La prima ora hop cu Olga la spital pentru analizele de gradinita. Ea nu a urlat, ca nu avea de ce, dar alti copii, saracii, vai de capul lor.

Apoi m-am suit in tramvaiul 16 sa ajung si eu la serviciu. Dupa vreo trei statii s-au urcat si doi cetateni de etnie, dintre care unul foarte agitat, probabil pastilat, desi destul de frumusel, si unul schiop, caruia primul ii spunea, simplu, Schiopu.

Si asta agitat, care cred ca avea pana in 25 de ani, avea o gura supermare. Urla ca in piata si nu lua nicio pauza. Il parasise femeia, care, din povestirile lui galagioase, era prostituata. “Sa moara Ana mea, daca o mai prind, ii tai tendoanele, o pun in scaun cu rotile si asa o tin. Cand pleca noaptea sa faca bani, dupa aia venea la mine, cu bani, zece-cinspe milioane. Daaaa’ nu cred ca ma iubea. Adica nu asa cum o iubeam io. Auzi, ma Schiopule, sa nu o mai prind ca-mi bag pula in ea si-n familia ei”.

Familiei ei e alt punct sensibil pe ordinea de zi. “Ca i-am botezat fetele lu’ sora-sa. Nu, adica pe una am botezat-o si la una i-am rupt motu’. N-a contat ca am cheltuit 200 de milioane si am scos doar o suta. A fost pentru sufletul meu. La botez le-am zis lautarilor sa cante mai incet, ca trezea fetele. M-am dus la ala cu acordeonul si i-am zis MAAAA vrei sa te tai, canta mai incet, ca doarme fetele. Si a cantat mai incet. Asa de mult le iubesc. Dar e curva proasta si mai e si ghinionista, n-are noroc la bani”.

Evident, eu, in schimb, am mareee noroc la alaturari ciudate. Si iata cum dinamica oamenilor din tramvai mi-l asaza pe cutitar pe scaunul din fata mea. Un alt noroc de-al meu insa este ca relationez bine cu regnul animal si din cauza asta nici nu ma sperii de reprezentantii lui.

- Ia uite ce frumusica!, exclama omul meu, in gura mare.  Cati ani aveti?

- Cati imi dai?, deschide gura si Oana, cea care nu se intimideaza cu una-cu doua.

- 35, pe acolo.

- Bravo, atatia am.

Omul, in tampenia si tarania lui crunta, isi da seama, nu inteleg prin ce mecanism, de gafa cu varsta.

- Pareti mai tanara.

Nici Oana nu se lasa, ii place dialogul si il necajeste pe om cu logica.

- Pai cum par mai tanara, daca ai zis ca-mi dai 35? 35 mi-ai dat, de 35 par inseamna.

- Nu, nu, pareti de 30. Aveti copii?, o da pe panta sensibiloasa.

- Am.

- Cati?

- Unul.

- Fata, baiat?

- Fata.

- Sa va traiasca!

- Multumesc, si tie daca ai!

Apoi s-a mutat pe alt scaun. Dar cu siguranta as mai fi avut de vorbit multe cu el.

Ce sa mai imbatraniti, ma gandeam, ca voi sunteti deja batrani? Cam asta imi trecea prin cap cand aveam, pe rand, 8, 12, 16, 20, 25 de ani. Dupa aia s-a stricat distractia.

Da, recunosc, ma deprim. Nu-mi place conceptul de timp. Mi-e teama de sfarsituri. Mi-as dori numai inceputuri. Stiu ca, asa cum s-au dus bunicii mei necunoscuti – asta suna ca eroul necunoscut asa – asa se duc si parintii. Si apoi guess who? Si nu mi-e neaparat teama de faptul ca nu o sa mai fiu – paguba in ciuperca numita populatia supraaglomerata a planetei -, ci mi-e cel mai teama ca tot ce facem intre timp, incercand sa castigam tocmai acest timp, nu ne face decat sa-l pierdem. Nici in povestea cu “tineretea” e o stare de spirit nu mai cred, e doar o manevra obosita de a tine spiritele sus, cand ele de fapt sunt undeva foarte jos.

Da, recunosc, nu vreau sa fiu batrana. E cineva care vrea? Nu vreau sa ma doara picioarele, hei, deja ma dor, sau spatele, hei, e deja arsice, sa nu mai aud, sa nu mai vad. Pai ce e porcaria asta? I did not sign up for this.

Si uit. Uit sa ma mai distrez, sa ies, sa rad. Am draci pe mine.

E primul an cand nu-mi doresc sa vina ziua mea. De-asta am sa si fug de ea. Cat mai departe.

