De mult timp voiam sa fac o lista a personajelor care apar la TV si care ma fac sa-mi vina sa sparg respectivul obiect.

1. Floriiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiin Calinescuuuuuuuuuuuuuu. In viata lui nu mi-a smuls un zambet. Pentru ca imi venea sa vomit cand aparea si asta imi taia cheful de ras vreo 3 zile. Pentru mine, Calinescu este sinonim cu vulgaritatea ce nu ma amuza (da, mai sunt momente vulgare pe care le apreciez!), cu nesimtirea, cu jignirile pe banda rulanta, cu a aparea beat la TV. De cand mai este si politician si-l mai sustine si pe Basescu, imi este si mai antipatic.

2. Cuplul Realitatea TV Prelipceanu-Chiriac. Cu ei, ti se face rusine de acasa de ceea ce emit dumnealor la TV. Acum cateva minute, de pilda, Laura Chiriac zice: “Valeria Stoica. Valeriu Stoica, ma scuzati. Ma gandeam la sotia domnului Stoica, nu stiu daca o cheama Valeria”. What the fuck? Astia au voie sa se drogheze la Realitatea? Asta a fost doar un exemplu. In rest, pe Prelipceanu l-a mintit cineva ca e expert in toate domeniile. Spune tampenii si intreaba cretinatati cu natureletea cu care alti oameni beau apa si cu inversunarea cu care alti oameni isi cravaseaza magarii. La ei doi, ineptiile se tin lant la modul cel mai enervant. Tot asa, fara sa te faca sa razi.

3. Mircea M. Stoian. Are privirea unui libidinos de profesie care ar fute si becurile din studioul lui Capatos. Se bate pe burta ca un boschetar cu tot felul de personaje stravezii precum Sexy Braileanca si se crede supersmecher. De asemenea, ofera niste vulgaritati pe care nu le gust. Si rade singur ca boul de ce spune. Eu cred ca Stoian santajeaza pe cineva de la Antene cu ceva. Ca astfel nu-mi explic cum l-au angajat.

4. Nikita. La inceput ma fascina. Acum gata, perioada romantica a trecut. Cantitatea de prostie care pare sa se autoproduca la nemurire nu mi se mai pare haioasa. De asemenea, nici vorbitul in versuri care are rolul de a scoate in evidenta, pe langa calitatea de poeta, si alte interminabile calitati ale acestei celebritati de balta: “Foaia verde de bibani / Nikita are multi bani”. Si cand-colo Nikita mananca de prin parcari.

Daca imi mai aduc aminte de careva, updatez postul. Intre timp, dati si voi cu ciomagul aici, ca nu citeste nici dracu’.

Buna dimineata!

Evergreen mi-a pasat placuta misiune de a alege dintre amintirile fotografiate una haioasa si una de suflet.

Amandoua sunt haioase si amandoua sunt de suflet, de fapt

Din poza de mai sus, remarcam obsesia taranului roman, in acest caz eu, pentru porcarii. Asa ca de la Opatija am pozat indicatorul catre Pula. Mai sus de Pula, daca va concentrati, vedeti si Putza, dar si pe Carmen. Cert este ca in acesta vacanta petrecuta de nebuna prin Croatia in 2007 nu am ajuns la Pula. Am ratat Pula.

Asta e plaja din Barcelona. Si lucruri care nu se mai pot repeta.

Dau leapsa mai departe la Maria Coman, Jimerino, Manolo, Cronicaru’ si MeTheDevil. Cand o sa invat sa pun si linkuri, o sa ne bucuram cu totii.

Copilul doarme mai bine dupa baie.

Poate copilul de rechin. Al meu nu. Al meu dupa baie este ca un Usain Bolt in bloc-starturi. Atent, nervos ca un cal naravas. Fara somn. Asta cu somnul e balada-rock pentru creduli.

Am facut depresie post partum.

Nu, nu am asa ceva. Pur si simplu sunt eu nemultumita si turbata. Depresia postnatala este ceva grav, care se manifesta in principal prin teama de a avea de-a face cu copilul tau, de la plans si furie inexplicabile pana la stari de lesin, atacuri de panica si crize de respiratie. Eu nu am si nici nu am avut astfel de temeri.

Un copil care mananca mai putin decat scrie pe cutiile de lapte-formula este un copil subnutrit.

Nem. Orice copil mic mananca atat cat poate. Bebelus flamand nu exista. Ei cer cand le e foame si mananca atat cat incape. Atata vreme cat cer la intervale regulate, totul este OK. Da, poate Olga o sa fie mai slabuta. In niciun caz nu este nemancata. Va asigur ca o hranesc cu tenacitate. Nu o pot indopa ca pe porci pentru ca, pur si simplu, inclesteaza gura cand ii trece foamea si nu treci de gingiile ei nici cu berbecul de razboi, darmite cu un biberon.

Esti o mama rea daca nu dormi cu copilul in camera.

Poate. Dar in acest fel copilul meu respira noaptea alt aer decat cel din preajma mea. Se odihneste intr-un loc necontaminat pe timpul zilei. Pentru ca a invatat sa doarma singura din prima zi si nu simte in jur alte prezente cand e vorba de odihna, Olga doarme toata noaptea de la o luna si o saptamana, cu exceptia orei la care se trezeste pentru 20 de minute, pentru a fi schimbata si hranita. Nu guita, nu plange dupa noi. Mai scartaie putin, foarte rar, si asta se rezolva cu unul dintre noi stand 2 minute langa patut si vorbindu-i frumos. Acum sincer, dupa ce ma calareste toata ziua, de ce sa-mi mai doresc sa ma calareasca si noaptea?

Nu scoate copilul afara pe vreme nashpa.

Uite ca il scot! Ca doar nu o sa astept luna mai sa se faca frumos iar. Nu scot copilul pe ploaie, de exemplu, ca atunci nu ies nici eu. Frigul insa poate fi contracarat cu hainele potrivite (asta neinsemnand ca ii pun 27 de straturi de toale). Frigul e bun. E chestia aia care aduce rosul natural in obraji. Care aduce foamea (bine, nu si Olgai!).

 Afara, copilul doarme mai bine ca in pat.

True. In sfarsit una care functioneaza. Cred ca Olga nici nu stie ca a iesit afara pana la 2 luni si o saptamana. Plimbarea, in carut sau in brate, cu piciorul sau cu masina, e somniferul perfect. In momentul in care se intoarce in casa, se declanseaza senzorii. Deschide ochii si incepe plansul.

Oamenii care habar nu au sa mearga pe strada ma scot din minti. Nici eu nu sunt cea mai descurcareata persoana pe trotuar, in aglomeratie, dar unii sunt de-a dreptul batuti in cap.

Spre exemplu, le vine foarte greu sa realizeze faptul ca eu cu carutul cu plodul in el sunt mai putin mobila decat ei particulari. De aceea, cand ne intalnim pe langa masinile parcate, evident, pe trotuar, li se pare mai normal sa ma inghesui eu cu caruciorul intre doua masini decat sa se dea ei pentru doua secunde intr-o parte.

La fel, ciobancele care merg cate doua-cate trei sa futa vantul prin cartier! Cu cat cantaresc mai mult impreuna, cu atat li se pare mai firesc sa nu se desparta cand trec cu maimuta in carut. Mi-ar placea sa zbor, proastelor lipite, dar caruciorului asta belit nu-i cresc aripi. Voi, in schimb, puteti sa renuntati la a va tine de mana pe strada.

Pe strada Teiul Doamnei se parcheaza ca-n Vestul Salbatic Modern. Masini asezate pe doua siruri in mijlocul strazii, vizavi chiar de sectia 7 Politie. 7, 9, 13, parca mai are vreo importanta! Sunt unele stradute care au toate sansele sa arda precum niste cracute uscate, in cazul unui incendiu, deoarece autoturismele au blocat intrarea. O masina de pompieri, cum ar veni, ia ariciul in brate cand vrea sa intre, de pilda, pe aleea Otesani. Ca sa treci cu carutul e un sudoku challenge. Ocolesti si cate 6 masini ca sa ajungi unde doresti.

Pe astia cu masinile nu-i injur, ca nu au unde parca. Ei in schimb ma injura copios cand merg si eu pe carosabil, pentru ca pe trotuar, repet, sunt alte masini parcate.

Am uitat sa zic. M-am intors la scrima. La aerobic e plictis. Prea multi estrogeni. Mie imi trebuie testosteron.

xxx

De Craciun, mi-as dori sa primesc o familie.

xxx

Cam atat.

Pot sa-mi pun in cap toata Mitropolia. Olga NU se boteaza, in niciun caz nu se boteaza scufundata pana peste capatana in cadelnita-cristelnita, cum kilu’ lui John se numeste.

Pe langa rezerva mea (ca sa fiu delicata si sa nu-i zic scarba) fata de preoti, a mai aparut si paranoia ca un copilas de 6 saptamani de pe langa Sibiu a murit dupa botez pentru ca boul de popa nu i-a tinut mana la nas si la gura. Deci, copilul meu merge la botez cand o putea merge pe propriile-i picioare, nu o mai incapea in cazanul ala trist si or fi nevoiti popii sa-i puna apa de-a lor sfanta doar pe varful capului.

Un cacanar de popa-sef a zis ca in 300 de ani nu s-a inregistrat niciun deces in urma botezului. E, UITE, NEA PULICA, S-A INREGISTRAT ACUM.

Aviz amatorilor! Care vrea sa mi-o boteze in cacatul ala de stil primitiv pe Olga va trebui s-o faca peste cadavrul meu. Asta inseamna ca intai o sa participati la o inmormantare!

http://www.newsin.ro/bebelu%C5%9F-sibiu-botez-inec.php?cid=view&nid=dfb38a60-65b6-4725-b4bd-ba75516c9289&hid=video

Am primit tema de la Jimerino sa scriu aici ce i-as spune pisicii Ira daca m-ar intelege pret de 5 minute.

I-as spune ca mie asa imi place de ea exact asa cum e, rea si salbatica si neprimitoare cum este. Ca nu mi-as fi dorit niciodata sa se transforme intr-o matza de biblioteca, intr-un animal de casa cu maniere si staif.

Ca o iubesc mai tare decat pe multi oameni pe care i-am cunoscut. Ca e mai buna si mai inteleapta decat ei.

I-as spune ca mereu va fi copilul meu cel mare.

Ca nu vreau sa-mi imaginez ca o sa treaca timpul si ca pisicile nu traiesc cat noi.

Ca as vrea uneori s-o scot la plimbare, dar nu in lesa, ci asa, langa mine, libera, ca o prietena cu care ma duc la shopping. As vrea sa mergem in vizite impreuna si sa bem cafele cu aroma de pastrama.

I-as spune ca imi vine sa rad in hohote cand se infasoara in perdea sau cand alearga vreo maslina prin sufragerie sau cand facem amandoua numarul cu saritura pe usa.

I-as spune bancuri ca sa vad daca rade. Pentru ca o banuiesc ca nu prea are simtul umorului.

I-as spune cat ma enerveaza Olga ca nu mananca destul. Olga e sora ei mai mica, i-as spune, si trebuie sa aiba grija de ea si s-o protejeze.

Ca poate e anormal sa iubesti atat de mult o pisica.

Ca imi pare rau ca nu am lasat-o sa faca pui.

I-as spune ca nu-mi imaginez noptile fara s-o simt pe mine. Si apoi as lua-o in brate.

Stati asa! Chiar asa ii spun Irei, fie ca ma intelege sau nu.

Cand ma intristez, imi scot scheletii din dulap. Ii fardez violent si ii imbrac cu hainele mele. Hainele le-au ramas mari, pentru ca si scheletii au ramas mici… Dansez  cu ei prin camera friguroasa. Valseaza fara talent, dar corect, si ma paseaza de la unul la altul, invartindu-ma si ridicandu-ma elegant.

Scheletii pastreaza pe sirile spinarilor uitarea sau neuitarea. Depinde cu care dansez.

Conversatii pe care le tin minte perfect, desi le-am avut acum zece ani. Interlocutorul a murit, discutia e mai vie ca atunci.

Lumini plapande care ascund fete necunoscute. Si niciodata nu mai deslusesc cine sta acolo, pitulat la adapostul unei lumini.

Degete care chinuie un pian… Rasete insotind opera, zboara si ele in sus precum notele.

Uneori mi-e frig pentru ca ma simt singura. Iar scheletii din dulap ma tin treaza noaptea, ca sa-mi sune in creier povestile lor care, poate, se cuveneau ingropate. Uneori mi-e frig si cand ar trebui sa-mi fie cald.

Cand eram copil, ma jucam mergand cu ochii inchisi. Uneori, ma tinea tata, si atunci ii ferecam de tot, lasandu-ma cu toata increderea in mana parintelui. Il simteam smucindu-ma usor din dreptul stalpilor, copacilor. Radeam si ameteam, pluteam si visam acolo, in lumea, in lumea ochilor astupati in mijlocul strazii.

Pe dinauntru pleoapelor, vedeam multe, multe culori. Era soarele care desena in spatele retinei mele tot felul de jocuri, de forme, de miscari circulare.

Alteori nu ma conducea nimeni. Atunci nu strangeam de tot ochii, ii mijeam doar pe jumatate. Vedeam cat trebuia sa vad ca sa nu ma lovesc, dar pretindeam ca i-am inchis pe de-a-ntregul, doar ca sa-mi fac povestea mai palpitanta.

Acum imi dau seama ca toata viata am umblat, de fapt, cu ochii orbi de atata inchidere. Ca m-am jucat intr-un intuneric relativ, unde mai patrundea, cateodata, o raza de lumina cu care nu stiam ce sa fac. Ca am bajbait intr-un labirint inchipuit si rareori am deschis ochii. M-am lovit de obstacole, dar mi s-a parut normal.

Uneori vreau sa deschid ochii. Dar nu mai pot…

Aur la sabie. Campionate Mondiale. Baieti. Echipe. Personaje ca Dumitrescu si Zalomir, de care lumea parca-parca a mai auzit. Nume ca Hanceanu, zis si Gheara, si Dolniceanu, sportivi tineri, care pentru majoritatea sunt aparuti de pe alta planeta.

Pana ieri, as fi zis ca era Covaliu nu s-a incheiat. Si intr-un fel ea ramane cu noi. Cova, fost campion olimpic, este acum antrenorul lui Dumi, Zalo… Acum insa cred ca a inceput o alta. Pe plansa s-au suit, mai intai timid, apoi din ce in ce mai articulat, lupii tineri, generatia cu tupeu, insetata de medalii. Si nici nu a trecut mult timp de la retragerea sabrerului Covaliu, de-abia un an, si sabiile noi razbesc deja in clasamentele mondiale.

Din pacate, scrima se numara printre putinele sporturi unde exista continuitate de bun augur. Ar mai fi tenisul de masa, unde inca se mai obtin medalii. In rest, nu ma pot gandi la nimic. Poate la serile de vineri cand ramaneam in fata televizorului, inainte de club, party and stuff, ca s-o vad alergand pe Gabriela Szabo la concursurile Golden League. Azi am vazut pe net cum niste sabreri pe jumatate necunoscuti pentru romani au castigat aur.

Am vazut cum Zalomir si-a pierdut doi dinti, accident rar intalnit la sportul asta.

Am vazut cum Hanceanu a aratat ce om valoros de echipa este.

Am vazut cum Dolniceanu s-a ridicat la pretentiile colegilor sai si ale antrenorilor.

 Am vazut cum Dumitrescu a recuperat 11 tuse imposibile in fata unui ex-campion olimpic.

Romania-Italia 45-44.

Istoria se scrie, uneori, din pasi mici si diferente minuscule.

http://www.youtube.com/watch?v=WJpQJWpVJds

… lista cautarilor prin care nefericitii sfarsesc pe blogul meu. Et voila!

diazepam – nea Vadim, ti-a intrat dealerul la parnaie?

vremea in pula mea.ro – asta cred ca e urmatoarea concurenta la weather.com. Doar ca adaptata la nevoile romanului

burj al arab menu – asta da! Daca nici la mine nu gasesti meniul de la burj-al-arab, atunci unde?

olga russo – ba nenorocitilor, care o googaliti deja pe fie-mea? Nici nu a intrat, saraca, in circuit, nu are blog sau cont de mess… Nu incercati s-o agatati pe net ca nu merge figura. O cautati pe ea si dati de mine. Sau, si mai rau, de tac-so.

ce fel de chiloti sa purtam - vezi ca la Debenhams in cabinele de proba e un desen complicat, cu sfatul specialistului in chiloti

pisicile zambesc - nu, nu zambesc. Vor sa te muste

baieti cu par la pula – unde? unde?

m-am culcat pe un cearceaf – mama, ce original esti! Macar cearceaful asta era pe o banchiza? Intr-un cuptor? Give me something!

lasati-ma in pace – uite in sfarsit un cetatean cu o cerere normala

invelit beam - tu esti ala cu cearceaful de mai inainte, nu? Pai zi asa, vere! Ai crescut vizibil in ochii mei. Asta faceai tu cu cearceaful…

bancuri decente – dupa cum se vede, n-avem!

Doors ziceau bine cand ziceau. Io as adauga ca nu sunt doar ciudati, ci si idioti pe alocuri. De pilda:

- este 6 octombrie, corect? Corect! Afara sunt mai multe grade decat in casa. Adica 26-27. Io una ies afara in papuci si in maieu. E vara. E supervreme. Cu toate acestea, faptul ca in calendar e aproape mijlocul toamnei ii impinge pe unii sa deschida dulapul la hainele groase si sa se incotosmaneze cu toate jachetele, puloverele, taioarele, ciorapii, pantofii pe care ii gasesc la indemana. Se pare ca (viergula) capatana joaca un rol mai important decat imi imaginam in viata ciudateilor. Pac-pac, iti imaginezi ca e gerul Bobotezei si chiar se intampla. La noapte o sa-mi inchipui ca maimuta urlatoare, vecina din camera cealalta sau tembelozaurul, cum o alintam noi, parintii ei, nu urla. Sa vedem, merge?

- maica-mea mi-a mancat ficatii, un rinichi si e pe cale sa mi-l manance si pe al doilea. Imi vine sa i-o fac pe nepoata-sa cadou, sa se duce amandoua pe drumul lor. Sunt cea mai naspa mama din lume, in viziunea maica-mii. Nu fac nimic bine. Nu am rabdare, nu ragai copilul cum scrie la carte, nu o plimb cum trebuie, unde trebuie, din cauza mea copilul se caca fluturi de mai si in timpul celui de-al Doilea Razboi ghiciti cine a fost responsabila pentru Holocaust… Mereu i se pare cate o catastrofa. Acu’, de exemplu, ma intreaba de ce doarme copilul. Nici nu stiu care e raspunsul corect la aceasta intrebare. M-am blocat. De ce dormi, fa? Compune si tu o opera rock. Dati-mi un pistol. Mai repede, va rog!

- am inceput sa ma duc la aerobic. Ma simt ca elefantul in vitrina cu portelan a bunicii. Nu doar ca sunt mai inalta (oh yeah!) si mai… puternica, sa zicem, decat fufisoarele de pe acolo, dar e clar ca rugina depusa pe oasele mele in timpul sarcinii nu s-a dus. Cu toate acestea, ieri seara am rezistat eroic si am lucrat mai mult decat as fi crezut. Mai urmeaza sa ma intorc la scrima si gata, sunt ca noua!

- s-a dat liber la sex! Asa a zis azi doctorita mea, ca pot sa ma apuc de facut iar copii. In replica, i-am cerut o reteta pentru anticonceptionale.

Astazi, maica-mea  a intrat in camera Olgai si a gasit urmatorul peisaj: pisica Ira statea in fund pe canapea si se uita in patut la copilul care dormea.

Acum… ca se uita pofticios… ca se uita agresiv…ca se uita invidios… ca se uita iubitor… mama nu a putut preciza.

