciodata. Nici macar pe manusi.

In viata mea, am avut o singura tentativa autentica de asasinat. Am vrut sa-l injunghii pe tata in vacanta de vara 9-10, pentru ca voia sa ma duca la spital. La Grigore Alexandrescu, nu la 9. Incercarea a esuat lamentabil; taica-miu a prins asasinul si i-a carpit doua rasunatoare perechi de palme. Apoi m-a dus la spital, m-a operat un medic frumusel pe care il chema Magellan si mi-a salvat degetul mic, infectat pana la os.

Apoi, mai tarziu in viata, am vrut sa-l ucid cu o furca mica pe tiganul care a spart usa si a intrat peste noi la Snagov. Ar fi fost legitima aparare. Dar tot nu am fost in stare. Si am mai promis catorva persoane ca le strang de gat. Dar nici macar nu am incercat. Uneori regret profund! E un nodulet mic sub barba despre care cred ca scoate un sunet fascinant cand crapa. Asa, cum fac capsele de la manusile mele de hitman, cand le dau jos si le arunc pe masa.

Marian Dragulescu e un baiat talentat. Are medalii de tot felul. La gimnastica. Atat.

Marian Dragulescu este un bataus, un sot infidel, care stie, probabil, ca un sportiv ar trebui sa se poarte mai fain, dar, pur si simplu, nu se poate abtine. Un personaj despre care se vorbeste ca a pacalit, pentru motive care mie personal imi scapa, incredibil de multe femei. Un animalut scund, crescut pe bara fixa si pe calul cu manere (da, intentionat nu am pomenit aparatele la care el se descurca mai bine). Nearticulat, neconvingator, genul mitocanului care asculta manele de sub umbra stralucitoare a unei medalii. Aproape ca ma bucur cand Dragulescu rateaza, lucru care, la ultimele competitii majore, s-a intamplat din ce in ce mai des, in vreme ce alte sute de mii de oameni ofteaza din rapa rapei sufletului: “Ah, iar s-a pravalit Dragulescu precum sacul de cartofi cand se rupe remorca”. Da, ziceti ce vreti, sunt antiRomania, ma doare fix in cot!

Zilele trecute, Marian a batut-o pe Larissa. Cu doi “s”. Nevasta-sa. O femeie din aceeasi lume ca si el, de altfel. I-a invinetit felinarul stang, parca, printr-un procedeu imprumutat mai probabil de la Alina Dumitru. S-au si tiganit pe la televizor, ca Marian s-a masturbat, ca a mai batut-o, ca a mai parasit-o, ca a facut circ in fata celor doi plozi.

Azi, in ziare scrie ca Marian Dragulescu e parte implicata in campania de lupta impotriva violentei in familie. Ba, du-te dracu’! Si cam cum lupti, tu, ma, shaolin-provoaca-ninja, impotriva chestiei asteia pe care tu, de fapt, o consideri normala si practicabila la liber? Te duci din usa in usa si le arati masculilor cum se face? Cum se pastreaza familia fara violenta?

Auzi, saltimbancu’, fa o tumba departe! Si cazi in cap, din partea mea! Mars!

Mi-e teama de singuratate.

Mi-e teama de boala.

Mi-e teama ca nu am suficienta incredere.

Mi-e teama de inaltime.

Mi-e teama de albine.

Mi-e teama de prostie.

Mi-e teama ca am sisteme (fizice putin) defecte.

Mi-e teama de ganduri negre.

Mi-e teama de vise urate.

Mi-e teama de dependenta.

Mi-e teama de impulsivitatea mea (dar imi place, asa ca o accept si o cresc )

Mi-e teama de intoleranta.

Mi-e teama de falsele impacari.

Mi-e teama de flacari.

Mi-e teama de McDonald’s.

Mi-e teama ca nu o sa vad toata lumea.

Mi-e teama de voi.

Intr-o vreme, minciunile erau preferatele mele. Mai ales cand locuiam cu ai mei si trebuia zilnic sa dau socoteala pentru ceva. Pentru tot, adica. Asa ca devenise un lifestyle sa scot cate un fluturas din gura in fiecare ziulica. Scapam de multe circoteci, iar ei, saracii parinti, stateau linistiti.

Nu am mai mintit de multa vreme! (Normal, ce sa zic si eu? ) Dar de numeroase dati m-am intrebat daca exista minciuni justificate, care sunt acestea si daca, odata prins, cineva ar trebui sa te ierte, chiar daca tu sustii ca ai tras o gogoasa in scopuri caritabile?

Minciuna prin omisiune: De exemplu, daca te intalnesti cu fostul la un suc, trebuie sa-i spui actualului? Eu zic ca nu, pentru ca intri in alte belele. In primul rand, o sa te intrebe de ce te intalnesti cu fostul. Si asta trebuie evitata clar. Sa beau un suc cu el, o sa ziceti. Pai suc ai si acasa, o sa zica actualul. Pai da, da’ acasa sunt singura sau cu tine, pe cand fostul e in oras. De asta, aceste fapte mici si neimportante se evita, dupa regula “ce nu se afla, nu s-a intamplat”. Fa-te ca duci o haina la curatat si era coada sau ca mergi pana la prietena ta sa ii citesti in cafea. O ora din viata ta, nu o sa te verifice nimeni probabil.

Alta situatie questionabila, sau, mai bine zis, acceasi, privita din alt punct de vedere: daca o vezi pe iubita prietenului tau cel mai bun cu fostul in oras, ii spui primului ce ai vazut? Sau taci, pentru ca nu esti sigur? Sau aduci vorba stangaci, asa, genu’ apropo “cand am vazut-o pe cutarica la Obor cu nea Caisa… a, pai ce, nu stiai ca era cu nea Caisa? io credeam ca stiai?”