In plus, mi se parea ca tot borsul, mustul, pepenii, sifoanele, vata de zahar, braga, plantele medicinale, whatever you imagine, tot ce se vindea asa, clandestin si misterios, sunt mai mult decat spurcate, otravite de-a dreptul. Evident, se adauga aici cu gratie si legenda conform careia tiganii faceau acadelele in oalele de noapte – de parca asta ar fi o trasatura clara a populatiei rrome, fac toti ordonat la oala, nu se pisa prin porumb si pe casele oamenilor.

Imi inchipuiam ca acolo stau numai monstri, oameni fara cap, criminali in serie, care, sub umbrela generoasa a productiei sezoniere de must sau rosii de gradina, de-abia asteapta sa ma hacuiasca. Nu aveau nicio putere  in afara curtilor lor si de-asta era mai bine sa ramai frumos fie in curtea ta, fie pe strada.

Si acum am un sentiment bizar cand intru intr-o curte. Mi se pare ca ascunde povesti. Ca o curte este un spatiu mai intim decat, sa spunem, holul unui apartament de bloc. Papuci de plastic aruncati, o cusca de caine fara locatar in ea, o umbra mai neobisnuita in spatele bucatariei de vara, un copac pe jumatate uscat, un vanticel de primavara la crepuscul.

Nu suport calcarea in picioare dupa mancare si cadouri, nu-mi plac mesele false si din obligatie. Ma gandesc cum sa mut toata distractia vara, ca mie mi-e frig prin oras in cautare de potcoave de cai morti. Totusi lumea asa e facuta si mi-e teama. Mi-e teama ca nu am ce o sa invat pe Olga. Nu stiu politete, nici nu stiu sa mor pentru o jucarie. Intotdeauna m-am gandit ca voi fi parintele distractiv. Si nu sunt. Deloc. Fuck!

Mi-e teama ca ei or sa-i placa toate aceste alergaturi, aceste pocnitori de sezon. Si mi-e teama ca o sa raman singura. Ce porcarie!

Si NU vreau sa-mi dati exemple ca Adriana Lima, George Clooney sau ce se mai vede pe la televizor. Vreau persoane pe care le-ati intalnit de-adevaratelea. Come on, dati un pic de lust acestui post care precede ipocritul Craciun modern!

Evident o sa va povestesc si eu, nu v-as lasa asa, nepovestiti!

Mai suparat decat mine insa parea un motan tarcat, gen Ira, care statea in fata unei usi inchise a unei cafenele de pe Dacia. Era atat de zgribulit, de consternat ca nu-i deschide nimeni. Fiecare fir din blana i se zbarlea de mirare. Iar ochii… ochii erau incruntati si dezamagiti, se simtea pacalit, i se furase caldura interiorului. Sper ca, pana la urma, usa s-a deschis.

Acasa a venit Mosul Nicolae la Olga. Ii zice Pushu. Cel mai mult i-au placut ciocolata – cau pe limba ei – si calul – caii. Si la mine a venit mosul-mama, cu o caciula si un fular.

Mi-am cumparat vopsea de par roscata. Mi-e teama s-o folosesc, ca stiu ca rosul iese cel mai greu din par, in caz de catastrofa estetica. Trebuie sa-mi pregatesc si planul B. Probabil niste suvite.

Visez la Paris. Stau noaptea in bistro-uri din Paris. Citesc noaptea in librarii din Paris. Ma trezesc dimineata cu gandul ca o sa mor si la Paris tot nu o sa ajung.

Vreau sa schimb ceva. Si o sa schimb in curand. Nu e vorba de New Year’s Resolutions, anul nou nu inseamna nimic pentru mine, in afara unui manunchi de psihopati care beau sampanie si se distreaza la comanda pe motiv ca mai imbatranesc nitel. Nicidecum. E doar o coincidenta. Am planuri proaspete, sper sa-mi si iasa. Cred ca or sa-mi iasa. Sunt fezabile. Posibile. Rezonabile. Sunt insa atat de spectaculoase incat o sa va cada capul de surpriza. Or sa va dea lumea peste cap.

Dar mai ales pe a mea.

O sa fie ceva combinat intre Pisica Olga reloaded si ingerul indurarii in costum de Batman. Nu o sa va vina sa credeti. O sa radeti si o sa plangeti in acelasi timp. Dar mai mult o sa radeti.

Acum, aceste marje sunt excluse. Un obiect pe care il poti atinge sau macar vedea poarta pe el in permanenta ora exacta, ca un blestem. Este semnul ca vremea nu se mai poate pierde. Ca ni se aminteste cat e ora, chiar si cand am vrea sa uitam, obsedant, superfluu, obositor. Uneori am zile in care singurul lucru pentru mine pe care il fac este sa dorm. Mi-e dor sa stau cu fie-mea. Mi-e dor sa ma plimb in Ikea. Nu mai stiu cum e sa-mi fac planuri pe o perioada mai lunga de trei zile. Parca nu mai indraznesc sa ma gandesc la un weekend petrecut la Barcelona sau Paris. Nici macar la tara, la prieteni. Totul se face pe ultima suta de metri. “Hai ca mai vorbim maine, ca e timp”. E timp pe dracu’! Nu e timp de nimic.