Cert este ca Ira, care traieste de o luna cu durerea ca i-am rechizitionat camera de refugiu, sparge baricada de cate ori are ocazia si intra peste copil. Nu se duce calare pe el, se baga sub pat si apoi se sperie de noi care urlam ca o ceata de salbatici: “Iesi, Ira, pleaca de-acolo, lasa copilul”. Da urechile pe spate si pleaca. Biata pisica!

Aici probabil ca e momentul ca unul dintre voi sa cheme Protectia Animalelor.

Olga a fost ieri regina nervilor. A stat treaza vreo opt ore, dintre care pe 6 le-a bocit. (Acum e momentul ca unul dintre voi sa cheme Protectia Copilului). Nu voia decat in brate, si nu oricum, ci doar plimbata, nu voia lapte, nu voia nici pe ma-sa, nici pe ta-su. Era o invitatie miscatoare la injuraturi. As spune ca si la azvarlit pe balcon, but, then again, Protectia Copilului. As scrie multe aici despre experienta parenthood-ului, dar… Protectia Copilului… Imi aduc aminte ca acum vreo 2-3 ani o femeie din Germania, exasperata de tipetele pruncului, a explodat si ea pe net si l-a scos pe borac la licitatie. O gluma care s-a terminat la Protectia Copilului. De-asta ma abtin…Potentialul meu de infractoare trebuie tinut sub control…

De ce nu exista si Protectia Parintilor? Ca as suna uneori pe la 2-3 in-the-morning, cu Jimmy alaturi: “Alo, sa stiti ca Olgutza ne bate si ne abuzeaza!” “Am vrea sa stim mai intai ce varsta are aceasta Olgutza!” “O luna, dar este foarte ambitioasa. Plange pana cand plangem si noi. E care pe care”. 

Oricum sunt sigura ca daca Protectia Parintilor ar exista si ar veni urgent la apelul nostru, Olgutza – ticaloasa mica – ar tacea si s-ar culca. Ca asa face, parsiva! Cand vine cineva e floare de pus in geam. Zici ca e muta. Doarme si, cand se trezeste, se uita rabdatoare pe pereti. Nu ne crede nimeni ca dormim in casa cu tigrul Malaieziei. Cum pleaca vizitatorii, deschide ochii precum Chuckie si baga vinilul cu Scream. Ice MC, nu Michael si Janeta.

http://www.youtube.com/watch?v=GyCcFrSZxG0

Stau intr-un bloc cu lume proasta. V-as da si adresa, sa veniti sa ne sprijiniti intr-un mars spontan . Dar nu vi-o dau, ca poate vreunul dintre voi pleaca si cu televizorul. Sau cu frigiderul. Ca e nou. Zanussi. Oferta. Ca alalalt se stricase. La propriu. Si la figurat. Asa, acum ca v-am si jignit si sunt sigura ca v-am captat atentia, sa vorbim despre vecini.

Ai mei sunt oligopati.

As putea incheia aici. I rest my case. Dar povestea merge mai departe, mult mai departe, cum ar spune Tudor Chirila intr-o cariera a lui din trecut.

Ni s-a stricat, dupa cum bine stiti dintr-un post anterior, interfonul. Apoi J a spart usa ca sa putem totusi sa intram la noi in casa. Desi asta se intampla acum n luni, nu s-a invrednicit nimeni sa repare paguba. Pana ieri, cand un nene ciufut si pe care jur ca o sa-l plesnesc intr-o zi cu caruciorul cu copil cu tot in el a carpit interfonul asa incat sa se deschida doar cu cartela.

Noi nu avem cartele. Noi avem doar cheie. Tot ieri a aparut o hartie pe usa care ne indemna pe toti tampitii fara de cartela sa luam din acestea de la casierie. S-a dus J. Nu aveau cartele. Urmuz si Tristan Tzara, pun pariu ca muriti de ciuda ca nu stati pe Teiul Doamnei!

La coada la casierie (unde l-au pacalit pe J sa plateasca si intretinerea ) am aflat cu stupoare ca eu si cu maica-mea, care nici macar nu locuieste cu noi (asta ar mai lipsi, ar fi gheatza pe pereti la noi in apartament, ca sa ajungem la vorba italieneasca “When Hell freezes over”) suntem cele mai nenorocite fiinte de pe aceasta scara B, cea mai debusolata scara B dintre toate scarile B ale pamantului. Cica s-a plans o cucoana (am observat eu ca acest cuvant, “cucoana”, e de rau) ca io si cu mama hranim pisoii din luminator, ceea ce alimenteaza PIB-ul de purici din subsolul blocului. Cica respectiva, manata de un simt civic admirabil, ne-a atras atentia in nenumarate randuri. Ceea ce eu nu-mi amintesc. J, spasit, si-a recunoscut vina: “Nu, doamna, eu ii hranesc pe pisoi”.

Fiind un taranoi cand nu e cazul si un timid cand iar nu e cazul, J nu le-a spus vecinilor ca pisoii din luminator sunt cea mai cuuuuute dintre probleme. Pe cacatii de vecini ii deranjeaza doi pisoi. Pe mine, de pilda, la luminatorul acesta ma deranjeaza mai mult ca e plin de tampoane folosite, cartofi stricati si aruncati de la etaj, sticle de toate formele si dimensiunile si multe, multe altele care ar trebui sa-si doarma somnul etern la ghena, nu in curtea interioara.

“Da”, o sa-mi raspunda vreo vecina suparata pe viata, “dar cu gunoiul ne-am invatat. Acu’ vrei sa facem si purici?”

Cand ne-om muta de aici, o sa-i dau de baut si lui Vasile Roaita.

8.30 dimineata. As putea dormi.

Dar tocmai mi-a mirosit a Craciun.

Inlauntru, o parte de-a mea mereu se va simti ca atunci cand de Craciun eram singura. Cand insiram stelute albastre prin toata casa si asteptam sa nu mai fiu singura. Cand preferam sa imi savurez nebunia si alienarea nedeschizand colindatorilor sau azvarlind portocale pe fereastra inghetata. Nu Craciunul acesta l-am urat eu, ci pe acela cand, inconjurata de lume care nu-mi apartinea, se presupunea ca sunt fericita. Stiu ca e un gust pe care, probabil, nu-l voi mai simti niciodata, pentru ca nu voi mai fi niciodata singura. Poate de-asta s-a si intors asa brutal, intr-o dimineata de septembrie, aparent fara legatura cu nimic. Aproape crud, impungandu-ma cu amintirea zaharisita a unei singuratati sculptate si coafate ca sa mi se potriveasca mie.

Daca unii oameni sunt facuti, de fapt, sa fie singuri? Daca pentru acestia orice alta incercare de socializare, fie ea amoroasa, materna, amicala, poarta de la inceput stigmatul esecului? Poate este un handicap, asa, ca oricare altul, cu sanse doar mincinoase de recuperare si reabilitare.

****************

Mi-am dat seama ca, de Sus, taica-meu e bunic. Ca si tatal lui Jim, de altfel. Poate s-au cunoscut deja, asteptand si ei pe culoarul unei maternitati paralele. Au dat mana si au baut o sticla paralela de vin. Jidvei. Fata paralela in iarba paralela. 

Nu te-am mai visat de o gramada de timp, tata. Imi cer scuze, am avut alte treburi. Olga care nu mananca tot, crize de bila, mama care e pisaloaga cum o stii. Si-mi pare rau, ca uneori incerc sa-mi aduc aminte privirea ta si nu reusesc. Si sufar.

In ultima luna, am bagat in mine la medicamente de cred ca vorbesc si visez in aldehide si catene. Daca ma iei pe nepregatite noaptea in somn, nu-ti povestesc despre copil, barbat, matza, ci despre cocktailuri magice de scobutil, algocalmin si glucoza, despre tardyferol, flagyl… mai vreti? Mai am!

In fiecare zi, mi se mai da cate un medicament de luat. Asta de aseara, care opreste lactatia, desi la mine e ca si oprita, nefiind niciodata pornita de fapt in toata puterea cuvantului, cica are calitati fermecate de a te arunca in Nirvana si de a te lasa acolo cateva ore. Mie mi s-a facut pur si simplu rau, am zacut in pat, am dormit insuficient, timp in care Jimmy vorbea cu voce tare cu Gigi Becali si Rica Neaga pe Football Manager 2008 si manca bataie de la Pobeda. Sau poate totusi am ajuns in Nirvana!

De mentionat ca mi se administreaza un medicament pentru TBC, desi nu am TBC. Praful din capsula respectiva merge la tratat cicatrice fire pentru ca este un antibiotic foarte puternic.

Dar cel mai marfa mi s-a parut de departe Mialginul. Si-au facut pomana cu mine in timpul crizei de bila, inainte de a naste loaza care se asezase pe vezica, si mi-au facut o injectie cu jumatate de fiola din respectiva licoare, care cica e buna pentru cei ce se vor anesteziati. Good stuff, ar zice un dealer cu experienta. Aia da substanta narcotizanta, nu algocalmin si alte frectii la picior de lemn! Iti trece orice durere, timp de patru ore. Uiti de ce te-ai mai dus la medic. De fapt, uiti de ce ai luat Mialginul de la bun inceput, dar nu-ti mai pasa. Pacat ca merge pe circuit inchis. Numai in spitale.

Deci, mimati o criza de bila, fugiti la spital si spuneti-le ca va trece doar cu Mialgin din ala. O sa-mi fiti recunoscatori!

… va salut cu un strop de intarziere, va multumesc ca v-ati gandit la mine, va anunt ca mi-am descoperit deja mainile, am tignal de fomista si aici sunt in poza cu celebrul meu tata, cu care de altfel seman exagerat de mult.

Joi cica vine pe lume Olga-Daria.

In afara de o teama de nestavilit, as minti din nou daca v-as spune ca simt si altceva… Deocamdata, probabil.

… iar primejdiile isi scot capul din miezul tenebrelor.

“Daca frate-meu mai face de-astea, s-ar putea sa nu mai candidez la presedintie” – consumatorul principal, Traian Basescu. Mi se pare ca omul si-a atins culmea tupeului. A ajuns sa ma santajeze cu podoaba de frate-sau. 

X

Acum vine XXX.

Usain Bolt e the new shit. Cel mai rapid om din lume, 2 recorduri mondiale muncite degeaba de aia dinaintea lui. Arata bine si ca student strain asa. O gramada de femei or sa vrea sa faca un drive-test cu racheta. Dar eu nu, sa stiti. Daca presteaza dupa cum alearga, il prefer pe nenea ala de la 50 kilomeri mars.

Bolt

mars

Sambata mi s-a facut rau din ala cu strigaturi. “Aoleu, mama mea, glia mea, poporul meu”.

Da, merg foarte mult cu taxiul. Nu, nu neaparat pentru ca sunt comoda si gravida, ci pentru ca asa m-am obisnuit de vreo sapte ani incoace. Cand vreau sa ma rasfat, ma urc in taxi. Cand vreau sa par cool, merg pe jos. E un stil de viata. Nu mi-as cumpara masina nici pe gratis (sau poate atunci, daca are marca si culoarea care-mi convin mie). Urasc condusul, mi se pare pierdere de vreme in Bucuresti. As fi in stare sa las masina in voia Domnului in mijlocul intersectiei si sa ma duc pe drumul meu nemotorizat.

Din cauza faptului ca ma dau mereu cu taxiul, nu mai simt nicio placere in a dialoga cu taximetristii. Pe nicio tema. Vremea probabila, basescu, steaua-dinamo-rapid. Toti sunt niste academicieni fara noroc, in opinia lor, deci nu are rost sa incerc sa ma ridic la nivelul lor, pentru ca as esua lamentabil. Asa, mai bine privesc pe geam, de obicei, si vorbesc la telefon.

 In ultimele sapte zile am dat de doi taximetristi total oligopati.

Unul a reusit sa ma treaca cu suta la ora peste opritoarele de viteza (opritoare, retineti!) care au impanzit orasul. Asta in ciuda faptului ca nici eu si, probabil, nici el nu am vazut o gravida mai gravida ca mine. Mi-a zgaltait produsul unic de conceptie de l-a dat cu mucii de totii peretii. Apoi, ajunsi pe strada la mine la 12 noaptea, i-a zis nonsalant lui J ca nu are rest la 50 roni. Dar stiti, tonul acela, jumatate nestiutor, jumatate jignit: “A, nu am rest la asa ceva!” Adica, genul “e afacerea mea si vrei sa am si marunt?” Adica, genul “e painea mea la mijloc si tu, cacatule de client, vii cu bani neschimbati?” Ne-a carat la un chiosc non-stop, la doua strazi distanta de blocul nostru, timp in care a pornit din nou aparatul.

In acest timp, mie imi crestea nivelul, din toate punctele de vedere.

Am coborat, ca altfel imi scapa dreapta. J era neobisnuit de calm, astfel incat am crezut ca eu sunt nebuna (ceea ce sunt!) si ca omul nu a gresit cu nimic. Am zis, controlandu-ma: “Eu pe asta il reclam”. J reacts: “reclama-l tu, ca daca nu, il reclam eu”.

Asa ca l-am reclamat. Am vorbit si eu (mai civilizat), a vorbit si J (mai rough hardcore). Li s-a rupt lor piesa de la Maybachul lui Gigi ca l-am reclamat io pe nea taximetrist 45 de la As. Am insistat pe faptul ca nu e obligatia mea, ca platitor, sa am schimbat. Dar bacsis tot i-am lasat, dovada ca suntem un cuplu de bovine sinistre.

Azi, cand ma intorceam de la spitalul de bovine gestante, am dat de un nene, cu vata in urechi (apropo, data viitoare imi bag si io pufuleti in dinti si floricele in nas) care de la Polizu pana in Tei a incercat sa ma converteasca la nu stiu ce religie se converise si el acum cativa ani. M-a obligat sa ascult Radio Credinta Vesela sau asa ceva (94,ceva, daca va pasioneaza) unde se vorbea despre familie, rostind, dupa fiecare femela intervievata: “Asta e crestina, bravo ei!” Aleluia, miruieste-ne pe noi! La final, cand i-am dat banii, mi-a dat o carticica de 5 centrimetri pe 7. “Daca o cititi pe asta, nimic nu va mai trebuie”. Eu voiam sa ma apuc de ceva Rushdie sau ceva restante vechi din colectia Cotidianul, dar am renuntat.

Pe asta il chema Iosif. Daca vreti sa treceti la religia lui sau sa-l agatati sau sa va plimbe cu taxiul, ma contactati in privat si va dau numarul sau de telefon.

Pace cu tine, cetitorule!

Este ciudat cum reactioneaza oamenii cand in viata unui prieten apare o schimbare.

In 2001, cand a murit tata, prietenii pe care ii consideram cei mai apropiati, cu care o ardeam zi si noapte, de prin clasa intai asa, s-au evaporat in patru vanturi. Pana sa le zic ca omul si-a platit definitiv pacatele, tasht!, nu mai era niciunul dintre ei prin preajma. Pe asta nu o zic cu repros si cu batai de piatra, pentru ca oamenii astia oricum nu-mi citesc blogul. Nu zic, ascultau mici drame zilnice, ne ajutam unul pe altul. A fost felul lor de a spune ca problema mea este prea mare pentru ei si s-au retras. Au aparut mai tarziu, treptat, unul chiar si-a cerut scuze ca m-a lasat la greu. Apoi inca una. Oricum, ca orice relatie reincalzita, iubirea noastra de betivi nu a mai durat mult. S-a terminat chiar in scandaluri. Ca asa se intampla cand se aduna reprosuri neexprimate.

Atunci, cel mai mult m-au sprijinit niste persoane pe care le cunoscusem de curand.

Acum, de cand sunt gravida, fenomenul nu este atat de pregnant (ia si jocul de cuvinte!) Dar este! Unii vechiuti s-au retras din peisaj discret, na, unde mai e tovarasia de pahar si umblatul pe patru carari prin cluburi?, unde mai e barfa la care nu mai sunt chiar conectata?, iar unii nouti sunt surprinzator de atenti si de protectivi.

Uneori ma bucur ca nu am mai multi prieteni, sincer. Ca asta inseamna si multe dezamagiri.

Oricum, am tras concluzia ca ne facem mai dezirabili daca nastem pe cineva si devenim cumplit de agasanti in momentul in care ne moare cineva. Ar trebui, culmea cinismului, sa fie invers. Ca poate copilul meu se dezvolta intr-o maimuta urlatoare, enervanta si razgaiata. Ala mort, saracu’, cu ce te mai poate deranja? Ca doar nu te bantuie…

De altfel, genul asta de atitudine m-a facut sa ma obisnuiesc cu ideea ca extremele, bucuroase sau triste, din viata ta le traiesti singur sau cu inca 1-2 oameni.

Superficialitatea este, de fapt, marele colac de salvare al omenirii.

Fara introduceri prelungi. Discutie-monolog intre mine si un amic stelist

Amicu: ti-am povestit ce am patzit cu mache?

Oana Olga: nu

Amicu: pai cum stateam eu cuminte joi seara la meciul Stelei la terasa la mare, cu berea de gat, vine telefonul lui anghel

Amicu: “baaaa, am primit un sms alarmant de la mache”

Amicu: eu clipesc des si ii zic “stai calm ca probabil s-a certat cu Delma”

Amicu: asa ca inchid. Peste 10 minute suna telefonul. Ma uit… Romela

Amicu: “Salut, amicu, stii ceva de mache?” Io raspund ca nu stiu nimic.

Amicu: Ea zice: “Hai sa mergem pana acolo pt ca am primit un sms, ceva de genul “imi pare rau pt tot”…

Amicu:  Ii zic romelei sa stea calma, ca probabil mache s-a certat cu delma

Amicu: Romela zice: “daca se sinucide Mache?”

Amicu: Io zic: “…pai daca se sinucide..moare…”

Amicu: Inchid cu romela, il sun pe mache

Amicu: Ala facea pe beatu’ la telefon. Ii zic “auzi ma? imi bag pula in dramoletele tale ieftine cu sms-uri la prieteni si cu crizele tale existentiale….ai in pula mea coaie si ia-ti viata in serios

Amicu: mache pauza. Dupa o vreme: “Da am vrut sa-i trimit delmei sms-urile”

Amicu:  Io – “aha, de-asta au ajuns la anghel si romela”. Imi promite ca nu mai face cacaturi si inchide

Amicu: La o ora dupa, imi suna telefonul. raspund…era 1-0 pt scotieni

Amicu: “Alo, buna, sunt delma” 

Amicu: Alo in pula mea, ma lasati si pe mine sa  ma uit la meci?

Amicu: ea incepe sa planga si-mi spune ca prostu s-a taiat pe maini. “vene ceva?” – “nu, pe langa ele” – “a, ok. dar de ce?” – “pai asa ca ne-am certat”

Eu: mache trebuie batut

Amicu: delma spune: “sa stii ca eu il parasesc ca nu pot sa-l las sa ma santajeze cu asa ceva”. asa bravo, fa-o! si apoi mi-a povestit ce faze ii face mache si a inchis ca a venit prostu acasa

Amicu: Asa ca…

Amicu: poti sa-mi spui si mie…

Amicu: A fost sau nu penalty??????????????????????????

Eu: AMICE, PUTEAI SA MA INTREBI DIRECT!

Eu una recunosc: eram cam prostuta. Munceam la Sportul romanesc si apoi la mare, la Insolatia, alaturi de colegii mei de facultate.

Aveam un prieten.

Mai treceam pe la facultate. Nu ma speteam, dar eram acolo.

Ma certam cu parintii.

Mergeam sa dansez. Din cand in cand ma imbatam.

Eram de-o simplitate si de-o banalitate strigatoare la cer. De-o plictiseala sora cu moartea.

Acum doua zile, o fata si un baiat, studenti la medicina in civilizata Timisoara, fiecare in varsta de 20 de ani, au ucis cu sange rece un om, l-au transat si se pregateau sa scape de el mafia style. Fata era tarfa, iubitul ei ii era peste.

Voi ce faceati cand aveati 20 de ani?