Sau minciuna generoasa: vai, ce slaba pari in rochia asta cu dungi – desi purtatoarea este o balena. Eu zic ca in cazuri din astea mai bine iti tii gura. Zip it!

Sau minciuna la sefi: Asta este obligatorie. E ca in Survivor. Daca nu o intrebuintezi, mori. Esti eliminat. Si trebuie sa-ti cauti alt reality show. “Ai facut cutare sau cutare lucru?” “L-am inceput de o saptamana, dar s-au aglomerat atatea si nu am avut vreme sa-l termin”. Va suna cunoscut?

Sau “am altceva de facut in weekend”: Asta survine cand ti se fac prea multe propuneri pentru weekend, iar tu deja ai program si ti-e lene sa le explici tuturor de ce preferi sa mergi sa te imbeti cu prietenii din liceu in loc sa te duci la inmormantarea varului bunicii vecinului de la etajul 2. Uneori chiar nu ai nimic de facut, vrei doar sa dormi si atunci merge cel mai bine spus “am altceva de facut in weekend”. Ceva misterios, ceva ce tie nu-ti pot povesti. There you go!

Sau minciuna “ma simt rau”: Este o minciuna foarte buna, care nu lasa loc de rugaminti suplimentare si vaiete prelungite la nesfarsit! Eu nu am folosit-o insa niciodata, mi se pare incarcata de energii negative si de ghinioane.

Probabil ca mai sunt multe feluri de minciuni. Ma opresc aici insa. Mi-am pierdut tonusul de mincinoasa permanenta!

Nu pot sa-i inteleg pe cei care isi programeaza viata. Cate compromisuri te costa ca sa-ti iasa asa cum ti-ai planificat? “La 26 de ani ma casatoresc, la 29 fac primul plod, la 31 pe al doilea”. Adica te casatoresti cu ala/aia cu care o arzi la 26 de ani, fara sa te gandesti ca poate dupa el/ea ar putea urma cineva mult mai potrivit? Mie toate lucrurile foarte misto sau din cale-afara de oribile mi s-au petrecut din senin. Iar copiii… numai pe sportive le inteleg ca-si planifica maternitatea cu precizie de orologiu.

Desigur, te poti lauda ca ai detinut controlul din prima si pana in aproape ultima clipa a destinului tau, caci la performanta asta nu a ajuns nimeni pana acum. In afara de sinucigasi si se, pare, niste vizionari care si-au ridicat cruci prin cimitire, scriind pe ele “Aici odihneste Vasile Cristescu, nascut in 1943, mort in 2018″. Serios, am vazut eu cu ochii mei in cimitir la Cernica!

“Eu trebuie sa ma insor cu o femeie bruneta, mignona, cu maini frumoase, care sa taca din gura cand o injur si sa lucreze la o banca”. Sunt unii care se indragostesc de blonde care au un job in industria farmaceutica si care le parasesc pentru ca nu sunt brunete si nu le au cu cifrele. Daca tot te-ai indragostit, de ce nu-ti dai o sansa cu blonda?

Dar cel mai tare ma intriga cei care isi propun sa ramana singuri, pentru ca asa este mai safe. Si cel mai rau ma irita oamenii de pe net care tin zilnic sa fie haiosi. Si Dumnezeu mi-e martor ca nu sunt!

Nu zic ca e bine sa nu ai niciun plan. Dar este strasnic sa le combini cu ale altuia, cu ale aluia de langa tine. Din doua seturi de planuri poate cretine si aberante sa faceti unul, dar ca lumea.

Oamenii prea organizati ma sperie. Am tendinta clara de a fugi de ei, ca nu cumva sa ma molipseasca de constiinciozitate. Am vazut persoane care si-au aranjat viata asa cum si-au visat-o la 18 ani. Acum isi rup parul din cap de necaz. Acum incearca sa mai repare ceva, dar degeaba. Pe principiul: “Hai dracului odata sa fim si noi spontani!”

- Nu cred ca Mike Tyson a fost un violator. Ca si in cazul lui Kobe Bryant, mai degraba cred ca a fost vorba despre o fatuca cu una bucata neuron care “s-a lasat” violata. Si apoi s-a sucit.

- Nu cred ca monstrul din Loch Ness este femela. Asa umbla vorba, ca Nessie e gagica. Daca era femeie, facea ceva destept si spectaculos pana acum. E barbat. Barbatii dorm mereu. Si nu fac nimic.

- Dupa cum nu cred ca femeile ar trebui sa fie egale cu barbatii… E ca si cum ai egaliza branza de lama cu becurile.

- Nu cred ca exista echilibru si compensare. Adica daca se intampla sa pierzi un milion, a doua zi castigi un amic. Bull!

- Nu cred ca Toma Necredinciosul nu avea partea lui de dreptate

- Nu cred ca fotbalul este cel mai misto sport din lume.

- Nu cred ca ne tragem din Adam si nevasta-sa. Eu merg cu maimuta!

- Nu mai cred ca munca este un instrument/efect evolutiv al speciei mele! NA!

Imi amintesc casa de la Mizil, oraselul unde intr-o seara de vara a plouat cu broaste. A ridicat vantul iazul pe sus si l-a desertat pe tot in curtea noastra. Erau peste tot. Ochioase, bortoase, scarboase, imense, minuscule, socate ca s-au trezit intr-o gradina si nu printre nuferii lor. Au stat doua zile pana s-au prins ca stiu sa se retraga la garla. Doua zile am calcat printre Kermit si familia lui.