Pasul meu e mereu alergat. Vorbesc cu 7 persoane in acelasi timp. Ma gandesc sa schimb punga de gunoi, acasa si urmatoarea secventa in cap este cum machetez o pagina de ziar, la birou. Daca am ceva de facut si nu fac in urmatoarele 5 minute, nu mai fac nicicand. Gata, imi expira rapid hobbyurile si somnul si copilul imi expira, da, da, acum are 2 ani si imediat face 3. Si eu nu stiu cand. Ma simt vinovata ca ma duc la scrima, o data pe saptamana. Ma simt blocata. Si robotzel. Si deprimata. Trista. Nu am timp sa ma inveselesc, ca se intampla imediat ceva enervant.

Se intampla mereu ceva. Si, de fapt, nu se intampla nimic cu insemnatate. Ma tot impiedic de jeguri mici si dese. Vreau o vacanta mare, din iunie pana in septembrie. Evident, acum e octombrie.

Mi-e teama ca ma pierd, ma risipesc. Dar pana si asta imi sta in fire, nu stiu de ce ma supar atat. Nu cunosc pe nimeni atat de irosit ca mine. Mi se pare pe undeva firesc. Ce pastrezi in cutie, de fapt alterezi. Zboara, puiule, zboara, ca nu ai zburat destul! Nu te duce in bot. Cioc, ma rog. Zboara cat mai in sus si apoi cat mai drept. Esti in stare? Esti pe dracu’. Daca erai, plantai copy-uri acum undeva la Barcelona, iar cartea ta geniala era deja preschimbata in film la Hollywood. Cu Nicol Kidman si Hugh Jackman.

Bleah!

O zi degeaba.

Si aici materialul de opinie de pe Blogsport. Numarul 3 cu noroc.

Aici puteti citi prima mea capodopera din lungul sir ce vine.

Sa respir dureros de pe fundul paharului cu tarie. Sa ma pierd in orchestre ale caror muzici nu se disting decat cu sufletul larg deschis, pe Corso. Sa-mi flutur rochia maxi pe trotuarul plin de balti. Sa adorm langa muzeu, pe trepte, langa leul impietrit.

Barbatii tineri nu inteleg uneori nimic. Iar cei batrani nu au inteles nimic niciodata.

…să scuip. De câte ori încerc, sfîrşesc prin a-mi băloşi încălţările

…să rezonez cu maică-mea

…să trec cu vederea

…să îmi găsesc motive

…să rîd de mine însămi

…să mă retrag la timp

…să fac bilete câştigătoare la pariuri

…să merg la Paris

Era mereu spălat, impecabil, la sacou, cămăşi curate, niciodată jegos, împuţit, deşi la vremea aceea avea peste 80 de ani. Vara avea pantaloni scurţi şi şosete până la genunchi. Aş minţi acum dacă aş spune că nu era niţel enervant – toţi bătrânii sunt. Dar chiar ne ajuta. Fostul coleg Berza îl supranumise Peter G.

Şi ne dedica epigrame.

Ne dedica atâtea epigrame, încât colega Mirela, gravidă pe vremea aceea şi mai ţâfnoasă decât de obicei, a zis o dată: “Mamă, ăsta mă face să-l omor pentru o epigramă. Parcă văd titlul din Libertatea – L-a ucis pentru că i-a citit o poezioară“. Nu exista Cancan atunci.

Tot Mirela a fost eroina unui alt răzbel cu moşuleţul. Tot gravidă, tot ţâfnoasă. Omul a tras de un scaun până a blocat-o pe femeie, care era să se împiedice şi să se lungească pe carpetă, cu burtă cu tot. Aşa că, fireşte, Mirela a urlat: “Cine pula mea a pus scaunul ăsta aici?” Peter G. a tresărit la auzul cuvântului atât de necazon şi a zis timid “Eu”. “Păi, ce căcat”, a continuat colega mea de care mă desparte acum un perete, dar atunci nu mă despărţea nimic, “vreţi să mă omorâţi?” Noroc că s-a retras Peter G. la un moment dat, că altfel cineva tot omora pe altcineva.

Nu, povestea nu se încheie tragic. L-am văzut pe Peter G. în această dimineaţă, pe la Obor, de braţ, galant, cu doamna lui, nişte bătrânei drepţi, curaţi, îngrijiţi, frumoşi. Zâmbitori, optimişti. Şi mi s-a strâns inima de bucurie că Peter G. trăieşte şi pare destul de sănătos şi fericit.