Draga jurnalule,

marti, la ora 9 seara, l-am cunoscut pe cel mai enervant om din lume. Din punctul meu de vedere.

marti, la ora 5 dupa-amiaza, am considerat ca suntem suficient de experti in psihologie felina si infantila dintr-un foc. Stiti, la noi pisica Ira a inceput sa uzufructeze de bunurile copilului inca nenascut. Preferatul este un balansoar negru in care Ira se simte ca in rai. Doarme, se intinde, se alinta. Ne-am decis insa sa-i aratam ca nu e al ei, dupa cum nici in camera unde va dormi plodul nu mai are voie sa calce. Si cum bataia nu serveste la nimic in cazul acesteu creaturi, am recurs la varianta generozitatii. Adica i-am cumparat si ei un patut din acela rezervat animalelor in care sa doarma cat vrea.

Se pare ca nu am inteles nimic. Pisicile nu sunt facute sa doarma unde vrem noi, ci unde vor ele. Asa ca pana la ora iesirii noastre din casa (cu putin timp inainte de intalnirea cu cel mai distrus om adica) Ira impinsese cat colo patutul ei, nu colabora deloc cand o tranteam cu forta acolo si se speria de el ca de dracu’. Operatiune esuata, ne-am zis si am lasat-o balta.

Am plecat sa ne intalnim cu niste oameni misto, grup in care se strecurase, dupa cum am mai mentionat, si cel mai terminat om din lume.

Cand am revenit in casa, pe la 2:30 noaptea, Ira se odihnea in noul ei cosulet, ca un covrig triumfator si ne privea cu sfidare in ochi. Se convinsese singura ca e bine si acolo. Sper sa nu revina la patuturile copilului.

Marti spre miercuri, pe la ora 2:00, deci dupa ce am data nas in nas cu cel mai oligofren om din lume si inainte de a constata ca pisica a luat singura niste decizii pentru viata ei, am ajuns in fata blocului cu Jimerino. Si am observat amandoi ceea ce stiam deja: ca nu merge cheia de la interfon. In consecinta, am inceput sa facem ceea ce ne fac si noua altii: am inceput sa sunam metodic la apartamentele din cacatul meu de bloc. Din 20 de incercari nu ne-a raspuns nimeni. Nici macar sa ne futa in gura. Cu atat mai putin sa ne deschida.

Asa ca J a inceput sa traga de usa de la intrare, in ciuda protestelor mele incipiente. Apoi, cand era sa plang de nervi ca nu pot intra in propria casa, i-am acordat incuviintarea mea sa distruga usa de termopan. Ceea ce a si facut, dupa ce i-a aplicat cateva fortari spectaculoase. Nici macar atunci nu s-a trezit vreun labagiu.

Pai ce cacat? Nesimtitii nu repara interfonul, nu mai au cartele din acelea care si ele fac parte din alternativa de a patrunde in bloc, nu se trezesc sa deschida unui vecin. Noi ce sa facem, sa asteptam ora 6 dimineata pana pleaca vreun amarat la uzina sau la furat din RATB? Ia mai dati-va in pula calului! Sa nu va mai prind la usa mea, ca va si bat! De-abia astept sa zica vreunul ceva de usa de la intrare, ca ma si bat cu ei.

Sa cheme si Politia, astept cu interes.

Pentru copil nenascut!  Sau pentru mine… Nici eu nu sunt sigura.

Azi am reusit sa spal o tona de haine, la masina, laolalta cu un ruj care se afla intr-o pereche de pantaloni. Rezultatele nu sunt chiar dezastruoase – cateva pete pe sosetele lui Jim (deci nimic care sa ma afecteze la modul direct) si tot rujul intins pe cauciucul acela care imbraca acel cerc din fata HUBLOUL masinii de spalat.  Intrebarile care se ridica de aici sunt insa cele care ma deranjeaza.

De pilda: Daca in loc sa uit rujul in haine, voi uita, sa zicem, pruncul in hainele bagate la spalat? Si stiti ca masinile astea noi sunt smechere, nu prea poti sa le opresti asa, in procesul creatiei, sa le reduci la tacere, ca sa salvezi continutul. Trebuie sa le lasi sa-si desfasoare treaba completa, astfel se supara.

Sau: Daca eu nu sunt in stare sa bag niste amarate de haine la sucit/invartit/muiat/muit/spalat/limpezit/stors, atat, niste rufe care nici macar foarte jegoase nu puteau pretinde a fi, cum pot eu hrani/spala/culca/plimba un bot de carne unineuronal, care depinde 85 la suta de mine si 15 la suta, vai noua!, de taica-sau?

Eu cred ca nu tuturor ar trebui sa ni se permita sa facem copii. Inainte sa ne futem neprotejat ar trebui sa iasa un ochi ultratehnologizat din perete si sa ne evalueze capacitatile de virtuali parinti. Eu una as fi picat cu siguranta.

De aceea revin si intreb: are cineva o persoana de incredere care sa se converteasca in bona permanenta? Sunt dispusa sa fac pasul in spate si sa imi cresc vlastarul-porc precum odraslele regesti, cu doica si lacheu, daca as sti ca acestia stiu mai bine decat noi ce sa faca. De la mine, plodul va avea asigurate lectii de pictura, lectura, sculptura, cat mai multe sporturi si instrumente muzicale (ca sa stea cat mai putin pe acasa), tabere in Africa, excursii in the outer space si cursuri avansate de criminalistica si ecologie. Asa, sa nu ziceti ca nu ma preocupa desavarsirea porcului ca persoana educata si deschisa lumii.

Despre parintii lui, porcul va avea de spus atat: “Tata si mama erau niste meseriasi. Au baut si o sticla intreaga de whisky ca sa ma faca pe mine. Niste legende!”

Azi s-au dezbatut la TV subiecte deosebit de importante pentru tara.

Primul ar fi ca primarul constantean Radu Stefan Mazare a defilat la nush ce prezentare de moda imbracat in uniforma de ofiter SS. ASA? SI CE DACA? Bine ca nu au filtrat sensurile ezoterice ale acestei probleme capitale la Televiziunea Nationala, ca atunci chiar ma revoltam pentru banii mei. A purtat omul un costum la o prezentare de moda. A jucat, in felul lui taranos, un rol intr-un act de creatie, la fel de taranos. Poate nu cel mai reusit rol. Ma intreb, oare nu or fi existat si ofiteri SS de treaba? Poate Mazare a intruchipat un ofiter SS care a salvat oameni de la Holocaust. Poate a fost a good guy in a bad guy costume. La unele carnavaluri oamenii se deghizeaza in penis, in furuncul, in Satana personal. Pentru un amarat de oberschneider de-ala sa fie adusi in studio patru specialisti in politica? Sa fim sobri.

La o alta televiziune ni se prezenta o caseta subversiva infatisand o petrecere de pensionare petrecuta in farmacia spitalului Colentina. Niste asistente beau niste suc si ciocneau un pahar cu vin pentru ca le pleca o colega. adica excat ce se intampla la fiecare din serviciile noastre de cacat, din cand in cand. Poate noi mergem la un bar, ca ne da mana; ele sarbatoreau acolo. Cica: nu au lipsit jocurile cu tenta erotica. Adica una ii desena alteia pe halat un penis. La cum vorbesc eu cu colegii (ca sa ma inteleg cu 1.ooo de barbati, nu de alta!), ar insemna sa fiu catalogata drept madama suprema a jocurilor erotice la birou si asta fara macar sa ridic un centimetru fustita si fara sa pictez testicule pe white board-ul intreprinderii. La farmacia respectiva era vorba despre o hora intre colegi, asa, de la revedere pentru colega pensionata. Nu era nicio nenorocire. Nenorocire era, insa, faptul ca in rafturile farmaciei de la spitalul Colentina erau 2 sau 3 medicamente. O tragedie comuna spitalelor din laba asta de tara. Sau tara de laba. Nu m-am decis.

UPDATE: Iata cum am reusit sa trivializez postul acesta folosind penis si testicule intr-o discutie importanta legata de moda si retete medicale

Evergreena zice sa zic primele 10 chestii care nu-mi plac.

Asadar

Top 10 chestii care nu-mi plac

10. Urasc sa nu mi se raspunda la telefon, Mai ales cand o sun pe doctorita cu care trebuie sa nasc sau pe manicurista care este la fel de importanta

9. Persoanele care maltrateaza animalele

8. Oamenii care, dincolo de faptul ca nu iubesc sportul (ceea ce nu este o crima), vorbesc cu dispret si superioritate despre atleti si despre performanta sportiva

7. Minciuna. Cand o primesc si cand o comit

6. Detest tiganismele – gen manele in RATB. Tiganii autentici insa imi sunt simpatici

5. Cartile proaste

4. Muzica romaneasca actuala

3. Albinele. Le tin mai degraba frica decat sa le urasc. Mi-e mai teama de intepatura de albina sau de viespe decat de muscatura de tigru

2. Accesele de sefie

1. Mersul cu avionul. Balcoanele. Muntii. Orice aparitie de-a mea la orice inaltime de peste 5 metri.

Nu este un top ca atare. este mai degraba o insiruire.

Inainte de orice meci care conteaza cat de cat, eu visez ceva care mi se pare legat de meciul cu pricina.

Azi, Steaua-Ujpest.

Azi-noapte, iata vis. Eu, plecata undeva in ungurime, cica in vacanta. De ce oare, habar nu am… Intr-un sat amarat, dar pitoresc. Parea de tigani. In fine… Ajung acolo si incep sa intreb in stanga si in dreapta daca se gaseste iarba.

Mi se raspunde la unison, intr-un cor de cateva zeci de persoane: “Nem ertem romanom! Nem tudom romanom!”

Ba, nu va e rusine? La mine in tara?

Spiritul meu iubitor de sport, de pariuri si de curse de melci ma indeamna sa vreau sa tin mereu partea cuiva. Da, sa fiu partinitoare. Caracteristica inhibata in mod corect si salvator de meserie, dar mereu prezenta.

De aceea, eu nu pot privi un meci intre doua echipe de fotbal din divizia a 3-a juniori fara sa-mi aleg o preferata. De aceea, in relatii, nu inteleg neutralitatea. Este sinonima fie cu nepasarea, fie cu frica. Nu spun sa te bagi intre doi prieteni care se cearta (am facut-o si pe asta, nu a fost o idee prea buna), dar trebuie sa recunosti, in sufletul sufletului tau, ca tii mai mult cu unul decat cu celalalt. Nu neaparat pe criterii reale. Pe criterii de feeling.

Nu tin cu tot dinadinsul ca intr-un conflict sa fiu jumatatea sustinuta si careia i se da dreptate. Ba chiar ma motiveaza sa tin eu cu mine, ceea ce, pana  la urma, mi se pare cea mai corecta forma de partinire. Si cea care te poate mobiliza cel mai constructiv. Uneori ma testez si ma asez pe o pozitie usor absurda, ca sa vad cate eforturi pot face ca sa ma justific si, mai important, sa vad cine mi se baga in galerie. De obicei, putini. Fraierii sunt multi la numar, pentru ca, de obicei, se intampla ceva care ma transforma din underdog in winner. Nu se invata minte, micutii!

Am personaje favorite in scandaluri. Chiar daca nu au dreptate. De exemplu, pisica va beneficia mereu de protectia mea, chiar daca ne trage dulapul in cap. Maica-mea ma enerveaza, in viata de toate zilele, clasa I. Dar daca se ia de gat cu careva, ma bag pentru ea, chiar daca, sarmana, nu stie ce face si e total gresita si impulsiva. De mentionat insa ca mama nu tine cu mine decat intr-un caz dintr-o suta. In rest, toti sunt mai politicosi, mai de treaba, mai civilizati si au mai multa dreptate decat mine.

Inainte-vreme, nu tineam cu mine deloc. Cea mai mare iroseala din viata cuiva… Nu eram nici macar neutra, ma sabotam si jucam impotriva mea. Acum m-am mai trezit. M-am transferat in echipa buna…

Cred ca v-am mai spus. Un prieten bun zicea, pe jumatate cu umor, pe jumatate cu preocupare: ”Eu inca ma mai gandesc in fiecare seara, inainte sa adorm, ce vreau sa ma fac cand oi fi mare”. Nimic grav pana aici. Omul avea insa 34 de ani si succes suficient in ceea ce facea. Acum, cand are vreo 41, il banuiesc ca are fix aceeasi problema crepusculara.

E simplu. Eu il inteleg foarte bine. Ii inteleg nemultumirea, fie ea si exprimata la caterinca, undeva peste gardul lui Peter Pan.

Si asta pentru ca eu, mai mult decat orice, as fi vrut sa fiu celebra. Sa fiu orice, numai celebra sa fiu. Rockstar, scriitoare, actrita, inventator, globetrotter, prezentator de televiziune, bradul de Craciun de la New York. Orice! Apoi, cand am inceput sa intru in criza de timp si sa-mi dau seama ca nu ma voi remarca prin ceva pozitiv, am inceput sa-mi doresc sa ma remarc prin ceva negativ. Cum ar fi jefuitor de banci, criminal international in serie, Ioana Maria Vlas, Ignatius de Loyola, pornostar.

Nu a iesit nici una, nici alta.

Bineinteles, am avut cele 15 minute de faima, dar pe alea le are toata lumea. E un soi de vacanta all-inclusive la bulgari. Vrei s-o ai, o ai fara efort. E dragut, doar ca nimic nu straluceste.

Tot zic ca nu e tarziu. Doar ca nu prea stiu unde sa ma orientez. Domeniile sunt cam adjudecate. Serios acum, ma intreb ce mi-a lipsit. Talent? Curaj? Noroc? Conjunctura? Sustinere?

What’s the story, morning glory?

Si nu, nu intr-un scop nobil…

Nu, nu sunt mereu bine dispusa si nu dau overboard de fericire zilnic pentru ca sunt gravida. Am o mie de temeri, ma plictisesc si, mai ales, ma simt in afara tuturor intamplarilor si in afara tuturor oamenilor. Lumea imi vorbeste despre bebe (apropo, ce cuvant oribil, cu familia lui cu tot – bebelica, bebica, bebelusha, bebitzica! Pentru mine BEBE inseamna un nene intre doua varste, chel, retardat si care miroase mereu a bautura) de parca a inceput si s-a sfarsit lumea cu el, iar eu in acest timp ma simt foarte singura. Eu. NU BEBE.

Sunt intr-o perioada in care imi vine sa ma ascund. Cu pisica. Am impresia ca numai o fiinta care nu intelege nimic ma poate intelege. M-as cara din Bucuresti daca nu m-as misca precum un frigider in care a incaput, cu forta, un Mercedes-Benz Clasa G. Caldura nu e o problema. Tuturor va e cald, stiu.

In plus, mi se pare ca prin ingradirile mele ii ingradesc si pe altii si asta chiar nu suport. Nu suport sa-i fac pe altii dependenti de mine. E o povara prea mare pentru mine. E la fel de grav ca atunci cand sunt eu insami dependenta de altii. Nu pot sa traiesc cu ideea ca sunt persoane care si-au schimbat programul, preferintele si orarul doar crezand ca ma satisfac pe mine. Cacat! Poate chiar sunt facuta sa traiesc de una singura, chiar daca in 99 la suta din timp ma comport ca o persoana prietenoasa si de treaba.

Ma intreb daca toata povestea asta cu maternitatea a fost scrisa pentru mine. Mi se pare un proces in care majoritatea persoanelor se implica din politete, in care toti se poarta cu manusi, imi schimba de pilda canalele la TV daca la stiri apare vreuna despre accidente infantile. Hello, sunt jurnalista! Colegii mei scriau materiale de pe cosciuge deschise, la morga. Eu insami am fost la inmormantari doar ca scriu o chestie rece (deh!) pentru ziar. Sunt sensibila, dar sunt sensibila in alte directii. Nici macar nu pot sa le numesc.

Uneori mi se pare ca nu am suflet. Adica stiu ca am, dar parca n-as avea.

Daca ma intrebi acum ce mi-as dori, iti spun pe sleau: “Dracii sa ne ia pe toti daca am cea mai vaga idee”.

Maica-mea este ceva de speriat. Daca ar fi trait la New York, ar fi fost deja macelarita. Periodic i se intampla niste chestii demne de Mafia, gangs (nu gangbang-uri, Jimerino), cutitari si alte cele.

AZI imi povesteste nonsalanta la telefon ca VINERI a incercat un tiganus s-o jefuiasca in plina strada, pe Colentina, in apropierea statiei Suveica. I-a tras lantisoarele de la gat. “Da’ am rezistat”, zice septuagenara de mama, “nu mi le-a smuls, ca m-am opus. Am gasit si cruciulita, mi se prinsese in rochie”. Cica ala ar fi disparut intr-o masina care avea numerele acoperite. “Bine ca nu mi-a luat cruciulita”, o tine maica-mea pe a ei, umplandu-ma de spume si facandu-ma sa urlu de nervi in auzul oamenilor: “Fai, da’ lasa-ma in cacat cu cruciulita ta, bine ca nu ti-a luat gatu’ pentru jaful tau de cruciulita”. “Unde umplu io asa mai visatoare, mai ingandurata, cine stie ce semnale le transmit talharilor…”, se autopsihanalizeaza comportamental puria. O sfatuiesc sa nu mai poarte lantisoarele si cerceii.

Pentru ca nu este la prima abatere.

In 2001, prin toamna, un alt cacatoi de pusti tigan o ataca pe proaspata vaduva ce era mama. Atunci cu rezultate mai nasoale pentru ea. In incercarea de a-i smulge geanta de pe umar (incercare reusita, de altfel!), infractorul mic a si trantit-o pe asfalt, dislocandu-i umarul si futandu-i si soldul. Prin 2003, dand dovada de promptitudine si solicitudine, politaii l-au prins pe boulean, au chemat-o pe mama la line-up, mama l-a recunoscut clar in sinea ei si ce credeti ca a spus? ”Nu, domnilor, cel care m-a jefuit, batut, speriat, traumatizat, bagat in spital NU SE AFLA PRINTRE ACESTI DOMNI RESPECTABILI”. I s-a facut mila de boschetar. I-a daruit libertatea, ca sa mai devalizeze si alte batranele.

La mine, prostia runs in the family.

Si ultima chstie ce vi-o povestesc si o are pe mama in rol principal… Acum vreo patru ani, la o prietena de-a ei in casa. Singura. Se apuca sa-i stearga aleia praful. Gaseste un plic terfelit asa. Nu se uita in el. Il arunca. Vine prietena acasa. Mama zice: “Am aruncat plicul ala, ca strangea praf”. Ailalta se face verde. “Pai nu prea trebuia sa-l arunci, ca avea 2.000 de euro in el”. Aham… Au cautat amandoua in ghena de le-au sarit capacele. Cum nu-l gaseau, isi faceau planuri de-alea de mers la groapa Glina, sa caute prin muntii de gunoaie. Ca-n filme! Da’ pana la urma l-au gasit in tomberoane.

Joe Pesci, ai murit ca prostul in Casino! Vezi ca se poate si altfel?

Berea – 5 RON paharelul.

Distributia – mai slaba ca anul trecut (editie la care am fost) si cu muuuuult mai slaba decat acum doi ani (editie la care nu am fost, dar a fost suficient sa-mi arunc ochii pe lista participantilor).

Ziua 0 din program – adica miercuri, 1 iulie – zi degeaba in calindar, deoarece cele patru trupe rasfirate puteau fi usor intercalate in celelalte trei zile.

Am vazut reprezentatiile Patrice si The Killers. Au fost chiar bune.

A plouat cu spume. Asta chiar nu e vina nimanui. Am fost pana acasa dupa umbrele. Cu umbrela chiar se poate rezista.

Azi insa, surprise! Organizatorii isi fac morala singuri pe prima pagina a site-ului festivalului, in limba engleza, de altfel, ca sa dea evenimentului o umbra de cosmopolitism, ca “au gresit cand au lasat publicul sa intre cu umbrele” – aceste obiecte, dupa parerea lor, periculoase si nenorocite, care impung, inteapa, scot ochii. Ce mai, sunt malefice. S-or fi trosnit trei prosti care nu stiu sa manevreze un bat.