Tot la Mizil ne uitam la Muppets. Mi se parea ciudat show-ul acela. Aproape morbid, i-as fi spus, daca as fi cunoscut cuvantul la 5 sau 6 ani. Asta probabil din cauza respingerii mele aproape maladive fata de papusi – mi se par niste copii morti. Nu m-am jucat in viata mea cu papusi, ba chiar le tranteam cu capatana de pamant. Mi-era teama de ele, ca de niste cadavre. Muppets erau morti, dupa parerea mea, cu toate astea miscatori. De aici si curiozitatea fata de ei.

Oamenii mari radeau la Muppets. Ceea ce imi indica faptul ca Muppets nu ar fi tocmai pentru mucosi de varsta mea. Mi-era oarecum frica de Muppets, pentru ca nu imi erau dedicati in exclusivitate, asa, precum cei 101 Damatieni sau Goofy. Mi se pareau rautaciosi, urati, pe alocuri nu le intelegeam poantele. Dar ii sorbeam din ochi. Favoritul meu era Animal. Si o uram sincer pe Miss Piggy.

Muppets exista si azi. Iata cel mai enervant si mai amuzant lucru creat de ei, de curand: http://www.youtube.com/watch?v=EDFgtFXfnv0

Iar mosii carcotasi… Ne transformam toti in ei, chiar daca atunci ziceam: “Bai nene, da’ astia comenteaza chiar tot?” O sa incerc sa mai vizionez un show din Muppets, sa vad cum ma impresioneaza. Sa vad daca mi se mai par scary sau emancipati, asa cum mi se pareau atunci.

Inca se mai ascund, cred, in casa de la Mizil, in camera aceea micuta, cu usi batante, ca intr-un bar din Vestul Salbatic…

Complexul lui Peter Pan e o boala minunata.

Sa nu vrei sa devii om matur, asta inseamna.

Sa nu-ti asumi nimic din tot ce faci, sa-ti fie teama de relatii, de a construi, de a deveni responsabil. Ramai copil, cu accente patologice: tu esti centrul universului, trebuie sa fii in permanenta ingrijit, dadacit, bagat in seama. E ultima lupta impotriva trecerii timpului.

Trebuie sa ne maturizam. Trebuie, ca trebuie. Ca sa nu ne lege altcineva sireturile la nesfarsit, presupun. Dar si dintre cei care ne judeca acum ca suntem prea iresponsabili, prea copilarosi, prea nepasatori, cati au voit, de fapt, sa creasca? Nu e dorinta oricui sa ramana carefree si ultralight toata viata? Cui ii trebuie de-adevaratalea serviciu, stres, inghesuiala in trafic si altele mai grave?

Il certam atata pe Peter Pan – vai, ce copil esti, cand ai te gand sa te trezesti, intoarce-te din Neverland, pentru Dumnezeu, capitanul Hook si restul nebunilor nu exista, maturizeaza-te, ia-ti o slujba, fa copii, ingroapa-ti parintii, ia-te de bautura, fa rate la casa, masina si vacante, ia muie de la sef, da muie la subaltern, ai numai avantaje cand te faci mare! Il certam atata pentru ca Peter Pan-ii ne enerveaza. Hop-tzop, te injura si zboara pe fereastra. Tu ramai inauntru sa dormi, ca maine ai sedinta.

Ocupa un locsor in holul prietenei mele. Facea cate 6 puisori la fiecare fatare. Era batrana. De batrana o gasisera pe strada, de batrana o facusera copilul lor. Era o corcitura frumoasa de setter. Pamela. Si avea niste ochi plini de bucurie si de dragalasenie.

Acum 2 sau 3 ani, stapana ei m-a sunat sa-mi spuna ca vrea s-o eutanasieze pe Pamela. Ca e bolnava cateaua, are cancer si nu mai poate rabda s-o vada chinuindu-se in halul ala. Ca tumorile nu o mai lasa sa faca doi pasi, d-apai sa mai alerge prin curte. Ca nu se vaita, nu ofteaza noaptea, dar ca ea, stapana ei, o simte! Ca mananca din ce in ce mai putin.

Am fost la ziua prietenei mele in acel an. Undeva la mijlocul lui iunie. Pamela a stat cu noi sub umbrar, am mangaiat-o si am vorbit cu ea si mie nu mi s-a parut atat de bolnava. M-a umflat plansul de zece ori cand imi trecea prin cap ca bucata aia de carne pe care o alint eu acolo urma sa se duca programat, cu o injectie. Jumatate din vremea petrecuta acolo am incercat s-o induplec pe stapana ca nu e cazul s-o eutanasieze, ca era inca bine si ca mai are zile. Spre seara, cand am plecat, am pus-o sa promita ca nu omoara cainele. Mi-a zis sa stau linistita, ca Pamela nu moare.

A doua zi am sunat-o sa intreb ce face Pamela. Pamela era ok.

Peste doua luni mi-a spus ca Pamela fusese eutanasiata chiar in ziua aceea, in care intrebasem de ea. Cand eu ma interesam de ea, Pamela se dusese deja. Prietena mea chemase doctorul si totul durase 10 minute. Ca plansese foarte mult si ca ar fi vrut sa imparta cu mine cacatul ala de moment, ca sa se descarce, sa planga, sa se simta mai putin prost, dar nu a dorit sa ma supere. De cate ori vad un caine batran, imi aduc aminte de Pamela.

Ce catel bun! Cum a murit fara sa-mi spuna!