Hei, Peter G., sper să-ţi aminteşti mereu vremurile când eram amândoi tineri!

Mai voiam sa scriu ceva, dar am uitat ce!

Lucru care mi s-a dovedit a fi adevarat azi de dimineata, cand m-au umflat controloarele RATB pe linia 133. Eu am portofel electronic si il trec, de obicei, peste aparatul de validare. Care aparat, de cele mai multe ori, da rateuri si te invita sa-l mai treci o data, doar ca nu stai de fiecare data sa-i dai atentie, pentru a repara tu ceea ce ar trebui sa repare RATB insasi, adica aparatele de validare insele. Am cotizat 50 de ron – ultimii mei bani – desi am fost de buna credinta. Eu mi-am facut datoria de a trece cardul peste aparat. Aparatul insa a preferat sa dea eroare, lucru pentru care eu si alti calatori nu suntem vinovati deloc. Macar daca ar folosi banii astia pentru a perfectiona sistemul.

In plus, cele doua controloare au stat sa-mi explice cum trebuie sa-ti ascuti urechea si sa fii atent, ca “atunci cand da eroare, suna dferit”, de parca e treaba mea sa-mi acordez urechile pentru a percepe fineturile aparatului portocaliu. Nici nu m-au crezut ca chiar trebuia sa cobor la prima si au facut misto. Pe asta chiar nu pricep de ce trebuie s-o rabd, OK, amendeaza-ma, dar nu incepe sa strigi in tot autobuzul ca ai prins un escroc care mai voia sa se si folfileze, coborand la prima.

Am facut si reclamatie la RATB. O sa va spun daca imi raspund sau nu in vreun fel.

Am invins la capitolul culinar. De demult, cand copilaria se instala pe umerii mei atlasieni, am decis ca eu nu o sa gatesc nici cu pusca la cap. Anii s-au scurs, copilaria nu s-a dezinstalat, dar asta e cu totul si cu totul alta poveste. Babele din familie, numeroase si sulfuroase, ziceau satisfacute, cu globul de cristal in fata si cu matura zburatoare pitita dupa oala cu ciorba: “Lasa ca te mariti tu si pune barbatu-tau bata pe tine! Cand o veni acasa si o cere mancare, sa vezi cum te faci luntre si punte!”

Poate ca de la asta mi se trage lipsa de apetenta pentru gatit, nah, daca nu m-am maritat…

Pana si fetele de varsta mea stiau ca vor ajunge tot in bucatarie. Erau resemnate si, poate de asta, poate nu, au invatat sa le placa.”E, sa vezi cand te indragostesti, ii gatesti aluia non-stop”. Da, barbatii sunt fierti pe femeile al caror par miroase a cartofi prajiti.

Mda, eu nu am facut niciodata o supa, decat din aia la plic. Nu am facut o mancare. Am ratat doar niste paste, salate, oua, cartofi prajiti. Si gata. Bucataria mea e foarte mica si, daca nu ar fi frigiderul acolo, zau daca as avea chef de claustrofobie.

O sa zici, bine, dar ce mananci? Cine gateste? Si, mai important, cine iti hraneste bietul copilas?

Pai, sa incepem cu mine

La pranz – magazinul Nic. Seara – magazinul Jimerino, cand are chef.

Cine gateste? Pai, Jimerino. Cand are chef. Uneori mama si mama lui Jimerino, care, desigur, ar putea gati mult mai des, dat fiind faptul ca o freaca all day long. Dar le inteleg, probabil nici lor nu le place.

Iar copilului CINEVA tot ii gateste. Mereu apare cate o oala cu supa, ardei umpluti fara gust (de aici deduc ca le face maica-mea, care nu are niciun fel de relatie cu sarea), cate o cratita cu mancare de cartofi. Si aici se gasisera voci care sa insinueze ca, de dragul copilului, o sa petrec cateva zeci de ore saptamanal la aragaz.

Deci nu, nici asta nu a fost! Cu exceptia a cateva legume fierte pentru a comite (caci da, asta e cuvantul, a comite) niste piureuri cand era Olga diversificabila, nu mi s-a intamplat nimic in bucatarie. Adica mi s-a intamplat, dar nu la mine in bucatarie, ca acolo nu incap doi adulti .

Poate cand oi fi batrana… Vrajeala! Eu nu am cum sa fiu batrana.