Azi e Moby. Biletele sunt vandute toate. Daca ar mai fi fost bilete de vanzare, genul 1.000-2.000 asa, ar mai fi aparut regula umbrelei?

UPDATE: Niste tampiti ii lauda pe organizatori pentru masura cu umbrelele. Probabil sunt cei trei tampiti care s-au lovit cu ele deunazi.

Este un semn de prietenie. Un semn cu atat mai valoros cu cat Dragos, cel care il da, stie ca prietenul lui din copilarie, Cosmin, nu poate vedea decat de sus din Ceruri gestul facut pentru copiii lui.

Povestea e simpla si tragica. Acum doua luni, Cosmin si-a pierdut viata intr-un accident ingrozitor, la doar 33 de ani. In urma lui au ramas doi copii – un baiat si o fetita – si o sotie.

As vrea sa spun ca il cunosc foarte bine pe Dragos, cel care a avut initiativa de a ajuta aceasta familie, si i-am cunoscut, cu ani in urma si pe Cosmin si pe sotia lui, cand asteptau primul dintre copii. Deci toata istoria este adevarata si garantez pentru autenticitatea ei.

Iata mai jos mesajul lui Dragos:

“Pentru cei care nu l-au cunoscut.

 Va multumesc si eu.

Si vine Jimerino azi-noapte acasa usor alcoolizat. Si incep niste discutii non-violente, dar contradictorii.

Prima despre Iisus.

Zic io: “Iisus al tau nu stiu ce a facut”.

Zice el: “Pai da, va credeti voi destepti, astia necredinciosii. 85 la suta din lume crede ca a existat, numai tu si alti cativa nu credeti”.

Zic io: “Ba, io cred ca a existat. Doar ca nu era ceea ce pretindea”.

Zice Jimerino: “Adica? Nu era Dumnezeu?”

Zic io: “Nu prea. Cred ca era un tip meserias, care gandea cu mult inaintea epocii sale, care a dorit sa schimbe lumea in care traia, pentru ca i se parea de cacat”.

Jime: “A, deci, dupa tine, nu a mers pe apa…”

Je: “Nu prea…”

El: (enervandu-se): “Si nici nu a schimbat apa in vin…”

Je: “Ce-ai, ma? Nu a facut nimic din toate astea. Era doar foarte deschis la minte si revolutionar.

Jimerino (la provocare): “Aaaa… asa, ca Che Guevara”.

Eu: “Nu ca Che. Iisus avea un PR foarte bun”.

Jimerino (revoltat): “Esti handicapata? Cum avea PR foarte bun?”

Eu (revoltata): “Uite-asa. Ce functiona la vremea respectiva cel mai bine? Religia, magia. De-asta s-au folosit  Iisus si staff-ul ca sa…”

Jimerino: “A, avea si staff… Ei, nu, ca tu ai baut”.

Eu: “Nu pricep de ce te ataci asa. A vrut omul sa schimbe lumea si i-a iesit o religie. Tot e bine”.

Dar asta nu a fost nimic in comparatie cu discutia despre aselenizare. Tot aseara. Daca de Iisus mai am voie sa ma ating, de Neil Armstrong sa nu indraznesc. Din cauza pasului mic pentru om era sa ne luam la bataie.

Eu: “Tu esti din aia de credeti ca a juns omul pe Luna”.

J: “Pai a ajuns. A ajuns, atunci in 1969″.

Eu: Numai tu crezi ceva ce s-a intamplat cu 11 ani sau cu 2000 de ani inaintea nasterii tale”.

J: Pula mea. Tu esti proasta din aia care crezi ca s-a facut in studio in Nevada… Io am vazut imagini, ba…”

Eu: In Nevada, in Nebraska… Si io am vazut filmuletul in care arata de ce e fake”.

J: Pai da, tu si cu Dan Brown. Contestati tot, ca va credeti voi inteligentii pizdii. (Aici se contrazice, sarind din discutie). Adica, si ce daca Iisus avea mostenitori?”

Eu: “A, ca sfantul a facut copii la un moment dat nu te deranjeaza?”

J: “NU. Dar asta cu aselenizarea e culmea. Tu zici ca aselenizarea a fost fake. De ce nu crezi ca filmuletul cu explicatiile ca a fost fake a fost FAKE?”

Eu: “Nu cred ca o0amenii au ajuns asa de departe, pur si simplu. Daca au fost pe Luna in ‘69, azi de ce nu se mai duc?”

Jim: “Da’ de ce pula mea sa se mai duca?”

Eu: “Sa cerceteze, boule”.

Jim: “E, nu, ca tu esti handicapata. NU SE DUC OAMENII PENTRU CA SE DUC SONDELE SPATIALE”.

Bai nene, io una nu mai vreau sa dorm cu Jimerila in acelasi pat. E dragut pana adoarme, dar dupa mi se face frica. Mai ales dimineata cand ma trezesc am senzatia ca m-am odihnit langa Tutankhamon. Asta pentru ca dansul, indiferent de numarul gradelor din incapere, se infasoara in obiectul de invelit (nu conteaza ca sunt 78 de grade si noi inca nu am renuntat la plapuma) precum o sarma ardeleneasca. Face sauna in fiecare noapte.

Acum am trecut la un cerceaf. Adica a trecut, ca io m-am invelit doar simbolic, 2 minute, cand m-am culcat. Cand m-am trezit insa, asta se facuse rulou, cu cearceaful pana peste nas si cu ochii in plin Rapid Eye Movement… A mai si scos la un moment dat un sunet asemenator cu un raget. Cred ca visa ca-i fura cineva pledul. Ma rog! De-a dreptul infricosator. Undeva intre povesti de-alea damnate cu mostenitorii giulgiului din Torino si altele mai normale, cu zombie.

Intre timp, io ma simt precum stejarul din Borzesti. Adica nu partea cu “voi razbuna sangele lui Mitrut si al sarmanei noastre Moldove”. Ci partea aceea cu “nici patru razesi strasnici nu-l puteau cuprinde”.

Mi-as dori sa mai pot dansa macar o data cum am facut-o acum doi ani, in miezul zilei, pe cacatul de plaja de la Mangalia. Mi-e teama ca nu o voi mai face niciodata.

… sa cititi povestea pisicii umblatoare, la http://urechilepisiciiolga.wordpress.com

Stiam eu ce stiam cand spuneam ca masina de spalat e enervanta. Mi se pare ca te leaga de glie, trebuie s-o mosesti pana isi termina programele; e ca o piatra de moara. Inseamna familie si casnic si electrocasnic si chiloti si tricouri… ( Mancatoare de independenta la cel mai parsiv mod. “Da, iti spal, am grija de tine, dar trebuie sa ma adapostesti, sa-ti ocup o gramada de loc si sa fac si figuri”. Mi-e si sila!

O urasc. Am urat-o de la bun inceput. Dinainte s-o am.

Aseara am pus-o in functiune. Pisica Ira, care s-a dovedit a fi curajoasa, a scuipat-o si a atacat-o vitejeste. S-a ciucit in fata usii monstrului si, pe cat era de curioasa in fata rufelor care se roteau in toate directiile, pe atat de iritata se arata cand venea vorba de zgomote. Mi-a parut sincer rau ca nu am avut cu ce s-o filmez.

Am pandit-o sa vad daca baga detergent. Pana acolo s-a comportat bine.

A luat-o razna total cand a venit insa vorba despre centrifugare, care nici macar nu stiu ce dracu’ inseamna cu exactitate. Dar, pe scurt, asa cum mie nu-mi place masina de spalat, nici ei nu i-a placut de noi. Banuiesc asta pentru ca, daca ar fi avut copite, masina noastra de spalat creiere ar fi luat-o aseara complet prin zid, pe la vecini. S-a rasculat si a plecat singura spre usa de la intrare, luand cu ea si priza care o tinea ostatica. A smuls-o din perete cu zgomot si salbaticie in doar cateva secunde. 

Noroc ca am reusit sa-i facem botezul cu cateva tricouri de-ale lui Jimmy.

Rezultatul e ca acum iar nu avem cum sa spalam la masina, ca nu mai avem priza. Pe undeva ma bucur…

Asta e! L-am pierdut!

Cartea “Urechile pisicii Olga” nu s-a publicat, iar eu mi-am pierdut increderea si rabdarea cu ea. Asa ca voi ati castigat. Ati castigat cartea, publicata integral pe net la http://urechilepisiciiolga.wordpress.com

Este a voastra. Imi doresc s-o cititi si sper sa va placa. Ar fi o consolare imensa. Nu va grabiti s-o parcurgeti dintr-odata. Acolo va ramane, stati linistiti! Nu consider defel ca am irosit-o.

Aici o sa ne vedem in continuare cu porcarioarele zilnice.

Stiti ca cauta lumea lately si ajunge pe blogul meu?

“Poze cu femeia de jumatate de tona!”

Cred ca sunt denaturata. Nu numai ca mama, dar si ca persoana in general.

Imi tot imaginez zilele asta cum o sa arate chipul fetitei noastre. Si stiti care e al doilea gand, ce vine automat si il dubleaza pe cel candid de mai inainte? Oare cum o sa arate chipul mamei ei dupa ce se va imbata prima oara dupa vreo 9-10 luni. Amandoua imaginile: priceless.

Recunosc: nu-i invidiez cel mai mult pe cei cu silueta de viespe sau pe cei care danseaza salsa fara sa atarne cu 12 kilograme fata de gabaritul lor obisnuit. Ii  gelozesc profund pe aia care isi permit sa bea cinci beri la bar sau la padure. Sau acasa. Sau pe strada. Sau la serviciu. Sau in sant. Sau la mare. Sau pe Marte. Sau in dulap.

In cateva randuri, am facut si eu urmatoarele excese: o bere plus un Campari Orange (sambata seara), doua Campari Orange (acum doua sambete). Dar deja chestiile astea devin dureroase. Ma ametesc imediat. Voi avea nevoie de o perioada de reacomodare, ca la scrima. Acolo cu siguranta la primele 5 antrenamente nu voi mai sti nimic. La fel si cu betivaneala. La prima tentativa de mucificare nu voi apuca sa beau 3 beri, ca voi fi intinsa sub vreo masa. Dar stati linistiti, talentul nativ isi va spune cuvantul. Sunt convinsa ca voi reveni la forma carciumistica de dinainte de plod, caci ceea ce este innascut nu se sterge intr-un amarat de an calendaristic. La scrima va fi mult mai greu, ca acolo nu am talent deloc.

Sambata mi-am adus aminte de sticla mea de Metaxa din care, acum vreo trei ani, beam de una singura in fiecare seara. Ah, ce relatie corecta si patimasa in acelasi timp s-a consumat atunci! Si cand spun consumat, Doamne, ce fiori de voluptate ma strapung! Dupa ce mi-am devorat supusul, mi-am luat una de Alexandrion. Nu a fost chiar la fel, dar a fost frummmos!

Salut! Ma cheama Oana si probabil ca nu sunt tocmai alcoolica, dar de-abia astept sa ma intorc sa constat cu ochii mei daca pot deveni!

Mereu am simtit o strangere de inima pentru primii nascuti. Un soi de mila pentru ca soarta i-a ales sa suporte venirea langa ei a fratilor si surorilor mai mici. Copiii cei mari mi-au ramas aproape de suflet pentru ca, fara sa aiba vreo viata rea, au crescut cu intrebarea: “Cum ar fi fost fara mucos?”

O sa credeti ca Olguta e primul meu copil.

Ei bine, nu e. Si pentru ca J sa nu creada ca am mai produs plozi din alte relatii de care lui nu i-am spus, vin si spun repede: primul meu copil traieste in casa cu noi. E un copil mai special, in sensul ca pana la 6 ani nu vorbeste, nu iese din apartament, nu merge pe doua picioare, nu coloreaza, nu citeste. Este pisica Ira.

Vor sari acum ca arsi cei care deja au copii. Imi vor spune ca nu se compara iubirea fata de un copil cu iubirea fata de un animal. Nu-i contrazic. E  adevarat, eu nu am de unde sa stiu. Dupa cum nici ei habar nu am cum simt eu.

La inceputul sarcinii, cand unii m-au indemnat sa scap de pisica, am intrat intr-o stare paralela cu realitatea, in care mi se rupea inima in 15 numai cand ma gandeam ca as putea pune Ira intr-o cutie si as putea transporta-o in alt camin, fie chiar si la un cunoscut. Am bocit ore intregi doar la gandul asta si atunci o luam in brate si o strangeam si o pupam si ea nu intelegea de unde efuziunea asta… Si acum, cand imi trece iar prin minte ideea asta, plang ca proasta. Desi Ira a ramas acasa si aici va ramane, pentru ca nu pot sa aduc pe lume un suflet si sa arunc un altul.

Sta toata ziua cu mine. Cred ca i se par o binecuvantare lunile astea in care am stat zi de zi una langa alta. E prietena mea si sora mea si copilul meu. Daca ar pati ceva, m-as scranti la cap. Si asa imi dau seama ca pentru unii dintre voi este deja prea mult ceea ce scriu aici…

O sa fie geloasa cand o sa vina copila. Dar stiu ca ar fi de 1.000 de ori mai urat s-o dau decat s-o pastrez aici, pe post de sora mai mare, cu toata posesivitatea de care sunt capabile pisicile.

Stiu ca pisica asta, asa prostuta si vagaboanda si simpluta cum e ea, nu m-ar parasi. Nu m-a parasit cand am uitat geamul deschis. Ma iarta cand ii las farfuria goala cateva ore. Cand o lasam singura in concedii.

Mi-au spus: “Trebuie sa alegi. Pisica sau copilul”. Iar eu am ales, in felul meu, ii aleg pe amandoi. Cred ca atunci cand vine vorba de ceva minunat in viata ta, nu trebuie sa renunti la alte lucruri minunate. Iubirea este de mai multe feluri si din ce in ce mai greu de gasit. Iubirea se hraneste din iubire, nu din abandonuri.

Acum daca fac pe cineva tigan, o sa va suparati pe mine…

Cu toate acestea, vecinul meu nea Gheorghita este tigan. Un tigan betiv, trecut bine de prima tinerete, din ale carui insiruiri de cuvinte nu pricepi nimic si care o altoieste sistematic pe nevasta-sa, tanti Dida, trecand peste faptul ca baba e diabetica si, in consecinta, oarba. Apoi ii face de mancare… Ma rog, fiecare cu partile lui bune!

De cateva luni, din cauza unei boli misterioase care, intre timp am descoperit, poarta numele “lene”, l-am insarcinat pe nea Gheorghe sa ne plateasca intretinerea. Adica, din banii nostri, nu ca-l exploatam pe om sau ceva. In schimbul contravalorii unei beri, atat trebuia sa faca: sa duca bani la contabila si sa aduca, nu-i asa?, chitanta. Lucruri care s-au dovedit prea complicate pentru nea Gheorghita.

Omul ba uita, ba intra in banii mei si mai dura o saptamana pana ii punea la loc, ba uita chitanta la femeia cu incasarile… Na, bautura isi cere tributul, mai ales dupa o varsta incolo… Ultima data a lasat chitanta in plata Domnului. Si noi, oameni haini, nu l-am crezut. Asa ca mama l-a cam luat la puli.

Asa ca omul a venit sa se disculpe. Numai ca nea Gheorghe nu vine ca orice vinovat sau macar pe jumatate vinovat sa explice o situatie. El vine la usa cu scandal. Suna, apoi, nelasandu-ti timp sa-i deschizi, incepe sa bata cu pumnii in usa, precum in Cretacic. Ii deschizi, deja nervos, ca stii cine e si ce vrea. “Buna ziua” este exclus din start. Si incepe un dialog intre el si mama, din care se intelege doar ce zice ea. Pe scurt,  el tipa cat poate ca a dat banii, dar casierita nu i-a dat chitanta si ca daca nu-l credem sa intrebam vecinii. Vecinii, culmea, confirma ce zice Gheorghe. Doar ca Gheorghe era prea beat ca sa-si aminteasca sa ridice si chitanta.

Azi, Gheorghe, cel pe care il hranim ocazional cu diverse alimente, bauturi, haine, a venit iar la usa si ne-a zis sa ne platim singuri intretinerea. NE-A CONCEDIAT NEA GHEORGHE! Nu mai are nevoie de noi si de serviciile noastre, pe vremurile astea de criza. Asa ne trebuie, daca l-am stresat pe ganditor!

Oana Olga: iar a venit nea gheorghita
Jimmy: ce mai vrea?
Oana Olga: sa aduca chitanta
Oana Olga: si sa ne anunte ca nu ne mai plateste intretinerea
Oana Olga: ne-a concediat
Jimmy: madar ciot
Jimmy: ce facem?
Jimmy: ai un plan de rezerva?
Oana Olga: daca ii mai da mama vreo ceva de mancare, o bat
Jimmy: de ce ma? saracu. un betiv si el…
Oana Olga: vine cu scandal
Oana Olga: bate in usa cu pumnii
Jimmy: ii dam un capac?
Oana Olga: nu
Oana Olga: gata
Jimmy: il atentionam? ii dam galben?
Oana Olga: scriu de el
Jimmy: aa
Jimmy: oke, asta o sa-l doara

” Daca vrei sa-ti construiesti o casa… Am cea mai bună companie din domeniu care să-ţi proiecteze casa, blocul sau să ţi le consolideze. General Proiect & Design oferă şi servicii de arhitectură la preţuri foarte bune, profesionalism şi calitate. Portofoliu cu proiecte realizate în decursul a doi ani de experienţă. Contact: Bogdan Micu – +40.724.733.588.”

Nu m-am omorat niciodata dupa pasari. Mi se par toante, inexpresive, incapabile de a produce si de a oferi afectiune, cu ochi care nu transmit decat panica si tampenie. Cunosc persoane carora chiar le e teama de pasari, care plang daca le apropii de fata un puisor galben de gaina. E, eu nu sunt chiar asa! Doar ca nu ma omor dupa penaje, zbor si alte de-astea! Intr-o ierarhie a necuvantatoarelor, pasarile se afla cu succes la non-populare.

Ca sa mi se intareasca si mai abitir senzatia de respingere pe care o am fata de regnul stupidelor, de cateva zile in copacii din fata ferestrei mele s-au mutat doua cotofene. Sau cum se numesc in latina (limba total nobila si nepotrivita pentru aceasta specie absolut imbecila) pica pica – nu s-a obosit nimeni sa le gaseasca doua denumiri care macar sa nu se repete, daca nu sa sune si bine.

Pica pica are un glas inconfundabil de pacanitoare din aceea folosita pe stadion. Numai ca acelea se mai si opresc din cand in cand. Pica Pica este inepuizabila. Caraie ore intregi – nu am reusit sa descopar scopul. Nici cauza. Se cheama una pe alta la nesfarsit. Emit un singur sunet, agresiv si foarte sonor. Au o persereventa vecina cu obsesia. Sunt negru cu alb si cu verde-albastru. Aratoase si proaste-gramada. Ca niste oameni de Bamboo.

Tot blocul a turbat din pricina lor. Cand isi incep trilul afon se aud vecini injurand, batand din palme ca sa le sperie, obiecte zburand de la balcoane in directia impanatelor, caini latrand pana la lesin de nervi. Dar nu! Ele staruiesc.

La inceput am vrut sa le (sa ramanem in zona ornitologiei) mierlesc. Mi-au trecut cateva scenarii horror prin cap la adresa lor. Cel mai frecvent includea o pusca din acelea cu aer comprimat. Mai era si acela in care fac risipa de graunte otravite, dar nu e aplicabil. Puteam sa fac victime colaterale, din randul pasarilor decente.

Ieri dupa-amiaza au disparut vreun ceas. Stiti ce? M-am ingrijorat. Am constatat cu surprindere ca fac parte deja din ecosistemul meu si ca le indragesc asa, ca pe niste persoane enervante. Acum nu-mi mai doresc sa se carabaneasca.

Pentru orice eventualitate, anexez totusi poza infractorilor, ca sa stiti de cine trebuie sa va feriti.

Se vede treaba ca am inceput sa ma uit la televizor precum curca in stinghii.