Nu ma atasez de obiecte. Nu stiu ce revista de femei explica zilele trecute motivele pentru care ne lipim de unele lucruri materiale. Sentimental stuff, mi se par argumente fortate! Da, imi place telefonul mobil, din motive cat se poate de intemeiate. Dintre care cel mai evident ar fi ca telefonul mobil isi dovedeste utilitatea in aproape fiecare moment al zilei. Dar nu pot sa spun ca am facut vreo pasiune pentru vreun telefon sau pentru vreun pix sau pentru vreo perna sau pentru vreo telecomanda. Toate sunt la fel de bune!

Obiectul meu favorit este farul.

Un far imi este inutil. Toate farurile pe care le cunosc sunt suficient de indepartate de mine ca sa nu-mi fie utile in fiecare zi. Toate farurile pe care le cunosc, de fapt, aproape nu mai folosesc nimanui. Sunt vechi, nici macar nu sunt locuibile, sistemele de iluminare lasa, de cele mai multe ori, de dorit, iar vapoarele trag, de obicei, in alte porturi, mai moderne, unde casutele cu far si cu un mos care aprinde farul au devenit de multa vreme desuete.

In fiecare an, imi propun sa merg la farul aceal din drumul catre 2 Mai si Vama Veche. Nu ajung niciodata. Dar nici nu regret. E acolo undeva, sta si asteapta, nu am facut cunostinta, dar il cunosc foarte bine, asa mi se pare. E singur si inca nu am gasit o zi din viata mea ca sa i-o dedic. Cred ca si de asta imi place farul. Telefonul, de pilda, s-ar fi umplut de nervi daca l-as fi abandonat o zi intreaga.

Farul nu e demanding. E far.

Aseara am vazut, pe sarite, cea mai buna comedie din ultima vreme. Imi pare sincer rau ca nu am vazut-o pe toata. E in regia lui Peseiro. In rolul principal – Pardo. Se numeste Rapid-FC Arges, 1-3 in Giulesti.

Iar ma iau de lume. Si de ineptiile pe care le spun unii.

“Iert, dar nu uit” este una dintre ele. Exista situatii in care nici macar nu mai tinem minte de ce ne-am certat cu cineva, dar nu iertam nici morti. Ne muscam coada, consolandu-ne cu ideea ca “ba, daca nu mai tin minte ce mi-a facut, da’ io tot nu pot sa trec peste asta, inseamna ca mi-a facut ceva grav de tot!”

Mai exista oameni pe care ii ierti, dar preferi sa nu-i mai ai atat de aproape de tine ca inainte. “Te-am iertat, dar du-te pe drumul tau, ca ne e mai bine asa!” Oricum mi se pare ca, daca intre doua persoane, indiferent care este relatia intre ele, intervine o cearta serioasa, dezamageala, neintelegere, acces de furie, niciun gest de iertare sau de acceptare a iertarii nu va face lucrurile sa fie ca inainte. Se insinueaza neincrederea si teama ca “poate, next time, nu o sa mai iert sau nu o sa ma mai ierte, asa ca de ce sa ma mai complic”…

Desigur, greseala cea mai gogonata este cand iertam fara sa vrem, de fapt, sa iertam. Atunci, pe langa faptul ca nu uitam, mai suntem nevoiti sa traim si cu neimplinirea propriei noastre fatarnicii. Asta este pedeapsa cea mai grea de dus. Cand ii spui cuiva: “Te-am iertat, ma, nu e nicio problema!” si in acelasi moment, precum si in urmatoarele 200 de zile, iti vine sa-l zgarii pe ochi de draci si de frustrare.

Rareori iertam pe de-a-ntregul. Si cu tot sufletul. Si nici macar nu mi se pare gresit ca e asa. Nu cred in iertarea aceea atotcuprinzatoare, atotmiloasa si in “treaca de la mine”. Nici nu cred ca am facut-o vreodata. Caci nu e normal. Fata de cineva care ma jigneste, ma face “prost” azi, maine, in fiecare zi. Il iert? Poate, ca ma obisnuiesc cu placa pusa de el. Imi place de el? Nu prea are cum.

Sunt oameni pe care nu-i iertam niciodata, pana la sfarsitul vietii. Stim noi de ce. Iertarea continua si irationala mi se pare semn de naivitate si, poate, de abandon.

“I-auzi! Ploua cu hohote”.

Numai un copil putea sa spuna ceva atat de savuros de genial si de inocent. Asa grait-a o anume Alexandra, 3 ani, catre bunica-sa, cand au trecut pe langa un atelier de spalat masini.

Aud foarte des, ba chiar spun destul de des, cu dezamagire si resemnare, poezia cliseistica: “Fugi, ma, de aici, oamenii nu se schimba! Dupa o varsta (nimeni nu stie exact care este aceea, dar majoritatea o situeaza in jurul a 20 de anisori), oamenii nu se mai schimba!”

Ba pe naiba!

Se schimba. Si asta uneori e bine, uneori e naspa. Sau e si bine si naspa, depinde pe care mal ti-ai asezat paturica. O femeie care a petrecut din greu toata viata, iar pe la 36 de ani a facut un copil pe care il creste singura a devenit o zgripturoaica. O persoana care a cheltuit cu prietenii toti leutii pana cand a devenit zgarcita, dar si-a inaltat cu mainile proprii o casa. Cineva extrem de dezordonat, dar care, intr-o buna zi, a hotarat sa scrie pe un caiet toate rezultatele de la meciurile din Premier League.

“Mi-e greu sa ma mai schimb acum, la 100 de ani”. Ti-o fi, dar fix asta faci. Orice te atinge in viata ta, te modifica. Inveti, si asta e bine. Luam colaceii de salvare si ii asezam unde ne convin, chiar daca, pe dinafara, luptam cu conceptul acesta marsav – “Eu nu ma schimb”. Schimbarea se petrece mai repede decat acceptarea ei.