Evident, pistolul are sanse sa fie de jucarie, iar individul traieste un film cu Bruce Willis si Sly, dat fiind ca are certificate medicale cum ca doagele i-au sarit cu mult timp inainte si nu au fost recuperate niciodata. In SUA, tara care imi sta in gat, dar uneori are dreptate ca exista, l-ar fi impuscat pe imbecil fara sa traga aer in piept, pe sistemul “ai arma, zici ca tragi,  ma doare pe mine in cur ca esti tu nedreptatit in justitie sau detii cu mandrie un pergament de boli pshice, du-te in familia ma-tii ca mai avem si alte treburi”.

Tot evident, la noi Politia nu are alte treburi. Negociatori nu stiu daca exista. In plus, ce sa negociezi cu unul care spune ca trage? Poate “Hai sa vedem care are teava mai mare”.

Ma intorc la munca, mi-a facut o reala placere.

Vand, deci, carutul cu 2 milioane. Primul venit, primul servit.

1. Bicicleta. Ultima iluzie a libertăţii

2. Cărţile. Nu toate. 80 la sută dintre ele

3. Arma de la scrimă, deşi e o fericire îngropată sau măcar pusă puţin pe hold

4. Coca-Cola Cherry

5. Ţigările. Da, nu mă las de fumat pentru că îmi place la nebunie să fumez

6. Parfumurile. CK şi Armani. Dar şi restul

7. Sandalele albastre cu trandafir imens în faţă

8. Copacii

9. Stick-ul de net

10. Cerceii, bratarile, inelele

Cu alte cuvinte, eu fie sunt draguta ca asa ma indeamna inima sa fiu in acel moment, fie mi se rupe de ceea ce se intampla in jurul meu si nu ma las impresionata.

Nu pricep faza cu obligatia la nunta si la botez, doua activitati pe care le-as scoate lesne din calendarul de activitati. “Du-te la nunta la X, ca sa vina si el la tine”. Sa va explic. Eu cu nuntile o sa raman mereu in pierdere, pentru ca, daca nu m-am maritat nici macar o data pana la 35 de ani, cu greu imi vine sa cred ca ma mai pun la senectute la rochie alba si voal peste chipu-mi inocent si imbujorat. De aceea, la mine cel putin obligatia cu nunta paleste grav.

M-a framantat mereu o faza. Taica-meu mi-a zis odinioara ceva nasol si m-a busit jelitul. I-am zis, megaenervata şi de parca as fi avut o revelatie, asa: “Tu nu ma iubesti pentru ca iti sunt simpatica. Ma iubesti ca esti obligat, n-ai incotro, trebuie sa ma iubesti, ca sunt copilul tau”. Si el, de colo: “Asa, si ce ti se pare asa de neobisnuit?”. Inca nu stiu daca avea sau nu dreptate.

In viata asta, nimic nu e obligatoriu. Traiesc mereu dupa ideea asta si mi-e si bine, mi-e si rau.

Unde nu am marcaj si ma vedeti venind, va rog, nu incepeti sa va balansati de pe o parte pe alta a trotuarului, in incercarea patetica si charliechapliana de a-mi face mie loc. Ramaneti naibii pe traiectoria voastra, ca din cauza unui tampit de-asta care nu se poate hotari daca sa ma lase sa trec sau sa ma incurce o sa cad de o sa-mi rup tartita. Asa cum, de pilda, fac si la patinoar. Daca mi se impiedica un aiurit in fata, nu aproape, la 10 metri in fata, cad si eu, din spirit de dezorientare telepatica. De-asta va zic, dati-va silinta sa nu ma ajutati sa ma imprastii pe asfalt, caci am skin-ul regesc pe mine si ma doare daca-l stric.

Imi mai trebuie claxon, oglinzi, portbagaj si casca.

Sincer, in prima zi de biciclit, m-am impacat mai bine cu soferii decat cu pietonii. In afara de o baba care conducea o Dacie Logan, desi probabil permisul ii fusese retras inca de pe vremea cand femeia mai traia.

In plus, ma mai dau si desteapta. Iata, de pilda, o discutie cu Jimmy, de zilele trecute:

Oana Dusmanescu: cum se numeste melodia aia
Oana Dusmanescu: cu
Oana Dusmanescu: clap your hands when you see tupac
George Russo: =))
George Russo: grab your gloks when you see tupac
George Russo: hit em up
Oana Dusmanescu: ete pula
Oana Dusmanescu: aia e?
Oana Dusmanescu: nu trebuie sa razi de mine
Oana Dusmanescu: =))
George Russo: dar aia e
Oana Dusmanescu: da da
George Russo: clap your hands =))
Oana Dusmanescu: =))
Oana Dusmanescu: ce inseamna glock?
George Russo: pistol
George Russo: grab your gloks when you see tupac call the cops when you see tupac
Oana Dusmanescu: a, glock
Oana Dusmanescu: da, aud
George Russo: no clapping
George Russo: cum te-ai gandit tu ca exista o legatura intre tupac si clap your hands?
Oana Dusmanescu: asa imi suna