Privesc cu respect finala de tenis de la Varsovia, dintre romanca Alexandra Dulgheru si ucraineanca Alona Bondarenko, unde a noastra ii da sa cante in decisiv de ailalta plange pe teren. 1-0, 2-0, 3-0. Pe la 3-0 si jumatate, impresionata de performanta romancei, simt nevoia s-o futizez la cap pe colega si prietena Roxana, care e la munca.

Oana Olga: ce face dulgheru
Oana Olga: acu imi pare rau ca nu a jucat cu sharapova
Roxana F: s-a terminat meciu tu
Oana Olga: a, da?
Roxana F: dada
Oana Olga: vai sunt buza 2
Roxana F: i-a dat 6-0

Da, m-am uitat la inregistrare cu senzatia ca urmaresc live-ul. M-am comparat cu colegul Buza caci numai el, in nemarginita-i neatentie, mai facea de-astea pe la Mondialele de atletism. Venea cate unul la el si-i zicea: “La pariu ca cioara asta alearga suta in 9,81?” Buza se baga la pariu. A naibii cioara, 9,81 scotea. Dupa ce tuna si fulgera, se gasea un binevoitor sa-i precizeze ca finala la suta de metri avusese loc in noaptea precedenta, nu in timpul pariului.

Langa Obor avem un restaurant turcesc.

Asta, ma gandesc, inseamna shaorma, pitta si alte sarmale de-astea. Sugiuc. Iatagan. Papuc.

Pe geam un afis.

Pe afis: “Organizam parastase si botezuri”.

Si mai jos, alte doua afise – unul cu menu parastas, altul cu menu botez. Preparate coplesitor romanesti. What the…? Adica la parastas nu am voie sa iau menu-ul de botez? Daca vreau tort de bezea in loc de coliva, se supara careva? Mortul se supara din cauza desertului? Nu cred. Viii atunci? Petrecaretii de botez se intoxica daca mananca hrana dedicata chefliului de parastas? Nu se pot mixa cele doua menu-uri?

Eu una, cand am implinit 30 de ani, am vrut sa-mi fac si tortul miresei, si coliva, si turta de copil, sa le rezolv pe toate dintr-un foc. Sa nu aud pretentii mai tarziu. Am vrut sa fac asa si am gresit ca nu mi-am dus dorinta la indeplinire. Daca executam efortul de a-mi serba ziua de nastere, maritisul, botezul copilului si decesul (ultimele trei inexistente la momentul respectiv) in aceeasi zi, acum scapam de replici de genul: “Da’ stii ca trebuie sa botezi copilul cat mai repede, da?” (Da’ de ce sa-l botez cat mai repede, fuge copilul de acasa pe geam si se inroleaza la scientologi?), “Acum ca vine un copil, trebuie sa te mariti si tu, sa te asezi la casa ta!” (Multumesc, traditionalisti mici ce sunteti, dar eu sunt la casa mea. Da, a mea, nu stam cu chirie! Multumim de grija!), “Cat planuiti sa dati pe menu, ca sa stiu cati bani pun deoparte?” (Puneti cate 12.000 de euro de persoana, ca fac la Burj Al Arab. Si puteti sa mi-i dati de pe acum, daca nu va deranjeaza. A, cum? M-am scapat ca nu fac botez cu dar? Deja? A plecat porumbelul? Pai atunci de ce mai intrebi? Sa ma verifici? Nu esti, ma, prieten, esti o javra!)

Mi-e teama de cuvantul sacrificiu. Si nu doar de cuvant, desi cuvintele sunt niste unelte destul de puternice, cat de ce inseamna el.

Sunt o fiinta alintata. Nu port lant. Singurele lanturi pe care le-am purtat in viata mea mi le-am impus singura. In numar coplesitor, nu mi-au placut. Le-am regretat putin, apoi le-am trecut la experiente.

Acum sunt pe cale sa-mi achizitionez un lant care imi va ramane la gat toata viata. Ma banuiesc ca nu voi avea habar ce sa fac cu el. Si nu, nu vreau sa aud replici de genul “O sa fie totul natural”. Normal ca o sa fie natural. Doar ca acest “natural” difera de la o fiinta la alta. Ma uit la reactiile mele cand ma intreaba cineva “Ce face bebelusul”?, “Cum e papusica?”, “Creste cocolosul?”… Care bebelus, care papusica sau cocolos? Eu, in egoismul si in starea mea de independenta pe care incerc deja s-o transmit copilului meu, imi imaginez ca port in mine un om. Imi inchipui deja cum citeste carti si vine julita pe picioare de la antrenamentul la scrima.

Ma gandesc ca nu pot, de fapt, sa fiu mama. Ma vreau mai degraba tovarasa acestui om. Of, pe lumea asta toti ticnitii sunt lasati sa faca plozi! Vorbesc aici despre fata asta si, de fapt, imi zboara mintea la mare si la “mama, ce mi-as dori sa prind macar cinci zile pe litoral pana nu ma fac cat Mobydick”. Si la “cacat, astia deja s-au pisat anul asta si pe ACDC, si pe Depeche Mode. Macar sa se duca la gara si Madonna, ca la aia chiar ca nu pot merge”. Si la “ce necaz imi e ca nu se publica Olga”. Si la multe altele.

Si ma intreb ce amintiri o sa aiba, peste ani, copilul meu despre mine. Asa cum am eu flash-uri cu ai mei. Si bune, si rele. Ma gandesc foarte des la tata. Era un visator. Mereu pe planeta lui. Cu carti si caiete si creioane si reviste in jur, ca un cerc in care razbateai doar daca te asemanai cu el. Nu era pragmatic nici macar un moment. Nu stia sa faca sacrificii. Cu toate acestea, toate greselile tatei si toate palmele i le iert cand imi amintesc de aniversarea mea de 11 ani. Primisem o trusa de medicina cica, cu microscop si lamele si de toate. Copiii invitati cereau sange, sa-l analizam la microscop. Tata s-a intepat la deget si ne-a dat un strop de sange, desi stia ca alea sunt toate niste jucarii. Ca nu se vad leucocite sau alte celule acolo. Acela mi s-a parut sacrificiul suprem. Stiu ca m-am retras dintre copii si ca-mi venea sa plang de ziua mea.

Dupa atatia ani, momentul ala mi se pare totul.

Pentru toti tatii de fete.

Cand eram adolescenta, ba chiar si mai tarziu, tata ma astepta de la petreceri pana in zori. Fuma, nu dormea, scria… Grija lui mare ca ajung la ore atat de mici acasa se intampla pentru ca ii era frica, si lui, si mamei, dar mai ales lui, sa nu cumva sa ma fut.

E adevarat. Uneori ma si futeam.

Dar destul de rar.

Pentru ca principala MEA grija pe vremea aceea era sa ma imbat.

Cum ii promiteam lui Hudrea (caruia atmosfera de aici i se pare profundamente feminina), scriu un post la marginea tristetii masculine la incrucisarea cu nervii pe care oricine ii resimte in urmatoarea situatie:

INCEPE ZUGRAVEALA!

Ba nu, chiar a inceput! Eu intre timp sunt bolnava, tusesc zdranganind copilul asta amarat de l-am dat cu capul de toti peretii, sinuzita mi s-a lasat in dinti (si de-aici imi vine in cap poezia Dragi parinti/Futu-va-n dinti/Dati-mi bani/Nu fiti tarani!) si sunt la fel de bine dispusa precum o cobra atatata de vreo 12 plozi cu 15 bete in maini. Ma reped la toata lumea cu ineficienta, pentru ca nu musc pe nimeni, ba chiar ii las pe toti sa ma atace. Ma las batuta. Vreau in White Horse.

Cea mai grea parte a zugravitului mi se pare mutatul de acasa. In afara de vacante, orice alt domiciliu provizoriu ma sinucide incet, cu otravuri felurite, chiar daca amfitrionii sunt plini de mancaruri gustoase si vorbe placute. Nu sunt o gazda buna, decat in masura in care vrei sa vii si sa atarni luandu-ti singur suc sau bere din frigider si neavand pretentia de a ma vedea data jos din varful patului. Deci nici nu cer altora sa-mi fie gazde in general. Imi place sa ies in oras la nesfarsit. Sa stau in diverse casute uitandu-ma la diverse ecrane TV sau monitoare ma calca pe nervi la modul grav. Ma apuca somnul. Si chiar dorm. Not polite, I know!

Apoi, nimic din ce ocupa un loc oarecare la mine in casa nu mai este acolo. Chilotii saracii, cu ei ce-ati avut? Salteaua sprijina biblioteca, iar de masuta ai toate sansele sa te impiedici, asa, ca bonus, in mijlocul sufrageriei.  Credeam ca pisica va face haos si ca se va speria. Ea este singurul element stabil: doarme in pat.

Asa, inca un ceai fierbinte. Cica e foarte cald pentru luna mai. O fi, dar eu sunt racita. Nu ma atinge canicula. Am picioarele bocna. Vreau sa se termine astea mai repede pe aici.

Sefa de santier e mama. Care este nu doar cea mai inimoasa, dar si cea mai enervanta fiinta din lume. De departe. Imi face cu forta ceai de catina. Eu il arunc pe geam, fara prea mare forta, si fac ceai de altceva. Si ceaiul de ciorapi nestinsi e mai bun decat ala de catina. Beti voi ceai de catina daca va tin ouale! Hai, Hudrea, te bagi la o chestie tare? Masculii ailalti florari? Nu? Bere ziceti? Bere nu avem…

Ia uitati ce am gasit la Alina de la Antipozi (http://alinadownunder.blogspot.com)

Ce fel de floare sunteti? Io cica sunt o violeta timida, care insa atunci cand se desface constata ca a meritat efortul.

http://www.thisgardenisillegal.com/flower-quiz

In adolescenta preferam sa scriu poezie. Iata una produsa in mai 1993. Faeti voi calcululul, ca mie deja imi vine sa-mi rup parul din cap.

Imposibil

Atat as fi dorit sa fiu azi cu tine!

Dar multe stavile in cale mi s-au pus.

Exemplu? Ploua-n cartier la mine

Si-n mintea ta un soare a apus.

Atat as fi vrut: sa te vad azi pe strada

Dar peste strada umbre s-au lasat

Si-n seara cea mierie, fada

A plans un vis si-un caine a latrat.

Mi-ar fi placut sa te gasesc la usa

Si sa te iau, c-un gest infailibil.

Dar tu-n lumina verde, jucausa

Prevad cum ai sa spui: “E imposibil!”

Asta asa, pentru ca azi am intalnirea de 15 ani de la absolvirea liceului…

Iubesc cimitirele. Nu se mai strange nimic rau acolo. Tot raul s-a facut si s-a desfacut in afara gardurilor lor. In cimitir se zahariseste linistea si-ti vine s-o intinzi pe o felie de paine prajita si s-o mananci, sperand ca e contagioasa.

Ma uit pe cruci, dupa nume, dupa anii in care cei care populeaza acum mormintele s-au distrat sau s-au innegurat pe lume. Un mort desfigurat intr-un cosciug deschis mi se pare crud si nefiresc. Crucile si monumentele funerare mi se par naturale. Poate ar trebui sa fie invers…

Radeam cu ani buni in urma de un personaj cu un evident simt al umorului. Isi ridicase o cruce cocheta prin cimitir pe la Cernica. Scrisese pe ea: “aici odihneste Gheorghe Vasile, nascut 1934, decedat 2012″. Pe nevasta-sa o programase pentru calatoria finala mai devreme, sa aiba si el inca vreo 2-3 ani de viata buna in urma ei. Fac pariu ca s-au dus sau se vor duce in ordine inversa. Moartea are cateodata si ea simtul umorului.

 Cel mai mult imi plac insa cimitirele de pe marginea drumului. Acelea pe langa care treci cu masina. Foarte rar pe jos. Inspre munte gasesti cimitire ortodoxe alaturi de cimitire militare. Destine atat de diferite. Unii au murit in satul lor de batranete, altii la 17 ani, luand in freza un glont. Si acum dorm toti gramada. Cu pasul am trecut pe langa cimitirul din Vama Veche. In plimbare, pe la 9 seara, vara, inspre granita. Era tot cimitirul in bezna. Cand m-am intors, cineva il umpluse de lumanari aprinse. In decurs de 10 minute. Atunci chiar m-am speriat un strop.

Ar mai fi si cimitirul din Spania. Cimitirul alb si atipic – facut din spatii sapate in perete, cu urne depozitate in spatele usitelor. Cimitirul alb, de langa biserica alba, din satul in intregime alb, unde noptile de adolescenti erau albe. In cimitirul spaniol nu m-am speriat deloc. Doar m-am jucat v-ati ascunselea.

As vrea sa scriu aici un post, pe care insa nu-l voi scrie niciodata. Blogul este o fatada mincinoasa, o scena de teatru unde, daca ai apucat sa-ti oferi adevarata identitate, nu faci altceva decat sa te ascunzi.

Daca as scrie azi acel post pe care il am in minte, cel putin 5 persoane vor fi profund jignite. Persoane apropiate sau mai putin apropiate, persoane pe care le indragesc sau pe care le dispretuiesc. Asa, o sa tin pentru mine toate cuvintele acestea, dar recunosc ca ma simt frustrata si stiu ca vorbele mint, fie ele nespuse.

De-asta ramane blogul un mijloc de mistocareala, de pierdere a vremii, de popularitate. De propagare a sinceritatii in niciun caz. Ori de gasit solutii. Am crezut ca pot face asta. Dar nu pot!

Ne mai vedem pe aici.

http://www.droppingknowledge.org/

Am visat ceva foarte tulburator.

Eram la Barcelona, langa La Pedrera. O terasa amenajata acolo. Era soare si multa lume, ma simteam relaxata si fericita.

Pana cand in fata mea s-a asezat un baietel de vreo 6-7 ani, blond, cu ochii foarte albastri. Care mi-a luat mana si mi-a spus, atat de serios ca am inghetat: “Esti cea mai frumoasa femeie pe care am vazut-o vreodata. As vrea sa te cunosc mai bine, sa fiu mai mult in preajma ta, pentru ca esti sexi si fermecatoare”.

Apoi am auzit cum il striga cineva: “Matteo, vino!” Si Matteo s-a dus.

Inspre dimineata am visat cum traversam un lac inghetat cu un smart. Si dormeam intr-o tabara imensa de refugiati, un dormitor comun de dimensiunile unui judet. Ca intr-un film de Bunuel. Mai apoi am ajuns pe un vapor (vis extrem de recurent in ultima vreme, ce dracu o fi asta?). Si pe un submarin. Ningea. Veeeeeeeeeeery strange!

Noi inca nu am aflat daca o sa avem un baiat sau o fetita. O sa mai facem marti o incercare de a-l face pe plod sa-si craceasca picioarele pentru a vedea misterul ce-l ascunde. Recunosc ca, de fapt, nici nu sunt asa de nerabdatoare sa aflu asta, dar m-am distrat la maximum vazand ca si site-ul pregnancy-calendars.net, care este destul de bine documentat, propovaduieste cateva superstitii care bantuie si pe la noi. Ia sa vad ce port cu mine in punguta, conform textului “Guess the sex of your baby” .

O sa aveti baiat daca:

- nu ati avut greturi dimineata – nu am avut asa ceva nici macar o data

- bataile inimii sunt sub 140 pe minut – ultima data erau 141, se cam incadreaza

- toata grasimea s-a dus pe burta – pe burta si numai pe burta (!)

- burta seamana cu o minge de baschet – foarte umflata, as zice eu, gata de Euroliga!

- tanjesti dupa mancare sarata sau acra – nu prea!

- tanjesti dupa proteine: carne sau branza – carne nu, branza mai degraba

- parul de pe picioare iti creste mai repede decat inainte – come on, nu-l las sa creasca atat incat sa-l si masor

- mainile iti sunt foarte uscate – nope!

- iti indrepti perna inspre nord cand dormi – !!!!!!!!!!! mama Omida

- viitorul tatic se ingrasa si el – el asa sustine

- arati foarte bine in timpul sarcinii – arat, dar am vazut si femei care au nascut fete si care au aratat la fel de bine

- iti curge nasul – o, da, ma trezeste in fiecare dimineata pentru ca e infundat si curgator

- daca iti atarni verigheta deasupra burtii se misca in cercuri – verigheta cui?

- ai dureri de cap – deloc

- aduni luna in care ai ramas insarcinata (12) cu varsta de atunci (32) si iti da un numar par (44) – well… la noi era vorba invers!

O sa aveti fata daca:

- ai avut greturi matinale – jamais de la vie!

- te-ai ingrasat pe soduri, picioare si fund – nem!

- parul ti-a capatat reflexe rosiatice – sunt blonda vopsita de 10 ani!

- burta iti arata ca un pepene verde – nup, mai repede mingea de mai sus

- poftesti dulciuri – da, sa stii!

- poftesti suc de portocale – Fanta se pune?

- nu arati asa de bine in timpul sarcinii - arat bine

- esti mai uracioasa decat in mod obisnuit – sunt uracioasa oricum, nu stiu ce sa raspund la asta

- iti apar mai multe bube pe fata decat in mod obisnuit – dimpotriva

- refuzi sa mananci colt de paine – asta e o gluma, nu? mananc colt de paine de cand ma stiu

- sanii ti-au explodat – asta pare a fi parerea generala. mie mi se pareau destul de explodati si inainte

Dupa cum vedeti, scorul este coplesitor in favoarea unui plod cu pulica.

Gramajul si asa delicat de rabdare si de speranta pe care il posed se termina, exact asa cum se duce nisipul dintr-o clepsidra.

Daca pana pe 1 iulie nu voi descoperi nicio sansa reala de a publica Urechile pisicii Olga, cartea va fi postata, in intregime, aici.

Simt ca ma tine in loc, ca nu mai scriu altceva din cauza ca o percep ca pe un semiesec. Macar asa va ajunge la voi, mai putini, dar cei care conteaza. Vreau sa mai scriu si altceva, nu am chef sa conteze ca nu m-a publicat nimeni. Mie tot asta imi place sa fac!

Ieri am tras o fuga pana la rudele de la Buzau. Inclusiv la tata, care doarme la cimitirul orasanesc de aproape 8 ani. Nu spusesem nimanui ca mergem, voiam sa o luam pe mama prin surprindere. Dar cand am pasit in tintirim, m-a salutat un barbat, iesit de printre cruci: “Buna ziua” a zis Titel, sotul vara-mii, care in secunda doi a pus mana pe telefon si i-a zis mamei “Stii pe cine am vazut la mormantul lu’ ta-su? Pe Oana”. Si asa surpriza pe care am copt-o de vreo saptamana s-a dus pe marea pula a intamplarii, doar pentru ca unele dintre rudele mele isi petrec jumatate de viata la cimitir. 

Inainte sa intram in furcile caudine, l-am plimbat pe Jimerila la stadionul lu’ Stelutza si prin Crang, sa vaza si el plictiseala! Nu ca stam acasa si ne uitam la filme… Doua saptamani legata intr-un oarece orasel si jur ca ma trezesc cu creierul la fel de plat ca farfuria.

Apoi l-am dus la matusi. Matusi care sunt trei la numar, foarte batrane, foarte cucoane si foarte intregi la cap si puse pe caterinca. Nu am scapat de intrebarea “Da’ noi la nunta cand venim?”, urmata de induiosatorul “ca nu mai avem mult de trait” (lucru de care, judecand dupa forma in care se afla si dupa pofta cu care inca isi zugravesc unghiile, ma indoiesc profund). Nici de “dati dracului pisica aia daca aveti copil” (Goos-fra-ba, pupati-ma in cur!)

Rudele se pot dovedi funny atata vreme cat nu petreci o vesnicie cu ele. Asa ca dupa trei ore ne-am ridicat si am plecat.

Asta nu inainte ca maica-mea sa ne dea in brate (adica lui Jimerix, nu mie!) trei papornite cu cozonaci, pasca, tuica, un flex (???????????) – apropo, ala e de la mama sau l-o fi luat Jim din tren de la alt pasager? Si o frumusete de bidon de vin de 5 litrisori, pe care Jim l-a pupat in gara Buzau si s-a jurat ca ”e bun ca dracii”.