De cate ori zicem despre careva “Ma, dar cat s-a schimbat Bibescu. Acum 4 ani, cand l-am cunoscut eu, nu era asa”? Aproape zilnic. De obicei, cand sesizam ca Bibescu s-a schimbat, Bibescu nu ne mai este pe plac.

Mai exista, desigur, si teoria ca oamenii nu se schimba, de fapt, iar cand indraznesc s-o faca, se schimba in rau. Eu nu mai cred asta. Toate schimbarile contin in ele rostul lor, iar acest rost nu se arata imediat si explicit.

In cartea de sfarsit de clasa a XII-a, o colega imi scria: “Ramai asa, sa nu te schimbi!” Ba da, o sa ma schimb. Si cand o sa am 18 ani din nou, o sa ma schimb la loc, ca-n poza aia din 1994. Ia sa vedem, se poate?

Avea Tudor Chirila o perioada in care baga numai din astea: “Nu mai pot”, “nu am chef”, “nu mai vreau”, “nu mai suport”. Cred ca ii calc pe urme cu gratie si responsabilitate.

Exista o persoana pe lumea asta, caci daca mi-as imagina ca sunt mai multe, as lua-o razna, care de o luna si ceva ajunge la blogul meu introducand in motorasele de cautare urmatoarea mirabila insiruire de cuvinte: CE INSEAMNA CARTEA PENTRU MINE?

Pai, una la mana, pe mine ma intrebi? Cel mult pot sa-ti spun ce inseamna cartea pentru mine, dar asta tot nu ti-ar raspunde la bulboana framantarii tale.

Doi. Decat sa cauti pe net raspunsul universal la o problema atat de personala si de unica, iata o sugestie: citeste o carte. Oricare. O poveste. Capra cu trei iezi cucuieti. Un roman crud de dragoste. Ratacirile fetei nesabuite. Poezie. Duel epistolar. Publicistica. Orice. Dupa aceea o sa-ti gasesti raspunsul la intrebare. Si nu doar unul. Mai multe.

Trei. Mai exista si varianta trista in care vi s-a dat o tema la liceu. A intrat profesoara in clasa, si-a azvarlit catalogul pe catedra si a dat sentinta: “Scrieti un eseu care sa poarte titlul <<Ce inseamna cartea pentru mine>>. Si sa fie gata pana in noiembrie”. Daca ai ajuns sa cauti pe net ce inseamna cartea pentru tine, mai bine scrii un singur cuvant pe foaie: “Nimic”.

Sau patru. Varianta care mie imi place cel mai mult. Exista pe lumea asta un fan atat de inversunat al cartii cu pisica Olga, incat se emotioneaza zilnic cand vrea sa citeasca despre ea. Uita numele blogului cu pisica. Asa ca asaza cu delicatete si idolatrie in casuta Search aceste magice, totusi modeste vorbe: “Ce inseamna CARTEA pentru mine…” Doamne, cat inseamna cartea asta si cat ard de nerabdare s-o revad zilnic si sa ma cufund in ea… Sau… Nu stiu exact cat inseamna CARTEA asta pentru mine, dar zi de zi incerc sa dau de capat dimensiunilor ei atat de largi si profunde.

Bless you, my fanatic reader!

… o sa fac o listuta cu lucrurile pe care le urasc.

1. Nu-mi place ca nu pot sa port tocuri.

2. Nu-mi place sa merg la serviciu.

3. Nu-mi place sa nu termin cartile pe care le incep, chiar daca ma oftica.

4. Nu-mi place sa imi fie frig.

5. Nu-mi place sa stau la inaltime (munte, bloc, avion).

6. Nu-mi place de mine (azi).

7. Nu-mi plac oamenii care bruscheaza animalele.

8. Nu-mi plac visele care se repeta sau care au episoade. De obicei sunt cretine.

9. Nu-mi place traficul din Bucuresti.

10. Nu-mi place sa iau medicamente.

Eh, o sa ziceti, nici noua nu ne plac multe! Pai, sa auzim!

Pisica Olga revine acasa. Dar, in mod ciudat pentru ea, nu mai resimte nici o placere in a da ochii cu locurile cunoscute. Iata cum bate in retragere in capitolul XXIX:

“Am coborat de pe masina paraginita in acelasi loc de unde a plecat. Si a simtit instantaneu un gust de sticla pisata in gura si o dorinta puternica de a o lua de la capat cu goana prin lume. Toata indrazneala aceea schizofrenica de mai inainte, care ma impinsese sa violez pamantul dupa propria-mi vointa si sa-mi revin din moarte, ma parasise dintr-o suflare.

E mai usor cateodata sa te iei cu toata lumea in piept, sa sari in capul ei cu botinele si sa dai cu barda in toate formele de realitate din jurul tau. Numai in adevarurile tale nu. Jupoi de viu pe oricine iti sta in cale si nu poti zambi unui cunoscut. Faci salturi peste prapastii si te impiedici de un parlit de papuc care-ti miroase familiar. Inoti marea chiar de ti-a ramas un singur plaman functional si apoi, la tarm, te ineci intr-o lacrima. Iei tot misterul unei calatorii aiuristice exact asa cum vine si iti repugna revederea cu cineva pe care il iubesti. Pentru ca te terorizeaza teama ca nu poti randui o cunoastere deja amestecata si lasata in urma, in timp ce domini fara griji un haos de la care nu astepti nimic. Nici rau, nici bun. Mananci pietre la departare, mestecate sau nu – depinde de dimensiuni; acasa iti sta si laptele in gat.

…..