***

Maine mergem la nunta, la Ploiesti, la nepoata-mea. Adica la mama lui Stefan, nepotul Olgai. La nunta, vine tot neamul (pe partea mamei, caci pe partea tatei este aproape inexistent. Adica exista, dar ne doare in cur pe unii de altii). Neamul este atat de numeros si imbarligat, incat stiu ca nunta se va fi sfarsit de mult, iar Jimmy nu va intelege care e sotul lu’ care si care e copilul lu’ care. Familionul meu largit este ca Mob-ul italo-american. Numai ca e mai mult guvernat de femei. Matusile mele sunt batrane, se tin foarte bine, sunt coconoase, grase, sfatoase, exigente, dar extrem de haioase. Verii mei sunt distractivi, iar nepotii mei sunt niste tineri de perspectiva. Nimeni, not a single little soul, nu este sanatos la cap. Olga va fi mascota. Eu nu vreau decat sa ma imbat.

***

Azi m-a impresionat o femeie intre doua varste, care isi lega florile din curte cu bete si sfoara ca sa nu i le mature furtunile ce vor veni. Sper sa nu ne alunge diseara de la Street Delivery!

Cand am terminat liceul mi-a placut fuarteeeee mult de un baiat. Era mai mic, adica eu la facultate si el la liceul de artisti muzicanti, era fuaaaarte artist si eram tare prinsa de baiatul asta. Mult mai mult decat era el prins de mine, caci ulterior s-a dovedit ca juca pe mai multe fronturi, dar, hei!, de ce stric eu povestea? Si cand credeam ca eram mai superindragostita si  visam ca-l aduc pe muzicianul vietii mele in fata altarului, cu costum si cu papion, s-a petrecut urmatoarea minunata faza.

Trebuia sa ne intalnim la Universitate, sa ma duca la un festival de Jazz. Eram in rochie mulata si in pantofi cu toc, total necaracteristic pentru mine, nici atunci, la 19 ani neimpliniti, nici acum. Era inceput de decembrie si ploua rece, de zile intregi, fara niciun semn ca ar vrea sa se opreasca. M-am postat langa gura de metrou si am inceput sa astept, rabdatoare (ceea ce iar nu mi-e caracteristic, dar, deh!, barbatul vietii merita), cu umbrela mea zburatacita de vant. Sa mai precizez ca pe vremea aia ancestrala nu se inventase inca telefonia mobila in Romania si ca acasa la dansul imi era prea tarsala sa sun? Si am asteptat, am asteptat.

Si la un moment dat m-am intors spre stanga. Si el statea acolo si se uita la mine. Atat de dezamagit. Probabil atunci si-a dat seama, si-a dat seama inaintea mea. Ca doi oameni care sunt facuti sa fie impreuna se vad, mai ales daca isi dau intalnire. Si daca nu-si dau intalnire. Se vad si cand sunt la mii de kilometri departare unul de altul, se vad clar si adanc si dupa o luna de dating, si dupa 20 de ani de trai alaturat. Eu am luat in ras toata faza “Ha, ha, ce chestie, sa stam aici de jumatate de ora si sa nu ne vedem”. Doar ca el ma vazuse. Ma vazuse si totusi nu venise la mine, sa scurteze asteptarea.

Intelegeti?

***

Tot in tineretea mea dubioasa uram culorile. Aveam haine albe, negre, bej, gri, albastru inchis si verde inchis, dar acestea doua din urma erau curcubee pentru mine. Mi se parea indecent sa ma imbrac in roz sau portocaliu.

Cand a murit tata, a trebuit, conform babelor, sa port negru.

Numai ca la vreo saptamana dupa inmormantare, m-am trezit intr-o dimineata cu o singura culoare in cap. Galben. Ceea ce am si imbracat in ziua aceea de doliu: o rochie cu alb, negru si galben.

Peste inca o saptamana m-am dus la o petrecere unde am si dansat. In albastru deschis.

De atunci iubesc culorile.

Are un blog unde incearca sa va convinga ca ar trebui sa il testati ca prof de engleza. Prima sedinta de engleza cu Andrei este gratuita.

Pai, uite asa!
Cu Adrian Georgescu si cartea sa, Cateva sfarsituri de lume, care are un trailer senzational. Pe 28 mai, hai sa ne distram putin si sa mai uitam de ploaie, de criza si de agresiunile sexuale ale lui Strauss-Kahn!

***

Azi am trecut de doua ori pe langa cadavrul unui pui de vrabie. Pe acelasi pui l-am vazut schiopatand ieri, in acelasi loc.
Cineva a calcat pe el sau ceva… Cacat! M-am simtit ca dracu’.