In Intercity, bidonul a fost urcat pe suportul pentru bagaje si, chiar in momentul in care as fi intentionat sa incep sa ma culc, a prins sa-mi curga in cap. Panica in tunel! J a apucat plasa cu bidonul de plastic, care a mai improscat cativa stropi in stanga si-n dreapta, iscand revolta de-a dreptul in randul cretinelor schioape si imbecile din jurul nostru. Ho, oameni buni! Au cazut cativa stropi dintr-o sticla de vin, necredinciosilor, nu am scos benzina intr-o mana si aruncatorul de flacari in cealalta. E un accident. Credeti ca noi am vrut sa ni se verse bunatate de vin? Jim a luat plasa cu bidonul-stropitoare si l-a dus la closet, eu am ramas s-o sun pe mama si sa-i transmit enervata ca alta data sa-si care singura bagajele. Si sa fac fata vitelor din compartiment.

“Vreti sa facem schimb de locuri, ca destul v-a deranjat baiatul?”, zice vaca de langa mine caprei in carje de langa Jimmy. Imi vine sa le zic: “Ia ciocu’ mai sonoru’, ca daca se intoarce baiatul va sar si dintii din gura!” In plus, aia de langa el a vorbit aproape doua ore incontinuu la telefoanele mobile. Poate ca si pe mine m-a deranjat sa-mi susure in cap fara oprire o voce care nu este a mea: “Acum suntem la Mizil, acum trecem de Inotesti!”

Alta vaca, de pe celalalt rand al trenului, unde vinul nu ar fi ajuns decat daca ar fi tasnit dintr-o arteziana mai mare, zice: “Domnisoara (care domnisoara, fa, nu vezi cata bortoasa sunt?), vedeti ca s-a stropit geaca lu’ domnu din spatele dumneavoastra?” Ma uit. Erau doi stropi de dimensiunea unei pute de furnica mai steroidizata. Hoasca se trezise vorbind de parca ii udasem cu furtunul de gradina jacheta ei personala. Oamenii se baga ca mustele in cacat. O fi bun cacatul asta si eu nu m-am ginit de asta!

Cand se intoarce, J. nu pricepe de ce sunt iritata si ii blestem pe oamenii din vagon. In sinea lui, spera sa mai gaseasca bidonul cu vin si sa recupereze macar jumatate. Nu il mai gaseste la coborare.

EDIT INTARZIAT: La Ploiesti, trenul a poposit circa 26 de secunde. Astfel ca un cetatean care o condusese pe muica-sa in vagon a ramas si el tot acolo. Pam-pam! Vorba lui Jim: e, lasa-l, ca pana la filmul de dupa stirile ProTv e acasa.

Multumesc, Vero!

Doua extreme imi repugna celest zilele astea.

Prima ar fi amintirea muncii. Credeam ca ma voi rascracana pe pereti de atata stat acasa si nemers la birou. Credeam ca voi suspina dupa meserie si colegi, ca ma voi deprima definitiv. WRONG, my dear Watson! Cred ca anii din urma, cand imi petreceam 99,99 la suta din timp la munca, mi-au ajuns, ba chiar dau pe afara. Enough is enough! Eu pe copilul asta din burta nu o sa-l invat sa munceasca din greu. Sa aiba de ce zice: “My momma raised no fools!” Nu! Combinatii sa faca! Trafic e prea mult spus, dar sa se descurce pe lumea asta cu minimum de efort. Cand aveam eu 25 de ani, dormeam 3 ore pe noapte. Lucram si in weekend si simteam nevoia sa si petrec, noapte de noapte, pana cadeam. Rata era cam o noapte dormita la patru nopti pierdute. Castigate, de fapt. Acum platesc anii aceia, cand lucram, plecam in deplasari, faceam de serviciu pana la 1 in zori, ajungeam acasa confuza, imi schimbam hainele in Sport Spirit, dansam pana la 6.La 9 eram hop-soldati-pe-doua-randuri! Nu mai indemn pe nimeni sa faca asa. Confortul e in primul rand o chestiune care tine de capatana. Nu exista statui. Have fun! Munca multa e la fel de proasta ca excesul de bube pe corp.

A doua ar fi vocea lui Duffy in reclama cu Pepsi Coca-Cola. Aproape ca asa scheuna Ira cand ii prinzi coada in usa frigiderului. Doar ca mai frumos. Au fortat-o (pe Duffy, zic!) sa produca sunetele alea si a iesit ceva care iti distruge creierii, nu incet si subtil, ci agresiv si direct. De-asta telecomanda imi sta mai aproape de mana dreapta ca oricand. Aproape ca nu-ti mai vine sa bei Pepsi Coca-Cola de fapt, ceea ce ma duce cu gandul la faptul ca ad-ul a fost o manevra desteapta a celor de la Coca-Cola Pepsi.

Dintre toate saruturile din lume, numai primul este inocent.

Numai atunci avem voie sa ne gasim scuze pentru trairile furnicacioase din talpi sau din fundul stomacului. Apoi, toate saruturile vin din turbarea de a afla ceva nou, de a invata ceva nou, de a ne corupe putin cate putin, de a seduce, de a ne lasa sedusi.

Doar prima data nu stim la ce sa ne asteptam. Adica stiam ca exista sarut, il vedeam prin filme sau pe strada, la persoane mai coapte decat noi, il ravneam, dar nu stiam cum sa apucam cu buzele, nu stiam cu cine ne vom intovarasi in acest cel dintai sarut de la care vor pleca, mai apoi, toate saruturile, justificate sau nu, autentice sau mincinoase, de apropiere sau de despartire.

Dupa asta, fiecare sarut se strica, desi poate ne pricepem mai bine la el. Pe nimeni nu o sa mai privim asa, ca pe primul sarutat din viata noastra, chiar daca astazi am uitat cine a fost. Personajul o sa dispara indarat, or sa i se stearga numele si chipul, ba chiar si buzele or sa i se estompeze, si nimeni altcineva, nici cel mai iubit dintre iubitii care vor fi sa vina, nu va primi vreodata aceeasi atingere.

Dintre toate saruturile din lume, primul sarut este cel mai valoros. Ca o mica piatra nestemata unicat care se risipeste apoi in sapte vanturi si nicio vraja nu ti-o mai aduce inapoi.

Scriu cu noaptea in cap. M-am trezit devreme, extrem de revoltata impotriva noii tehnologii. Am visat ca ma aflam pe punctul de a mi-o trage intr-un lan de iarba minunat. Si nu mi-am tras-o. Ca mi-a fost teama de cineva care ne-ar putea filma cu telefonul mobil. Si apoi sa ne urce pe Internet. Asta cu fututul in aer liber s-a cam terminat. Devin constienta ca tinerii din ziua de azi vor rata aceasta experienta eliberatoare sau dimpotriva, daca te prinde garda si te salta la sectie pentru exhibitionism si tulburarea linistii publice. Ca devin constienta nu e un lucru rau. Dar nu putea macar in vis sa ma lase, one last time? Nici fututul in gradina nu mai e ce-a fost, nici visele nu mai sunt ce erau odinioara!

Acum una din realitate. Vineri, cu iubitul pe Magheru. Eu, pe tocuri, el tragand de mine si de burta mea care, chiar daca nu face gaura in multime, se vede binisor. La 5 metri in fata noastra, o fiinta de sex feminin, foarte boita si sumar imbracata, care impartea selectiv niste carti de vizita. Cand l-a vazut pe J, mai ales cu mine de mana, ezita asa, nu stia ce sa faca, sa-i dea cartonasul-sa nu i-l dea. Si-a calcat pe suflet si i-a pasat baiatului cardul. Cum creatura se afla in fata unui sex-shop, am presupus ca ne da hartiuta prin care ne instiinteaza ca printre binefacerile crizei se numara si aceea ca s-au ieftinit dildo-urile si toalele de piele. Dar nu! Infama ii trecuse omului meu, cu mine de fata, o reclama la masaj erotic. Wild pussy. Asa se numeste salonul.  Si are cateva camere pe care nu le veti uita niciodata, printre care cea mai demna de un masaj si cea mai relaxanta mi se pare de departe Sado-Maso room. Acuma… Jim a zis ca nu se duce.  Poate ma duc eu, sa razbun rateul din fan.

Am descoperit azi filmul cu pozele de la Oxford. 1996. Era digitala de-abia scancea in scutece, de aceea, pentru respectul tardiv fata de adevarul istorico-tehnologic, le-am scos pe hartie, si nu pe CD.

Din poze ma privesc cladirile celui mai frumos loc din lumea asta. Si din Stratford-upon-Avon. Amicii de acolo, sud-americani. Si cei de aici, cei care m-au condus la aeroport. Colegiul unde am locuit. Camera in care am dormit. Ba chiar si o pisica.

Oxfordul a incremenit. Este la fel de misto precum mi-l aminteam. Si precum, uneori, il mai visez. Il visez pe majordomul James care ne cara bagajele si barul unde am sarbatorit Ziua Americii. Rulota cu fast-food care se plimba noaptea pe strazi. Muzica lui Enescu care se auzea pe fereastra unui alt colegiu si care m-a facut sa plang de dor de casa.

Din poze ma mai priveste o tanara inalta si slabanoaga, fara sani. E saten-roscata si poarta parul strans la spate. In picioare are bocancei, desi e vara. Vara englezeasca, e drept, cu ploaie din douazeci in douazeci de minute. Are jeansi, camasi in carouri si vesta de blugi. E un baietel de 20 de ani, pierdut pe alta planeta. And never found again.

Baietelul privea linistit pe fereastra troleibuzului. Se intoarse brusc spre bunica-sa si intreba: “Auzi, bunica, da’ asta ocoleste?

Femeia ridica ochii spre cer, exasperata si amuzata in acelasi timp. Copilul de trei ani isi punea aceasta problema de cate ori mergea cu 66.

“Ce anume  sa ocoleasca?”

Pustiul nu invatase ca daca exista ceva care ocolea, trebuia sa existe, in balanta, si altceva care sa fie ocolit. Ridica nedumerit din umeri. Habar nu avea raspunsul. El atat auzise, intr-o alta zi – o frantura de discutie intre doua fete mai mari decat el: “Fata, asta ocoleste, nu?” Cum nu a mai prins raspunsul, de el s-a lipit, stinghera si nerotunda, numai intrebarea. Cu nuante retorice, si-ar fi dat el seama daca ar fi fost putin mai varstnic.

Eu stau si mai prost decat baietelul. Simt ca ocolesc, stiu ca ar trebui sa ocolesc ceva, dar nu imi cade fisa ce anume. Jalonez niste momente, nu strang niciunul in causul mainii. Ma percep priceputa si versatila, dar nu pricep exact drumul pe care il parcurg. Ca un sarpe care se deplaseaza in S din obisnuinta, desi ar putea sa mearga si drept, daca ar incerca sa evolueze.

Mie deja mi-e mila de saracul copilas. Daca va semana cu tatal lui (cine il cunoaste pe acesta, s-a luat deja cu mainile de cap si plange in baie) sau cu mama lui (care este ocazional isterico-maniaca), se va naste direct cu dunga rosie in mana dreapta, asteptand cu spasme buletinul.

Daca la toate aceste gene ale nebuniei se vor adauga si cele ale bunicii materne (muma mea adica), copilul va purta numele Vadim, indiferent de sex, si va bea distonocalm in loc de lapte inca din  primele minute ale existentei sale.

Ziua de azi a fost plina de cretini. Iar mama mea a debutat-o spumos.

M-am dus azi la munca sa duc concediul medical si totodata carjele pentru colegul Cristi, care si-a rupt si anume piciorul. Maica-mea, intr-un avant minunat de comuniune familista, a zis ca vine cu mine. Ca sa luam taxiul si vedem noi cum ne intoarcem.

Ne-am suit intr-un taxi. (Si acum toata lumea ridica mainile, flutura din degetele si se pregateste sa strige cum strigam portarului advers:   

MUIE LEONE.

Multumesc).

La volan un tigan marlan cocalar santierist de cartier. Care, desi io ii indic pe unde s-o apuce, el o face fix in partea ailalalta. Si atunci, maica-mea, femeie decenta la 70 de ani, a clacat. A inceput sa urle la taximetrist precum aia de prin Infernul dantesc: “Pai da bine, escrocule, pe aici ti-a spus copilul s-o iei? Trebuia s-o iei pe Mosilor, pai asa ne tragi in piept?” Copilul cu burta la gura si carjele in mana incerca sa-si calmeze mama. “Stai, ma, ca e bine si pe aici. Nu e mai lung, e doar alt traseu”.

Una peste alta, taximetristul si-a zis ca mai bine ne da jos, ca suntem doua isterice. Asa ne-a zis si noua, de altfel. “Dati-va jos!”, a zis. Si ne-am dat.

De draci spumeganda, am inceput sa merg pe jos inspre locul unde trebuia sa ajung, aruncandu-i peste umar vorbe de ocara mamei, cu volumul dat la maximum: “Du-te, femeie, acasa, ca ne facem de cacat si ne-o da la muie tot taranul!” Femeia-nimic! Se tinea de mine precum scaietele de oaie, vaitandu-se in tot acest timp ca o dor picioarele si ca sunt un copil nemernic, care o chinuie. Dupa vreo doi kilometri am suit-o intr-un troleibuz si am trimis-o la ea acasa.

Dupa aia m-a pufnit rasul…

La intoarcere m-am urcat intr-un troleibuz. Prin fata. Deoarece am dreptul. Pe primul scaun de pe dreapta statea un pusti de vreo 16 ani, care s-a ridicat cum m-a vazut si a zis tare, sa auda toti mosii senili care se duc nowhere sa vaneze vantul de la pranz: “Veniti aici, luati loc, va rog!” Ii zambesc frumos copilului binecrescut si ma undui precum o balena la mal inspre scaun. Se vede treaba insa ca maica-mea si alti mosi si babe mint cand afirma ca-i dor picioarele, intrucat un domn basinos, cu o revista de integrame in mana, s-a repezit precum bolizii lui Brawn GP si s-a asezat frumos, taindu-mi calea si oprindu-ma cu burta la doar doi centimetri de fericire. Am ras cu pustiul cel politicos pret de inca vreo doua statii, pana a coborat. Mi-a urat succes, saracutul! Ii era clar ca sunt vreo ghinionista.

La final, cand eram deja pe ultima suta de metri in calea spre casa, un alt mitocan de cartier m-a intrebat, uitandu-mi-se fix in ochi: “Ti-a placut sa te futi, ‘ai?” Da, mi-a placut. Si cred ca inca imi mai place, dar pe ziua de azi chiar nu-mi dau exact seama. Ce aveti cu mine?

Rad pentru ca uneori totul mi se pare degeaba. Si atunci, de ce naiba sa plangem, cand putem sa radem? Vorba unei prietene, si daca razi, si daca plangi, tot acolo ajungi.

Rad pentru ca prostia bate in ridicol zi de zi si, decat sa te consumi, mai bine te tavalesti de ras.

Rad pentru ca, in general, si Doamne-Doamne rade de planurile noastre.

Rad pentru ca asa i-am obisnuit pe cei din jurul meu. Daca nu as mai rade, as ramane singura.

Cu toate acestea… Mai rad si cand e soare, si cand pisica face un flic-flac, si cand ajung in bucatarie si uit dupa ce m-am dus. Rad cand merg la mare, rad cand mi se spune ca plodul statea cu cracii incrucisati astfel incat nu se distinge daca are ‘utza sau ‘izdulina, rad cand primesc flori.

Uneori nici eu nu stiu de ce rad. Rad foarte des. Sunt confuza de cat rad.

Pe 28 martie e Ziua Pamantului. La multi ani! (Apropo, banc auzit azi, de ziua MEA:

O planeta trecea pe langa planeta Pamant si o intreaba:
- Ce mai faci, soro? Nu te-am vazut de milioane de ani!
- Nu prea bine, stii … mi-au iesit Homo Sapiens…
- Nu te ingrijora, o sa treaca.)

Asa, am inchis paranteza.  Cica sambata, in cinstea Zilei Pamantului, obiect pe care de obicei ne pisam sa stingem lumina o juma de ora, de la ora 20:30.

Aici se cere o lamurire: nenea cu PR-ul, sa sting doar lumina sau si televizorul?  Nu de alta, dar sambata, 28 martie, la televizor e meciul Romania-Serbia. De fotbal. Pentru calificari la Mondialele de la anul. S-au orientat bine astia cu lumina stinsa. Poate se stinge si nocturna de la Constanta, sa stie Pamantul cat de mult il respecta Piturca si ailalti.

Azi-noapte am visat-o pe Olivia mea, cu chipul ei de papusa imbujorata incadrat de gluga imblanita a hainii de iarna…

Sa fie Olivia mea? Sau sa fie de-acum Olivia altcuiva sau Olivia nimanui? Sunt sigur ca am recunoscut-o, ca erau obrajii ei si gluga ei celebra, dar ea nu m-a recunoscut pe mine. Sau poate s-a prefacut… De obicei, ii tresarea spranceana stanga si radea ca la o gluma buna. In visul acesta, nu… Olivia mea isi uitase ochii acasa. Si buzele. Era ca o masca venetiana, in afara de rosul obrajilor.

Olivia mea nu mai incape in vise. I-am dat interzis. De multa vreme. Dar Olivia mea mi se strecoara si ma invadeaza si are tupeul, are nesimtirea sa se dea drept altcineva. Altcineva-cu-obrajii-si-gluga-de-papusa-inghetata-a-Oliviei.

Azi-noapte am ucis definitiv, stapan pe mine sau poate sinucigas de fapt, un vis. Si pe Olivia mea, asa cum o stiau toti prietenii mei pe care ii interesa, indepartata si timida.

Si ce daca pleci, proasto? We’ll always have Paris…

Nu cunosc persoana mai incapatanata decat mine. Spun unuia si altuia: “Ba, nu am vazut specimen mai capos ca tine”. Apoi zambesc si tac. Pentru ca mint. Mint. Eu sunt aia. Cine zice, ala e!

Nici macar nu-i inteleg pe cei care cedeaza. Mi se mai intampla si mie sa cedez, dar numai in situatii exceptionale. Atat de exceptionale, incat in acest moment nu pot da niciuna drept pilda. Cand cedez, aproape ca-mi curge lacrima pe obraz. Sunt atat de incapatanata incat am inceput sa-mi vad acest defect ca pe o mare virtute. Adevaratii mei eroi sunt cei care fac displayuri publice de catarenie. Nu intra in aceasta categorie betivii si nebunii cu acte in regula, desi si eu, la betie, am construit niste incapatanari de toata groaza. Nu ma intrece nici macar unul, dar am ce invata de la fiecare.

Cand nu am dreptate, ma incapatanez de dragul artei. Cand se intampla insa sa am si dreptate, intra in functiune si principiul “Cine nu e cu mine, e impotriva mea”. Este o prelungire cat se poate de justa a caposeniei mele, care nu face decat sa ma sprijine si sa ma intarate. Orice opozitie ma hraneste cu jaratec. Delicios! Mai bun ca lasagna!

Apreciez mai mult incapatanarea de gen alternativ. Adica: pisica, daca o dai de 100 de ori afara de usa, ea iti reintra in casa pe geam. Pisica ideala in capul meu ar fi aceea care intra o data pe geam, o data pe horn, o data pe gaura cheii, o data prin vis, o data pe balconul vecinilor, o data prin ureche si tot asa. Creativitatea desarvaseste catarismul. Il acutizeaza.

Nu stiu daca e vorba de sindromul Toma necredinciosul cu extensii in lumea reala. Nu ma conving de ceva decat de una singura si, de obicei, dand cu capul de pietroaie. Dar si cu asta m-am obisnuit.