Nu mai mancasem de vreo sase zile intregi. Cu toate acestea, slabiciunea fizica devenise aproape o binecuvantare fata de impunsaturile pe care le primeam pe cu totul alte parti. Imi potolea si-mi tinea in frau panica innebunitoare care se materializa intr-o singura si dizgratioasa intrebare: “Cum dracului lipesc eu la loc coaja de pe cartoful asta putrezit pe care l-am curatat, mai bine zis l-am zgreptanat, cu sapte cutite nepotrivite?”

De fapt, ajunsesem sa traiesc ziua in care orgoliul a anihilat curajul. Ura! Am atins si aceasta performanta. … Decat o pisica numai piele si os, mai bine o pisica disparuta. Probabil moarta in actiune. In glorie si stil. Sa lasam imaginatia sa intre in scena si sa aduca in mintea celor de acasa un sfarsit minunat, de luptator. Ce daca e fals? Orgoliul acela pervers si mancacios se hranise fara noima din toate componentele mele de baza, pana le exterminase. La revedere, tupeu, la revedere, spirit de conservare, la revedere, asumare! Cea de pe urma speranta era sa inceapa sa-si roada coada, sa descopere ca-i place si apoi sa se autodevoreze, ca ultim act de justitie.

S-a comportat atata vreme ca un balaur la pascut. Convingator-bland si induiosator la prima vedere. In realitate, si-a adunat fortele. Parea ca primeste covrigei si fructe din mainile oamenilor. Ragaia nesatios si rusinat, se stregea la bot umilit si aproape ca bazaia de recunostinta. Intr-o zi insa, a deschis o gura mare cat o zi de post si a ajuns sa-i inghita chiar pe oameni.

…..

Asadar, dragi copii, ce am invatat din aceasta lectie predata astazi, la cursuri serale intensive? Ca, dintr-o mie de virtuti, supravietuieste una singura. Celelalte se sinucid dramatic, pier de inima rea sau se ratacesc, fara posibilitatea de a fi regasite vreodata. Calatoria indelungata dauneaza grav calitatilor. Modificarile se insinueaza ireversibile. Trenul cu o singura locomotiva. Autobuzul care se indreapta spre Iad. Si ma gasesc singurica in el.

Pe-asta trebuie sa vi-o zic, ca daca nu, fac implozie.

Stiati ca pe lumea asta TREBUIE sa aveti cinci prieteni? NU, nu e dorit, NU, nu asa ar fi frumos, NU, nu as ar fi sigur si trainic si nici nu ar demonstra ca sunteti vreun caracter care sa merite lucruri bune de la prieteni de nadejde.

Asa va cere Cafeneaua Actorilor din Bucuresti, in momentul in care sunati sa faceti o rezervare. Sa fiti 6 persoane si sa consumati fiecare de cate 30 RON. A doua parte e cat de cat OK, ca oricum beau de 30 RON, glumiti sau ce? Beau si de 150 RON, daca vreau si am chef. Dar sa-mi spuna cineva cu cate persoane sa ma intovarasesc ca sa ies sambata seara in oras, asta mi se pare usor simpatic. Pai daca nu am decat trei nenorociti de prieteni, atunci cum sa ma duc la Cafeneaua Actorilor? Nu ma primeste nimeni. De-asta nu-mi plac actorii astia… intotdeauna au incurajat notiunea “prieten de pahar”.

E la fel de adevarat ca sambata ne-am dus noi patru, cu riscul de a fi dati afara si de a fi scosi in fata careului – “tampitilor, ce cacat mai veniti la superclubul nostru de oameni rasati, daca nu sunteti in stare sa va strangeti sase?”.

Asa ca io zic – fiti fericiti daca aveti cinci amici, or sa va primeasca in centrul centrului Bucurestiului, acolo unde Teatrul National isi da mana cu muzica tehno-house ascultata prin anii 93-96. Era noastra. Si nu va faceti probleme ca nu beti de 30 RON. O bere costa 10.

Ploua cu draci. De la 9 dimineata zici ca e deja 8 seara, deci vrei sa dormi. Sau macar sa o arzi pe acasa, pe cafele cu lapte.

Dar nu… E luni si trebuie sa mergi la serviciu. In acest timp, iubitul si pisica dorm sub pilota acasa, dupa ce au aranjat intre ei un armistitiu – cine ii tine cui de cald mai eficient?

Laptopul a murit sambata spre duminica noapte, mi-e si mila de el, da’ parca mai mult ma enerveaza. Si-a dat obstescul sfarsit, cu un oftat al unui voinic care ar mai vrea, dar nu mai poate.

Iar pe drumul aglomerat de masini pricepute conduse de soferi nepriceputi si inarmati, ploaie bacoviana si copii care-si blesteama statutul de scolari, am constatat cu nespusa placere ca imi cad ciorapii. Se scurgeau asa, de parca voiau inapoi acasa, la caldurica si nefiinta. Trageti-va voi in sus ciorapii pe strada, pe sub fustita, cu o umbrela in mana, va conjur! O data, prin scoala generala, am mai avut o pereche din asta de ciorapi, cu neelastic, vorba unei prietene, care cadeau si mai rau. Literalmente pana la glezne, desi se dadeau dresuri.

Partea buna este subliniata insa de unul dintre acolitii lui Murphy: “Daca inghiti la prima ora o broasca raioasa pe nemestecate, nimic mai rau nu ti se poate intampla toata ziua!”

UPDATE: Ora 17:05. Am constatat ca mi s-a dezlipit si talpa cizmulitei drepte. Stia Gina ce stia cu incaltarile!

http://www.youtube.com/watch?v=-lhO_A68KF4

serais-ce possible alors?