***

Acum zece ani murea taica-meu. Nu o zic ca sa primesc o lista intreaga de “vesnica pomenire” sau mai stiu io ce se zice la aniverasari de-astea.
O zic pentru ca este ciudat cat de adevarat este cand se spune ca, da, intr-adevar, cine dispare, e disparut. Da, se estompeaza. La doua luni dupa ce moare inca nu stii cum o sa traiesti fara el. La zece ani dupa, nu mai stii cum ar fi fost sa traiesti cu el.
Si nu, nu te insoteste nimeni ca vreun ingeras naiv. Nu te pazesc mortii si nici nu te protejeaza.
Si nu se duce nimeni in Rai.
Nici un tata nu se duce in Rai ca sa-si lase copilul in Iad, plangand dupa el.

Pentru mine, Pastele inseamna sange pe caldaram. In copilarie, toate vacantele de primavara se petreceau la Buzau. Si mergeam, ca nu aveam incotro, inspre piata Buzaului, cu matusa-mea. Si trotuarele erau pline de miei. Vii, copii, albi, care asteaptau sa fie sacrificati acolo, in drum, sa se convinga clientul ca e carnea proaspata. Si plangeau, saracii miei, ca niste plozi vinovati. Ca stiau undeva, in gena lor cea mai profunda, ca nu vor trai sa vada toamna. Si se topeau acolo, pe piatra rece, sub cutitele ciobanilor fericiti ca-si vand marfa, sub ploaia de petale din copacii infloriti si scuturati de revolta sub vantul de primavara.

Asta inseamna Paste pentru mine. Sangele mieilor taiati pe marginea drumului, pentru simplul motiv ca fac parte dintr-o religie care considera ca animalele oricum nu au suflete.

Ma duceam apoi la masa de Pasti si plangeam pe sub masa, facandu-ma ca am scapat oul albastru si nu-l gasesc nici de-a dracului. Plangeam de mila mieilor, iar cand venea pe masa imbelsugata friptura de miel ma inchideam in gradina din spatele casei si mi se parea ca mielul din farfurie ma striga si plange si plange inca putin si iar plange. Si nu ma atingeam, ipocrita de mine, de friptura de miel. Nici a doua zi, nici a treia zi, nici niciodata.

Bucuria nu a fost niciodata. Nu a inviat nimeni, niciodata. Dar au murit, plangand sfasietor, mieii de la Buzau in preajma Pastilor. Si cred ca mai mor si azi.

***

Barbatul meu imaginar, barbatul ideal, barbatul perfect, barbatul barbatilor, a murit, nu mai e, i-am dat papucii si nu-l mai vreau. Nu-i mai gasesc rostul. La revedere, barbatule minunat din capul meu!

***

In schimb, a aparut o femeie imaginara minunata

***

Am avut un vis cretin, cu un viol pe o barca. Lasand la o parte violul, barca era foarte misto. Trei cabine, mobilata complet, bucatarie moderna, navigam undeva in Nord.

LE: Si iata primul semn de dementa senila. Mi-am pizdilificat blogul italicizandu-l si nu mai stiu sa-l repar.

***

Dimineata ma grabeam cu Olga inspre Adriana, zana buna care are grija de ea, si inspre celelalte doua capre care o accepta pe Olga drept sora, cat timp eu sunt la munca. Ma grabeam, zic, treceam Colentina ca maehlstroem-ul, lasand in urma mea babe lovite fatal in sacosa si prescolari lesinati de tsunami. Cand, in fata la BCR, ma opreste gingas un tataita. Care o fi zis ca sunt cu plodul la plimbarea de dimineata, nicidecum in cursa sustinuta a inarmarii pentru o cauza dreapta: masa de dimineata a Olgai, pe care nu apuc sa i-o dau acasa. Si mosulica m-a luat sa-i explic cu ATM-ul si cu cardul, ca oare cat mai are sold, da’ cardul lui e de debit sau de credit, ca oare chitanta e bine sau nu s-o ia, ca e mai rau acum, cu ecranul-asta-pe-care-trebuie-doar-sa-l-atingi, ca lui cu butoane ii placea mai mult inainte… Si eu bateam din paslari ca soldatul rus si ma intrebam cand scap de tataita, dragut-dragut si sa-ajutam-oamenii-batrani, de acord, dar articolele alea nu se scriu singure la serviciu.

***

In tramvai, eu, inca alti 3800 de cetateni storciti cu fata in geam si, unii dintre ei, cu mainile in gentile altora. Nu era vina lor! Asa e in tramvaiul 21, inghesuiala. Romani-romani, rromani-rromani si pakistanezi. Pakistani? Bai, de cand nu m-am mai dus eu la serviciu, ori s-a mutat Bucurestiul la Londra ori vitzavercea, ca era in 21 mai rau ca in Kashmir. Nu-i bai, mie imi plac strainii si diversitatea, nu pricep doar pe ce criterii au ales ei tarisoara asta.