Ma tot intreaba lumea ce-mi doresc sa nasc: o fetita sau un baietel. Sa fiu sincera, as vrea sa nasc o pisica. Pisici cresc de vreun secol; copii nu am avut pana acum. Pisicile sunt imprevizibile intr-un fel pe care am inceput sa-l invat. Daca fac putina febra, se ascund sub un fotoliu si se doftoricesc singure. Pentru ca nu vor sa deranjeze. Un plod plange si daca ii pica suzeta din gura. Da, mi-as dori sa mi se spuna la ecografie: “Felicitari, estimam ca bebelusul dumneavoastra va avea o detenta peste medie si va prefera crochetele cu vitel!”

In plus fata de asta, eu cred ca Iisus a fost un hipiot foarte marfa, care a gandit cu mult inaintea vremii sale. Atunci, ca si acum, desteptaciunea nu era extrem de apreciata.

Ma enerveaza 99,99 la suta dintre femei. Mi se par plangacioase, intortocheate si mereu deprimate. Printre astea ma numar si eu. Asa ca… inainte sa ma intrebe toti ce mi-as dori sa aduc pe lume, o pizdulina sau un pulifric, mai bine m-ar intreba daca nu cumva mi-as dori sa devin mascul.

Nu mai rezist!

Baiatul sau fata, elevul sau eleva, care cauta pe google “ce inseamna cartea pentru mine” s-a intors. Ma bantuie. De sase luni sarmanul suflet neimpacat cu citirea unei carti cauta pe net “ce inseamna cartea pentru mine”. Pentru mine, nu pentru el. Pana acum as fi citit o juma de biblioteca, doar-doar aflam raspunsul. Dar nu! El sau ea tot da search peste search si ajunge tot aici. Unde nu poate fi ajutat, caci, prietene, da-mi voie sa te dezamagesc profund, asta e o experienta unicata si haladita, sa citesti o carte!

Poate aceeasi mana ghidata de aceeasi minte franta (dar aici s-ar putea sa ma insel, lucru care mi se intampla foarteeeee rar) a cautat si “ce inseamna ea pentru mine”. Acum urmeaza compunerea mea, macar sa gaseasca individul la urmatoarea perchezitie pe net:

Compunere

Ce inseamna ea pentru mine

Ea pentru mine nu inseamna nimic.

Am incheiat compunerea.

“Mi-ai rupt inima din mine” este alta propozitie, care se vrea dezvoltata si care este prezenta pe lista de search-uri.

Si mai citim “10 lucruri care ma enerveaza la seful meu”. Ha? 10? Se vede ca nu suntem colegi. Ai fi zis “100″.

A, si ar mai fi uimitorul ”compunere despre cum vad eu in spatiu”. Asta chiar ma depaseste. Unuii se asteapta ca altii sa fi scris pe bloguri despre cum vad ei in spatiu. O compunere. Pfuuu!

Din revista Pisica de pe luna martie (ca tot zicea toader cu t mic ca ne pisicim!) aflam ca matzele ar trebui scoase la plimbare in lesa. Nu am nimic impotriva acestei activitati sportive. Numai ca, daca stau sa-mi imaginez pe disperata de Ira in ham, activitatea s-ar dovedi mult mai sportiva pentru mine, si nu pentru ea. Ar fi un soi de slalom extrem combinat cu asfixie toate asezonate cu proba de 100 m (garduri!) in galop.

Ira cu lesa ar fi moartea pe patru picioare. Cred ca s-ar spanzura in primele 26 de secunde si si-ar dori sa intre in toate blocurile, crezand ca a ajuns acasa. Ar uita si de proverbul (care mie mi se pare total neadevarat, de altfel) potrivit caruia curiozitatea a ucis pisica (pe naiba, pisica o fi ea curioasa, dar in aceeasi masura este vigilenta si permanent in garda, ca orice vanator) si mi-ar sari in cap, ascunzandu-si ochii in parul meu, pe sistemul strut, sa nu vada nimic pe strada. Pisica de strada merge si fara lesa. Pisica de apartament e facuta sa admire strada de la fereastra. Daca as scoate-o pe Ira in lesa pe Teiul Doamnei, ar face infarct la prima masina vazuta. Plimbarea ar dura pana la primul claxon.

————————————————————————–

Hormonii mei au luat-o atat de rau razna, incat aseara am plans la un filmulet porno. Era un gangbang destul de reusit – o floare si trei gradinari – si m-a apucat, pesemne, mila de ceva sau de cineva, astfel incat am acompaniat toate miscarile regizorale cu un bocet sfasietor. Nici nu am rezistat toate cele 54 de minute ale capodoperei, caci parca nu aveam atatea lacrimi.

—————————————————————————————-

Si tot despre animale: dimineata am vazut la National Geographic niste animale care locuiau intr-o casa frumos decorata, desi locuinta lor de vara si de iarna de la tara e afara. Doua vidre tinute pe post pe pet, cu niste mui de te tavaleai de ras, i-au distrus stapanei casa in mod metodic, cu o indemanare si cu un entuziasm pe care numai complicitatea cu un prieten foarte poate ti le poate oferi. Perdele, lenjerie de pat, rufe curate, rufe murdare, inot sincron in closet, v-ati ascunselea in pat – nici patru barbati beti si pusi pe scandal nu ar reusi sa trash-uiasca patru camere cu talentul si pregatirea celor doua vidre.

Din pacate, nu gasesc filmuletul pe net, dar Va prezint o poza cu doua exemplare de vidra de rau. Si a gasit Alina si filmuletul:

http://www.youtube.com/watch?v=tQ_Krei6EKw

Nu, nu zic nimic ca  a venit primavara.

Zilele trecute am intrat in legatura cu o gramada dintre fostii colegi de liceu. Cica ne intalnim anul acesta. 15 ani de cand am avut 18 ani. Si mai si sarbatorim ca prostii!

Printre ei si cu aceia pe care ii numeam “cei mai buni prieteni din lume”. Si inca mai cred ca asa au stat lucrurile.

Vorbim pe mail acum, desi locuim la un cartier distanta. Si trebuie sa vina intalnirea de 15 ani ca sa ne vedem. Pana acum 4 ani ne vedeam zilnic.

Da, prieteni atat de vechi, incat acum mi se par din alta viata… aceia fara de care nu mergeam nici pana la paine, duminica dimineata. “Ce faci, ma? O freci?” – “O frec” – “Hai si cu mine pana la piata, ca mi-e lene sa ma duc singura. Intreab-o pe ma-ta daca are nevoie de ceva si te-ai scos”.

Stiu ca, nostalgie sau ba, nu se mai repara nimic. Am renuntat prea usor unii la altii si asta nu se iarta. Am pornit fiecare sa ne cautam drumul perfect si iubirea perfecta si amicii perfecti, cand, de fapt, pe ultimii chiar ii aveam. A doua sansa, in acest caz, nu exista. Caldura si apropierea si glumele pierdute sunt iramplasabile. Nu e un joc de sah, unde, daca se pierde calul, il poti inlocui cu un nasture.

Nu regret ce am facut in viata mea. Nu regret drumul meu, alegerile mele, dupa cum nu regret ca am prietenii de acum, care imi sunt foarte pretiosi. Regret, poate, ce nu am facut. Ceea ce puteam sa fac – un gest, o gluma, un act de iertare – dar nu am facut.

Am o viata frumoasa. Doar ca fara voi in ea. E frumoasa altfel. Si uneori ma intreb: “Cum ar fi fost daca…?” Dar imi trece repede.

DA, sunt mai sensibila zilele acestea.

NU, de obicei nu dau doi bani pe sfaturi nesolicitate. Ma pis pe ele si tind sa le ignor, ba chiar sa mai si fac misto in public de cei ce mi le dau.

NU, nu o sa renunt la pisica. Mai bine renunt la aia care ma sfatuiesc s-o dau.

NU, nu o sa mi para prietenesc ceva de genul: “Cum vrei tu sa cresti un copil cand esti atat de dezordonata?” O sa te fut in gura si o sa-ti sparg o sticla in cap pentru o astfel de replica. Azi aproape am facut-o.

NU, nu o sa apreciez sfaturi medicale venite din partea altcuiva decat a medicului.

DA, cred ca o intrebare “Ce mai faci, esti bine?” si o a doua “Vrei sa mergem la un suc?” mi se par cele mai simple si de mai bun simt chestii.

NU, nu ma pasioneaza experienta altor femei decat in masura in care am ceva de intrebat, la obiect.

DA, vreau sa descopar senzatii si bucurii si de una singura sau alaturi de jumatatea mea si nu sa fiu un personaj teleghidat si plin de informatii artificiale, venite din experienta altora.

DA, stiu, va simtit jigniti. Ma doare fix in cur.

Aseara am adormit pe la 11. Peste 5 minute m-am semitrezit ca sa comunic ca am inventat un cuvant: a instrutzina, care desemneaza ceva extrem de util, desigur, cum de nu v-ati dat seama?, inseamna a imputzina un strutz.

Am adormit la loc si am visat serialul la care ma uitasem mai devreme, True Blood. Ala cu vampiri prietenosi. Daca pe HBO m-a distrat, in vis m-a facut sa ma infricosez, sa scancesc si sa miaun.

Pe la 5 am gogonat ochii definitiv, m-am perpelit cat am putut in patul comun, m-am lovit cu capul de perete pentru ca anume cineva nu are chef sa indrepte patul la loc, cum era asezat si cum e normal sa stea. Dupa care m-am decis sa ma car dincolo.

Dincolo dormea pisica. Am trezit-o si pe ea, intrucat sedea pe plapumioara. Dupa care a inceput sa ninga. Pentru ca nu vedeam zapada ca lumea, m-am dus iar in camera unde dormea cel-care-nu-vrea-sa-mute-patul-la-loc ca sa ma uit pe geamul de acolo. In trecerea-mi pe care am dorit-o cat se poate de felini(ca), am trantit cu zgomot telefonul fix, intrucat m-am impedicat de fir. Consortul s-a trezit ca speriat de Nagasaki si Hiroshima, amandoua in acelasi timp. Dar, in stilul care il caracterizeaza, a atipit la loc in 8 secunde.

Dupa acestea, m-am indreptat spre bucatarie pentru a lua un mic-dejun timpuriu, iaurt si branza foarte sarata. M-am intors cu mancarea in camera pisicii, care intre timp se instalase, cu consecventa si obsesivitatea sa permanenta, din nou pe plapuma.

Am vrut sa iau si o carte de pe dulap, care este insa chiar si mai inalt decat mine, care eu, la randul meu, sunt destul de inalta. Am apucat cartea cu pricina, una pentru copii, si mi-au cazut in cap alte sapte: Diderot, Rimbaud, Baudelaire, copiii nebuni de-astia. Oui, oui, mes lecteurs francais!

Apoi am citit din cartea pentru copii.

Apoi am adormit pe carte. Pana pe la 11.

Ma oftic ca principalul factor perturbator al meu sunt sunt chiar eu. Vreau solutii ca sa dorm. Si care sa nu includa medicamente. Multumesc!

SUNT: nehotarata, tonoasa, prietenoasa, orgolioasa

AŞ VREA: sa vad toata lumea. De doua ori
PĂSTREZ: amintiri in cap, oracolele din scoala generaka, martisoare, hartia de la ciocolata pe care mi-a dat-o un baiat in clasa a V-a
MI-AŞ FI DORIT: sa fi fost talentata la scrima
NU ÎMI PLACE: sa merg la munca, sa merg la hypermarketuri, sa car sacose, sa dau socoteala
MĂ TEM: de batranete, de singuratate, de prostie
AUD: prost cu stanga, not so great cu dreapta
ÎMI PARE RĂU: ca nu mai am 25 de ani
ÎMI PLAC: cartile, cartile de joc, animalele, copiii, fotografiile (indiferent cu cine sunt), marea, berea
NU SUNT: Cate Blanchett

DANSEZ: cu mare pofta si toate stilurile
NICIODATĂ: nu am regrete majore
RAR: mananc ciorba
PLÂNG: cand sunt foarte nervoasa

NU SUNT ÎNTOTDEAUNA: rabdatoare
NU ÎMI PLACE DE MINE: cand sunt bolnava
SUNT CONFUZA: la serviciu
AM NEVOIE: de ras

AR TREBUI: sa ne jucam mai des

M-ar distra sa vad ce scriu pe aceste teme urmatorii: Florentina, Co2day, Roxana mica, Mara, Oana Anca si Marian. Nu va linkuiesc pentru ca INCA nu am invatat cum.

M-am abtinut rau zilele astea.

Marian Cozma s-a dus. Un copil. Orice as spune despre el, deja s-a spus. Pot zice sincer ca imi pare rau.

Trecerea lui a deschis, mai ales la televiziunile care sunt obligate sa difuzeze stiri non-stop fara sa le mai si gandeasca, subiecte dintre cele mai abracadabrante. Cea mai mare aberatie, nascuta si dezbatuta pana la lacrimi de pafaristii de la Realitatea, este aceea potrivit careia sportivul nu trebuie sa plece in strainatate, sa joace, Doamne-fereste!, la vreo echipa mare.

Genu’ Hagi, Popescu, Petrescu, Belodedici, Cristina Ciocan, Monika Brosovszky-Boriga, Gheorghe Muresan, Luminita Hutupan, toti astia nu au plecat din tara lor sa se sacrifice. Nu s-au dus sa li se ridice statuie la Barcelona sau la Londra si nici altare, decat poate dupa performante extraordinare. Au dorit sa fie campioni. Si chiar sunt.

Cine dracu’ vrea sa ramana intr-o ograda unde nu exista nimic si nu vrea sa treaca dincolo, unde un sportiv are totul? Sa-i tinem in tara… Mda, ca sa ramana niste neimpliniti si sa viseze mereu la formatiile mari, la glorie, la cupe, la rasplata.

Uneori mi-e rusine ca mi-am ales meseria asta. Ma gandesc s-o fac uitata.

Daca nu ar exista optiuni, lumea, pentru mine, ar arata asa:

O singura mancare: supa de mucenici, cu nuca si scortisoara si coaja de lamaie

O singura marca de masina: Mercedes-Benz S-Klasse

O singura carte: Viata lui Pi (Yann Martel)

O singura culoare: albastru

O singura preocupare: sa joc carti pana la epuizare

O singura fiinta: cineva care sa ma enerveze

Un singur parfum: Cerrutti 1881

Un singur sport: scrima

Un singur animal: cainele. Glumeam, evident. Pisica, desigur

Un singur film: Sommersby (yeah, yeah, laugh away!)

Un singur actor/actrita: Cate Blanchett

O singura melodie: New Kid in Town – The Eagles

 O singura planta: I don’t do plants

As vrea sa fiu acum oricare dintre voi. Really! In conditiile in care eu nu am o viata tocmai de cacat, as vrea sa fac schimb cu oricare dintre voi. Macar azi.

As vrea sa am o usa in geanta, sa va zic “Scuzati-ma cinci minute!”, sa ies discret si sa ne mai intalnim peste cinci luni, cand, poate, voi fi un om normal.

As vrea sa am trei milioane de dolari, trei milioane de ani de concediu, dintre care doua milioane sa-i cheltuiesc/petrec singura si trei milioane de motive sa nu ma mai intorc.

Sa nu pierd si sa nu castig nimic in vremea asta. Nimic pentru ce mi-ar putea parea rau.

Azi am luat metroul (fuck shit bitches hoes, ca sa-l citez pe baiatul ala care la ora asta tarzie si nepotrivita doarme ca porcul in fan) ca sa ajung la serviciu (motherfuckers sluts busy bleak monday shit).

In metro, ceva se holba cu insistenta la mine. Adica nu sunt sigura nici ca era femeie, nici ca era barbat, dar ceva-ceva tot trebuie sa fi fost. Purta un trening rosu si strajuia o sacosa mare de rafie. Semana cu un gremlin trist. M-am holbat si eu cat am putut de discret, in tentativa de a-mi da seama ce sex ascunde. Doua statii nu mi-au fost, insa, suficiente.

Asta si din cauza faptului ca eu, din momentul in care intru la metrou, ma transform intr-o insecta decapitata, dezorientata, panicata. Parca am un fes tras cu putere pe ochi si tinut cu strasnicie acolo. Nu stiu pe unde sa urc scarile, sa le cobor, sa ies la gura ce mi-am propus-o anterior. Daca alta persoana face greseala de a ma intreba ce metrou ar trebui sa ia ca sa ajunga la Unirii 2, de pilda, ma inrosesc, ma balbai, ma sperii, ma imbolnavesc, incerc disperata sa citesc semnele, zodiile si alte cele. Uit ca metroul care duce la Unirii 2 este unul si acelasi cu metroul din care EU am coborat cu 14 secunde inainte de intrebare. Nu e deloc mediul meu.

In rest, toate par a fi mediile mele. Am gasit strazi, case, oameni  – toate plasate in ciuda pulii. Culmea tupeului am atins-o insa in 2005, la Debrecen. Eram la Campionatele Europene de gimnastica, umila trimisa la fata locului a unei maaaari televiziuni comerciale, care incepe cu A si se termina cu 1. Care insa nu isi permisese sa arunce banii si pe transmisii prin satelit, asa ca trebuia sa trimit casetele in Romania cum stiam eu mai bine. Dintr-un motiv numai de ei stiut, colegii din Oradea se aflau exact atunci intr-un soi de greva tehnica, deci apropierea de tara care mi-a dat viata si nume nu-mi servea cu nimic. Si porumbeii calatori nu vorbeau romaneste.

In schimb, populatia din Debrecen vorbeste romaneste. Si romanii nostri treceau granita sa faca diverse cumparaturi din Debrecen. Asa ca am luat caseta cu Ponor si Bellu, m-am urcat intr-un taxi cu operatorul Jean si am poposit in parcarea de la Metro. Am bagat un sprint printre masini si am gasit trei cu numar de Bihor. Bine, si acum? Cum detectez stapanii?

Era o singura cale.

Am intrat in hypermarket. Operatorul, ca orice barbat care se respecta, a ramas afara. Cu camera. Daca ar fi intrat, ar fi suprins pe nemuritoarea pelicula cele ce vor fi urmat.

M-am indreptat catre sefa de raion. Care, nu stiu cum mama naibii, era singura unguroaica din Debrecen care nu rupea limba lui Creanga si a Simonei Sensual.

I-am zis in engleza ca am nevoie de microfon. Stiti voi, microfoanele alea prin care se anunta de obicei: “Cristina de la raionul carne este rugata sa se prezinte la Informatii”. Culmea cumsecadeniei, femeia aia mi-a intins microfonul. Iar vocea mea a susurat precum ghiersul Alinei Sorescu sau al lui Emil Cioran, cel mai frumos si mai pur cuvant romanesc intr-o mare de ungurime iesita la cumparaturi: “Posesorul masinii cu numarul BH 09 *&£ este rugat sa se prezinte in parcare. De urgenta. Va multumesc!” (repeat chorus)

Lumea s-a oprit ca la Nagasaki. Graiul meu neaos, fara accente,  i-a cutremurat, facandu-i sa-si bulbuce si sa-si roteasca ochii in cautarea boxelor nebune. Am iesit inainte sa-mi iau vreo conserva de ton in fata.

In parcare, iesisera cei doi romani, speriati de anunt. Le-am pasat caseta, ca si cum ar fi avut vreo obligatie fata de televiziunea cu pricina. Intamplator, locuiau pe strada oradeana care purta pe ea si sediul inutilei statii. Era un cuplu in varsta, venit sa targuiasca ulei si zahar de la vecinii mai ieftini.

De atunci nu mai vreau sa lucrez la nicio televiziune.

Orgoliul este cel mai mare defect al meu. Si cea mai mare calitate. E ca un palton, de fapt. Ma tine departe de rele si de umilinte, dar uneori ma inchisteaza si ma strange si nu ma lasa sa-mi cer iertare celor carora ar trebui. Pana acum, nici o singura persoana de pe pamant nu s-a dovedit mai puternica decat acest orgoliu, cu care dorm, cu care mananc, cu care ma spal. Este invincibil. Este perfect. Cand mai are perioade de adormire, iar eu scap si incerc sa fac ceva impotriva firii sale, lucrurile ies prost. Mi-o iau in freza. Pana la urma, orgoliul are dreptate. Poate uri pe cineva si 10 ani, fara sa ne mai amintim, concret, de ce face asta. Apoi, intr-o dimineata se retrage singur, ca un catel vinovat. Este independent. Nu pot sa-i comand nimic. Nici in bine, nici in rau. Este al meu si mie imi place de el.