Cand stim ca am vorbit prea mult? Sau ca e prea multa tacere?

Cand stim ca doi oameni pot depasi impreuna un hop din viata lor, si nu separat?

Cand stim ca exista bucurii sau tristeti care raman in rama sufletului nostru chiar si dupa ce vremea le impinge, subtil, catre marginea acestuia?

Cand stim ca facem rau incercand sa facem, de fapt, bine?

Cand stim ca pierdem, zi de zi, o parte din noi si nu o mai regasim in veci?

Cand stim ca sacrificam pe nesimtite toleranta, bunatatea si tandretea din viata noastra?

Cand stim ca vine intunericul si ca ne transformam toti in niste fete incruntate si suspicioase?

Nu stim niciodata sau nu vrem sa stim, asta e! CACAT!

Invitatia
Am chemat-o pe Ana Brinza la duel. De ce? Din inconstienta, probabil. A acceptat si mi-a spus, cavalereste, ca o sa tragem arma “mea”, sabie, si nu spada. Nu e nevoie sa precizez ca se descurca foarte bine si cu sabia.
“Iti dai seama ca te bate”, au zis toti. Da, imi dadeam seama. Nici nu-mi inchipuiam altceva. E spadasina, e mai inalta, e incomod de stangace si, pe deasupra, e vicecampioana olimpica.
Lupta a insemnat doar un pretext pentru apropierea de discutia pe care am vrut-o fireasca si calda, cu un personaj care este, din oficiu, firesc si cald. Nu cred ca am epuizat intrebarile, curiozitatile fata de Ana. Noroc ca are doar 23 de ani. Si, desi e in vacanta, a marturisit ca i s-a facut deja dor de sala.

“Nu stiu sa renunt”
Ana Brinza spune ca nu a avut in viata ei idoli si ca energia Divina a impins-o mereu cand a fost pe plansa

Vicecampioana olimpica de la Beijing a vazut toata lumea, dar cel mai “acasa” ii este in Romania. Dupa ce se va retrage, adica peste ani buni, vrea sa deschida o scoala de scrima intr-un orasel care nu a auzit niciodata de acest sport. Este constienta ca s-a nascut pentru a face scrima si uneori se tulbura la gandul ca nu prea stie ce meserie ar urma, daca spada ar disparea.
- Ce iti place la Ana Brinza si ce urasti la Ana Brinza?
- Imi place ca nu stiu sa renunt, oricat de greu ar fi. Serios, mereu imi spun ca sunt datoare sa incerc macar. Sa stiu ca am dat cat am putut. Imi mai place ca lumea ma considera de gasca. Nu-mi place ca uneori tind sadevin o perfectionista in ceea ce-i priveste pe cei din jur. Si sunt lenesa dimineata. Si sunt ironica, iar lumea care nu ma cunoaste crede cateodata ca sunt rautacioasa. Dar nu sunt.
- Ai admirat pe cineva foarte mult, vreun personaj de carte sau vreo persoana reala?