Sinceritatea numarul 2. Intotdeauna mi s-a parut infinit mai usor sa imi fac cunostinte si prieteni printre baieti/barbati. In generala imi placeau fetele, ca sa zic asa. Dupa aceea, nu stiu ce s-a intamplat. La liceu, in tabara, dormeam in camera baietilor. Fumam, radeam, ne distram. In camera fetelor, se suspina si se plangea, se invocau pulicii ramasi acasa, se gelozea. Aveam si prietene, dar le apreciam mai degraba ca persoane, nu ca femei. Acesta este un compliment. Si eu eram plangacioasa, si mofturoasa, si moody, dar eu aveam dreptul. Acum vreo trei ani am incercat sa trec la femei. A mers foarte putin. Cred ca ma fortam sa devin mai interesata de aspectele feminicesti ale vietii. Si acum am prietene. Confidente am, poate, cu doua. Inainte aveam confidente cu 30 de baieti, care ma vedeau ca pe un tovaras de nadejde, cu care, ocazional, poti sa incerci sa faci sex. Dintre tovarasi, nu multi au reusit. Acum, prietenii-masculi au disparut activ din viata mea, pentru ca la maturitate prietenia dintre o femeie si un barbat ni se pare si mai ciudata decat ni se parea la 18 ani. Ne-am eliminat unii pe altii simplu. Nu mai exista beri, exista iubit sau neveste. Iesim impreuna poate. Cineva are ceva de comentat. Poate chiar eu.

Pentru mine, Oscar Wilde a fost un om fericit. Cinismul sau nesfarsit i-a asigurat mereu un colac de salvare. A facut ce a vrut, ce l-a taiat capul. A facut scandal, a spus ce a avut chef sa spuna. Mereu s-a vorbit despre el. Egoistul suprem. Perversul suprem. Nu stiu daca era intentia lui sa socheze, dar reusea. Era ceva natural.

Iata ceva ce a zis Wilde si inca se potriveste.

Muzica te face sa te simti romantic – adica reuseste sa te calce pe nervi – ceea ce, in zilele noastre, este unul si acelasi lucru.

Moda este o forma de uratenie atat de intolerabila incat ne simtim obligati s-o schimbam o data la fiecare 6 luni.

Intotdeauna iarta-ti dusmanii; nimic nu-i scoate mai tare din minti.

Un strop de sinceritate este un lucru primejdios; in cantitati mai mari, este deja o arma fatala.

Un gentleman este o persoana care nu jigneste pe nimeni fara sa-si doreasca asta.

Chipul barbatului reprezinta o autobiografie. Chipul femeii – o opera de fictiune.

Poezia proasta izvoraste din sentimente adevarate.

Orice sfant are trecut; orice pacatos are viitor.

Tot ceea ce este popular este gresit.

Regulamentul e simplu.

1. Priviti poza de la header, care ma reprezinta. Si nu prea.

2. Rapundeti-va in scris intrebarii “Unde este si cu se ocupa Dusmaneasca in aceasta fotografie?” Cu aceasta ocazie va spun ca poza este semnata de colega mea Gabriela Arsenie.

3. Raspunsul conform realitatii istorice nu va fi luat in consideratie. Trebuie sa creati, nu sa fiti precisi.

4. Premiul consta in doua verzisoare de Bruxelles, gatite cu talent aseara de Jim, si jumatate din pisica Ira, dupa cum preferati: frontal-codal, stanga-dreapta sau fata-verso.

Vi s-a intamplat vreodata sa va indragostiti de un obiect?

Prima chestiuta pe care am iubit-o era o opera de lut. Respectiv un cuculet-fluier din acela pe care puteai sa-l procuri de la tarabele de la mare, pe care il umpleai cu apa si apoi faceai praf urechile trecatorilor, sufland in el ca disperata. L-am iubit asa de mult pe cuculetul albastru, incat l-am furat de la taranul respectiv – dragoste la prima vedere cu rapire si sechestrare. Aveam 4 ani si niciun ban in buzunar. Mama m-a pus sa-l duc inapoi, ca cica nu e frumos sa ciordesti. Nu l-am dus. Acum am altul, dar nu e ca ala de atunci.

Se vede treaba ca eu aveam ceva cu cucii. La gradinita (apropo, la varsta cand voi va scormoneati in nas si va mirati de rezultat, eu citeam cursiv si interpretam semantic si semiotic textele) mi se pusese pata pe o carte de povesti despre un baiat care se transformase in cuc. Era o carte trista si bizara, pe care am pierdut-o (a se citi: mi-a fost furata de invidiosi).

In general, iubesc pachetele de carti de joc. Ani la rand, am umblat cu ele in geanta, in speranta ca gasesc pe cineva cu care sa fac rapid un poker, whist, rentz, popa-prostu’, razboi. Orice.

Acum iubesc calculatorul. Sta-mi-ar in gat, fucked up relationship!

De sabie am fost indragostita. Am strans-o langa mine cu atata pasiune, dar m-a tradat, intr-un final. Am inteles ca talentul nu vine din arma. Acum doar o respect si o indragesc, pentru ca nu am ajuns s-o inteleg pe de-a-ntregul.

————————————————————————————

Si pentru fanii mei care este alaturi de mine in momentele grele de stat pe net, ultimele search-uri prin care ajunge fanii mei la mine pe glob:

- fram, ursul polar a murit? – nu. Traieste in galapagos si este, de fapt, o broasca testoasa gigantica.

- cum sa nu te imbeti? – incorect. Aici trebuie sa intrebi cum sa te imbeti.

- ceva de jele – niste femei pe care le cunosc eu. Dar nu sunt la mine pe blog, din fericire.

- ma plictisesc de moarte – mda. Frumos compliment! nu puteai sa cauti fac sex pana explodez sau sunt frumoasa de paleste soarele!

- am 1,53 si sunt mandra! – well, nu ar trebui! Eu am 1,71. Imagineaza-ti cat de mandra sunt eu. Wanna race? Adica, sper ca la inaltime te refereai…

Si acum, partea neagra a search-urilor:

- o femeie se fute cu catelul - go away and die!

- am ramas proasta ce pula mare are – catelul? Saracul catel!

Nu stiu de ce am senzatia ca personajele astea au picat la mine in cafea din cauza celor scrise in principal de @jimerino si altii din astia care lucreaza in strainatate.

Un nene a stat 20 de minute la coada la casa la Everest ca sa ceara o ciorba. Femeia de la incasare i-a zis suav: “Pai, ciorba nu avem!” De altfel, era evident, de vreme ce nici pe meniul de deasupra tejghelei nu se anunta vreo zeama. Omul meu, cu o mustata blonda de proaspat coborat de la un munte mai necajit, a luat-o la injuraturi pe muiere. Vezi, fa, alta data sa vii cu ciorba de acasa! Daca vine taranul cu pofta-n gat?

Un baiat de la Everest, de-ala de-ti face sandvisuri, cred ca nu stie sa citeasca. Daca pe bon scrie “crema de branza”, el iti va pune invariabil pe paine articolul “maioneza cu varza”. Apoi, cand incepi sa tipi panicat: “Nu din asta, nu din asta! Din ailalta, din ailalta!”, zambeste ca un stanjenel si zice:” Da’ lasati asa, ca si asta e foarte buna!”

Sunt de-a dreptul invidioasa pe cativa oameni. Ii cunosc de vreo 8 ani, ii intalnesc zilnic la serviciu, dar nu i-am vazut niciodata mancand. Nici grisine, nici mere, nici iaurt, nici alune. Nu mai zic de KFC-uri sau comenzi la pizza on-line. Oare acasa ei mananca? Sau o ard la fel, food-free? Ca daca e asa, vreau sa stiu si eu cum!

Pe mine, in tot acest timp, J. ma trimite, mai in gluma-mai in serios, la cratita. Eu tot sper ca este in gluma.

Am un iglu.

In el cresc vreascuri rupte si licurici-de-gheata si carti nepublicate si pisici zgarietoare…

Nu e bine.

Am un telefon de gheata in iglu, dar de maine il voi scoate din priza lui de gheata.

Intr-un colt, patineaza o copie liliputana a Suryei Bonaly. Mi s-a parut ca incalzeste putin atmosfera. Pe ea o voi pastra.

De maine, nici termometrul nu va mai masura gradele din iglu. Pentru ca pana si el va ingheta, catatonic.

Voi arunca dulapul, deoarece nu va mai fi folositor. Va fi atat de frig, incat voi fi nevoita sa tin toate hainele pe mine.

Iar la primavara, cand toate se vor incalzi, cand pisicile vor fi mai blande, igluurile topite, iar cartile altora, probabil, publicate, va fi prea tarziu. Eu imi voi dormi povestea fara regrete, cu niste ochelari enormi pe nas, pentru ca voi sa ma vedeti mai bine.

Nu am dormit deloc azi-noapte. Cineva din capsorul meu traumatizat tipa cu dangat de clopot dezacordat: “Cine este mai hot, James Dean sau Johnny Depp?”

Am ajuns la serviciu, unde, desigur, aveam foarte multa treaba. Adica trebuia sa caut poze cu cei doi.

Intre timp, am cautat si argumente.

Unul in favoarea lui Johnny ar fi ca e viu. James Dean e teapan de vreo 50 de ani.

Iata ce spun pozele. Caci ele graiesc cu forta.

Pe de alta parte, James Dean e legenda tanarului rebel tocmai pentru a mierlit-o la 24 de ani. Daca traia si acum, probabil era un mosorog zbarcit, care ar fi aparut pe la David Letterman sa-si traga basinile impreuna. Depp are toate sansele sa devina un Brigitte Bardot masculin, care s-o ia razna peste vreo 20 de ani.

Ma mai framanta si faptul ca Dean avea sexualitatea indoielnica. Sau, ma rog, nu indoielnica, ci dubla. A ars-o si cu barbati, si cu femei. Pana la urma, nici nu e asa de rau, pentru un tip din anii ‘50. Despre Depp au zis niste invidiosi ca e gay si din poza cu Piratii nici nu prea ai cum sa-i contrazici. Dar dovezi nu prea exista.

Uneori, Depp pare sa aiba un spirit mai liber decat l-a avut Dean.

Totusi… prefer blondutii, nu brunetii.

Pe Dean l-a intreba asa: “Daca ai trai acum, ai juca in Ocean’s 13? Dar in piese de teatru, asa cum faceai in copilarie?

Pe Depp l-as intreba asa: “Ai bea o bere cu mine si ai merge pana la Tzone, sa se bucure si Roxana 10 minute?”

Pe Dean as incerca sa-l faca sa zambeasca sincer, sa piarda macar pentru o ora melancolia aceea construita, dar care l-a acaparat in mod real, pana la urma. Pe Depp l-as pune sa recite “It was the night before Christmas / And all through the house / Not a creature was stirring / Not even a mouse”… Pentru ca mi se pare ca este un tata perfect.

Cu Johnny as rade mai mult. Cu Jim as plange. Nu se poate face un singur mascul din astia doi?

Un bistro parizian, intr-o dupa-amiaza plictisita.

Afara ploua si picaturile risipite prin baltoace intorc strazii diamante mici si imprastiate.

Inauntru, o fata mananca o prajitura cu ciocolata.

Un barbat cu o cutie jerpelita de vioara intra, se uita in treacat la ceasul de pe perete, comanda o tarie, o bea iute si iese.

Peste doua minute revine, lasand usa sa se bata usor de perete.

“M-am intors ca sa va spun, domnisoara, ca sunteti cea mai frumoasa fata pe care am vazut-o vreodata”.

Pleaca din nou si isi pierde pasii in dupa-amiaza cea lenesa si morocanoasa.

Nu s-au mai vazut niciodata. Chiar credeam altceva!

Si-am mai primit o leapsa, de la Mara (justanothergirl, stiti voi, dupa cum stiti ca nu stiu sa pun linkuri!)

10 lucruri care imi plac:

1. Sa ma joc pe calculator. Rentz si rummy si Heroes of Might and Magic.

2. Sa scriu.

3. Sa dorm cu iubitul si cu pisica.

4. Sa imi cumpar parfumuri. Si sa le folosesc.

5. Sa calatoresc.

6. Sa lupt cu sabia.

7. Sa nu fiu obligata sa organizez ceva.

8. Sa nu fiu obligata sa merg la shopping.

9. Sportul. Acum cativa era mai sus in preferinte. Dar va fi mereu.

10. Sa dansez.

Am primit leapsa de la Catalin (faqromania, stiti voi! – si tot voi stiti ca nu sunt in stare sa pun linkuri!) sa scriu Top 3 New Year’s resolutions.

Pe scurt:

1. Sa slabesc (desi ceva imi spune ca nu o sa fac chestia asta!)

2. Sa mai scriu o carte, chiar daca nu o publica nimeni.

3. Sa vad Capri (e puoi muori).

Ar mai fi, dar numai 3 trebuia sa zic.

Patrick Swayze spune ca se duce. Arata bine, cu toate acestea, in interviul acela acordat Barbarei Walters. Dar eu inca nu pot sa pricep cum e sa moara Dirty Dancing. E unul din amanuntele acelea normale – moare un om – dar eu nu pot sa-mi imaginez cum dracu’ se poate intampla una ca asta. Mai bine nu aflam. Si ma intreb daca el si-ar fi dorit sa afle ca este atat de bolnav.

Eu una nu mi-as dori…

Swayze a reusit sa pice si cu avionul si nu a patit nimic. Pai dreapta ii viata asta? Niciodata nu mi s-a parut supersexi sau foarte inteligent sau foarte viteaz… cred ca de-asta imi si place de el. Ca nu e foarte nicicum.

Dirty Dancing a aparut cand eu aveam vreo 11 ani, dar probabil ca l-a vazut pe la 13-14. De atunci l-am revazut de minimum 40 de ori. Inclusiv anul trecut. Da, stiu, unii dintre voi au vizionat la nesfarsit Calauza sau Portocala Mecanica. Asta e fix treaba voastra.

Am trait ani buni incercand sa imitam cum dansau aia in film. Iar muzica o stim pe dinafara.

E o prostie, da. Un lucru superficial. De acord. Dar face parte din mine.

Strangeam pumnisorii cu unghii roase, chinuite. Sopteam pumnisorilor cu ciuda si printre lacrimi: “Lasa ca ne facem noi mari!” Mama imi zicea direct: “Da’ proasta esti sa crezi ca daca esti mai mare, ti-e mai bine!” Stia ea ce stia, pasamite. Mie mi se parea ca ma minte.

Cand ma fac mare, imi fac singura dreptate. Cand ma fac mare, ma fute toata lumea in gura. Cand ma fac mare, imi vajaie capul de responsabilitati, de rate care nu se platesc singure, de sefi pe care nu-i inteleg, de case care se darama pe mine si nu am vreme sa le repar. Cand ma fac mare, nu ma mai scarpina nimeni la ouale pe care nu le am. Cand ma fac mare si totusi nu, cand raman mica si totusi nici asta pe de-a-ntregul, ma simt prinsa intre doua carlige care nici nu ma tin, nici nu ma scapa.

Nu vreau sa-mi asum nici 10 la suta din cate m-am obligat singura sa fac! E o tampenie. Nu duce nicaieri. Job, rate, parfumuri, taxiuri, nu fac toate cat pumnisorii mei cei naivi. Totul in jurul meu este mult prea complicat pentru mine. Inclusiv relatiile. Inclusiv gandul ca nu m-am obisnuit cu boala sau moartea. E prea greu, prea greu pentru mine!

Cineva, o cunostinta apropiata si nostima, obisnuia sa spuna: “Eu inca nu m-am hotarat ce vreau sa ma fac cand voi mare!” Pe atunci avea 40 de ani.

Voi fi mereu ceea ce lipseste de la o masa mare de Craciun, plina cu familionul si cu prietenii altcuiva.

Voi fi Craciunul in care nu am primit nimic, dar si Craciunul in care am primit totul, fara sa-mi doresc.

Voi fi si Craciunul in care am stat deliberat singura acasa, cu carti si televizor.

Voi fi Craciunul petrecut la munca, acum 4 ani, si continuat la carciuma, cu lautari.

Craciunul de la munte, Craciunul de la mama, Craciunul din copilarie, Craciunul cand tata s-a prefacut ca se duce la paine si apoi, cand a plecat tata, a venit Mosul, si eu, in loc sa ma bucur, am inceput sa plang ca tata nu e acolo. Dar tata era…

Craciunul cu patine. Craciunul cu fotbal. Craciunul cu cadouri. Craciunul cu temperatura si Salvare. Craciunul cu petreceri. Craciunul cu pisica. Craciunul cu gala. Craciunul cu concertul de la Ateneu. Craciunul baut in bucatarie. Craciunul cand Craciunul m-a enervat.

Parca nici nu am trait atata cate Craciunuri am avut.

Oana Olga: auzi

Oana Olga: imi placea mie o melodie asta-vara

Oana Olga: o canta o femeie

Oana Olga: da’ nu mai stiu nici versurile, nici melodia - nimic nu mai stiu din ea

Interlocutoare nervoasa: cu ce vrei sa te ajut, oana?

Interlocutoare nervoasa: ca am si treaba si mai sunt si nervoasa

Oana Olga: vrei sa vorbim?

Sunt atat de putine zilele perfecte din viata noastra! Sigur, exista multe zile frumoase, care nu ajung desavarsite, pentru ca noi sau altii avem/au grija sa le stricam/strice cu un singur amanunt.

Zilele mele perfecte:

- zilele din autocarul ingramadit inspre si mai ales dinspre Croatia. Niste straini m-au facut sa rad, ore si ore la rand, pana la granita lesinului. Si peste tot rasul acesta plutea ideea aceea, oarecum trista, pe care o stiam toti, ca nu o sa ne mai intalnim niciodata, ca astea sunt hohotele de ras care ne vor ramane, nimic mai putin, nimic mai mult. Tristetea asta micuta facea totul atat de perfect. Vacanta mea de una singura a rasunat de hohotele mele de ras, impletite cu ale unor straini

- zilele cu Parc Guell si Zoo de la Barcelona. Am si acum pe palma intinsa a creierului meu senzatia de relaxare, de liniste si de soare.

- nationalele de scrima de asta-iarna de la Iasi – cu lautari, vin rosu, mai putina scrima din partea mea, care mi-am asigurat ultimul loc pe viata, atat timp cat voi participa la aceasta competitie

- zilele de la 2 Mai, de anul trecut, weekendul din iunie. Weekendul furat, prelungit, care a marcat inceputul durerii in cur fata de lucrurile asa-zis importante: job, ce cred si ce spun altii, datorie, job…

- Adprint si Cupa Mondiala la escalada pe gheata – fuga-fuga intre Busteni si Brasov, stresul Maimutei, carnetul lui Popov cel periculos, bautele de la Aro

- nu mai stiu acum…

Ar putea fi mai multe, daca nu am fi asa de incrancenati, indarjiti, obositi, inconjurati conjunctural de persoane care nu ne incanta. Gelosi, paranoici, bolnaviciosi, plictisiti… Iar imi vine sa trag o fuga pana la 2 Mai.

Am fost la targul de Craciun…

Mi-am luat carti vechi, din colectia Enigma, la un Ron bucata. Cu titluri semicomuniste, cum ar fi “Unde a gresit Stefan Vlad?”

Si o cutie de pus bijuterii in ea… Care imita un cufar mic de pus in el comori mici.

Si o pereche de cercei din Peru.

Si patru sculuri de lana si andrele ca sa fac un fular.

Mama a vrut un calendar cu poze de catei.

As mai fi vrut si o bagheta de facut minuni, dar apoi mi-am dat seama ca nu am nevoie.

Anul acesta, cel mai frumos cadou pe care o sa-l dau de Craciun o sa fiu chiar eu.