- Nu, pe nimeni nu am admirat pana la idolatrie. Mereu spuneam ca vreau sa fiu mai buna ca Laura Badea. Odata, la un campionat national, am castigat si mi se parea ca tricoul acela modest ma facea mult mai tare ca Laura, care era campioana olimpica.
- Daca nu ai face scrima, ce meserie ti-ar placea sa practici?
- Nu m-am gandit niciodata. Nici cand eram copil si altii de varsta mea spuneau ca vor sa devina balerine, gunoieri sau medici. Eu nu spuneam nimic. Acum, cred ca as alege totusi psihologia.
- Antrenoare?
- Nu cred. Dar as deschide un club de scrima intr-un orasel unde nu s-a auzit de asa ceva. Sunt sigura ca ar avea succes.
- Ai vreo amintire mai puternica de pe vremea cand erai copil?
- E ciudat, parca am uitat aproape tot ce am facut in copilarie. Mai tin minte ca mergeam la Focsani, la bunica, si aveam in permanenta genunchii juliti, nasul spart. Asta mai stiu din copilarie. Ca eram baietoi.
- Cu fratele tau, Marius, te intelegeai?
- Ca soarecele cu pisica. Am inceput sa ne intelegem de cand am plecat eu de acasa, la Craiova, la Centrul Olimpic de spada.
- Ti-a lipsit familia?
- Nu stiu cum sa raspund. Nu pot sa fac comparatie. Mi-am trait adolescenta departe de ei, dar i-am simtit mereu aproape. Daca mama si tata nu erau langa mine, ma ajuta altcineva. Nu m-am simtit niciodata un copil defavorizat.
- Ti-ai mai pastrat vreun prieten dinainte de a pleca la Craiova?
- O singura prietena de cand eram mica de tot. Niciodata nu a uitat sa ma sune. Chiar ma gandeam zilele trecute. Ea este femeie maritata. Am apucat-o pe drumuri atat de diferite si amandoua suntem realizate, numai ca in sensuri diferite. Majoritatea prietenilor sunt insa din Craiova.
- Ai vorbit de maritis. Cum arata barbatul ideal pentru tine?
- Daca stiam, ar fi fost, probabil, aici, cu noi. Cred ca trebuie sa fie foarte linistit, ca sa ma echilibreze pe mine, care sunt o agitata. Nu trebuie sa fie Fat-Frumos pe cal alb sau in masina de lux. Apropiatii radeau si ziceau ca dupa medalia asta o sa fie coada de pretendenti la usa mea. Nu e asa si nici nu ma intereseaza. Stiu doar ca e acolo, undeva, si ma asteapta.
- Masinile iti plac?
- Le urasc si nu-mi place sa conduc. Acum un an mi-am luat permisul de nevoie, pentru ca am constatat ca toti banii de salariu se duceau pe taxiuri. Am un Renault Clio. Masina mea imi e simpatica.
- Ai vreun regret in legatura cu vreun lucru pe care l-ai facut sau nu l-ai facut?
- Nu. Multi spun ca ar fi trebuit sa regret faptul ca nu am plecat sa studiez in SUA. Mi se oferise o bursa acolo, cand eram in liceu. Dar e regretul lor, nu al meu. Mi se pare ca m-am nascut aici, pentru ca aici trebuie sa fiu. Eu ma simt bine in Romania.
- Cat de stransa este relatia ta cu Dumnezeu?
- Am un prieten la Craiova care zice mereu “Acolo, sus, cineva ne iubeste”. Am fost la Manastirea Lainici sa ma rog pentru mine si familia mea. Cred ca nu e ceva material, dar e ceva care te impinge si te mobilizeaza. O energie care, in sala, ma ajuta. Cineva care e langa mine. Doar ca nu-l vad.
- Vacanta perfecta cum arata pentru tine?
- O insula linistita, eu si sezlongul, un cocktail de nuca de cocos. Insa doar vreo doua zile. Apoi vreau sa fac lucruri. Sporturi cum ar fi scuba, skijet, pe care le-am incercat de-abia vara asta. Pana acum mi-a fost teama.
- Care este cel mai frumos loc pe care l-ai vazut vreodata?
- Piramidele noaptea, Barcelona e o minune, Cuba cea plina de soare, muzeul Ermitaj. Si Parisul, acolo unde o sa merg cu tipul ideal, cand o sa ne gasim. Sunt multe. Dar pe toate le-am vazut in interes de serviciu.
- Muzica. Preferi s-o asculti sau s-o dansezi?
- Amandoua. Daca imi ajunge la urechi o muzica suficient de antrenanta, nu mi-e rusine sa fac pasi de dans in magazine sau pe strada. Dar nu dansez singura acasa.
- Care este cea mai grea lectie pe care ai luat-o de la viata?
- Nu cred ca via]a m-a incercat pana acum. Nu am avut probleme, familia mi-a stat unita. Nu stiu ce inseamna momente de cumpana. Sunt o persoana normala, norocoasa. Si sper sa raman asa.
- Oamenii indrazneti ca tine se intimideaza, se emotioneaza vreodata?
- Oamenii indrazneti cu atat mai mult. Inainte de concursul de la Beijing, imi tremurau picioarele atat de rau, incat mi se parea ca toata lumea numai la asta se uita. La fel la examenul de conducere. Nu mai zic ca ma emotioneaza orice scena intalnita pe strada: cer[etori, catei schiopi. Ai fi inuman daca nu ai avea emotii.
- Si tu ai un catel. Iubesti mult animalele?
- Catelul Paul e special. Mi l-a facut cadou cineva care credea ca ma simt singura la Craiova. O data, am vrut sa-l dau, dar mama a zis ca eu pot sa plec, dar catelul ramane. In rest, mi-e teama de caini. Ocolesc si cinci strazi, numai sa nu ma intalnesc cu vreo haita. Dar mai rau mi-e frica de pisici. Nici nu pot sa ma uit in ochii lor de teama.
- Daca ai avea o gramada de bani, cum ti-ai face casa?
- Deocamdata locuiesc intr-un apartament cu doua camere, primit de la bunica mea, si ma simt foarte bine in el. Daca ar fi sa-mi fac o casa, ar fi mare si cinci camere ar fi numai dressingul, pentru ca imi plac hainele. O camera sigur ar fi roz si as avea si sala de fitness. Si un living mare, sa-mi invit prietenii.
- Box, fotbal, tir cu arcul. Alege un sport!
- Tirul cu arcul e de prea mare precizie, nu incurajeaza la creativitate. Iar mie imi place sa creez. Boxul e prea dur si lasa sportivii bolnavi cateodata. Deci, fotbal aleg. Chiar joc fotbal in cantonamente. E distractiv, energic. Dar cel mai tare este tenisul cu piciorul.
- In politica ai intra vreodata?
- Nu. Habar nu am. Tot romanul se pricepe la politica si la fotbal. Eu, doar la fotbal. De-abia daca stiu numele a doua partide si ma simt bine ca stiu cine este presedintele tarii.
- Care este cel mai mare rau care ti s-ar putea intampla?
- Nu ma pot hotari intre a pierde pe cineva drag sau a fi nevoita sa renunt la scrima. Dar nu vreau sa ma gandesc la asta.

CV
Ana Maria Brinza
nascuta pe 26 noiembrie 1984, la Bucuresti
tripla campioana mondiala de junioare si cadete in 2001, 2002 si 2004
medaliata cu bronz la CM de seniori din 2002
dubla medaliata cu aurul european pe echipe (2006 si 2008)
vicecampioana olimpica in 2008

CV
Oana Dusmanescu
nascuta pe 26 martie 1976, la Bucuresti
jurnalist sportiv din 1994
practica scrima pentru amatori din vara anului 2006

Diferenta dintre spada si sabie
Spada, arma Anei Brinza, este singura considerata neconventionala. Lovitura se da prin impungere si este valabila atunci cand varful loveste orice zona a corpului adversarului. La spada nu se aplica regula prioritatii in atac. Sabia este o arma conventionala. Ca si la floreta, aici este valabila regula prioritatii in atac. Lovitura se da prin taiere sau impungere, tinta fiind trunchiul, capul si bratele adversarului.

O fotografie de Adrian Pogingeanu