***

Iar in acest rastimp in care eu imi oblojeam talpile arzande si degetele stramtorate, Lia ma lauda de mi-au rosit si stramosii pe motiv de Urechile pisicii Olga. Multam tare, fata draga!

She is so mean! Jinx on you, Hakka kids!

Later: Acum plang eu. Am gasit poze.
Asta e motelul.

Motelul – El albergue – avea un singur nivel, avea camere cu mai multe paturi. Numai bucataria era la subsol si acolo aveau acces numai gazdele noastre, Oscar si Pilar. Si cainele Curo. Programul era clar – o zi faceam excursii (Madrid, Salamanca, Caceres, plaja), o zi faceam ateliere. Puteai sa alegi. Lectii de chitara, lectii de stiinte naturale, redactarea ziarului taberei, desen. Eu am ales ziarul.
Seara, monitorii (special antrenati sa faca fata hormonilor si nervilor de copii, dar si distractivi prin fire si superdestepti) ne organizau niste jocuri de ramanea matza in coada. Intr-o seara am primit vin in pahare de plastic (da, vin, vin alb, eu venind din tara unde profesorii nu-ti turnau de baut) si am ridicat o Invocatie Romana astrului nocturn. In alta seara (si asta chiar a fost cu superadrenalina) s-a initiat Aventura, un fel de orientare turistica, unde trebui sa aduni indicii si sa fugi pe dealurile alea rosii, prin cimitir, prin gradinile oamenilor, pe la biserica, pe la mlastina ca echipa ta sa castige. A fost atat de spooky incat as juca si azi, fara sa ezit. Fotbal se juca zilnic, nu conta ca erai fata sau baiat. Seara priveam la televizor Jocurile Olimpice de la Barcelona. Si dansam. In fiecare seara.

Asta a fost prima parte. In partea a doua o sa vorbesc mai mult despre oamenii cunoscuti acolo.

http://sfatuire.wordpress.com/2011/02/12/bataia-nu-e-rupta-din-rai/

1. In copilarie, mancam textile, hartie, lipici. In general, cam orice ce nu era mancare.
2. Am avut un var care a murit la 28 de ani din cauza bolii Hodgkin. Se intampla in 1986, cand eu aveam 10 ani
3. Pe la 12 ani am scris prima mea nuvela, era cu extraterestri si un fel de Indiana Jones impersonator . Si faceau toti tot felul de aventuri din care nimeni, nici macar eu, nu intelegeam nimic. A, si cu vampiri era. Cu de toate pentru toti. Sa nu se supere nimeni!
4. In 2006, as fi putut sa ma angajez la TVR si sa traiesc fara griji happily ever after, la Departamentul de Comunicare si Relatii Internationale, pe banii vostri. M-am razgandit in ultimul moment, pe motiv ca erau numai femei in departament.
5. Ocup locul 52 in acest top.
6. Urasc tequila.
7. Am carnet de sofer din 1998 si nu am mai condus din 2001. Probabil nu voi mai conduce niciodata.

Pasez aceasta leapsa urmatorilor: Nin, Roxana si Savanta.

Si la sfarsit…
Ioana, colega mea din liceu, care a murit acum 5 ani de o boala ingrozitoare. Urcand amandoua pe o scara ingusta, ea in fata, eu in spatele ei. Era foarte cool imbracata, desi de iarna, cu fular si caciula si cojoc, foarte vesela, foarte relaxata. Si cantam amandoua, intr-o armonie perfecta, cu versuri impecabile, suna foarte bine. Si melodia cantata era “Langa inima mea vine inima ta”. Si cand am terminat melodia si am ajuns in varful scarii, Ioana a disparut.
Imi tin lacrimile cu greu. O sa-mi treaca. A fost doar un vis.

Genul asta, lungana, rautacioasa, nu o pisica de treaba. Daca e pisica, e alb-negru. Adica neagra. Basement cat.

Al doilea ar fi un diamant. Daca tot ziceam ca nu am diamante si vreau diamante, poate pot sa combin diamantul cu tatuajul. Din pacate, nu am gasit un model care sa-mi placa. Poate imi aratati voi.

Am preluat subiectul de la Amira, care s-a scandalizat, cum era si normal s-o faca o persoana sanatoasa la cap.

Baaaaiii. La acest post, dar mai ales la comentarii, suntem invatati cum sa ne batem copiii. De la sfaturi de genul “folositi un bat sau o curea, deoarece mana parintelui nu trebuie asociata pedepsei”. Nu, ca plodul ala e prost, nu vede ca batul e o prelungire a mainii mamei. Si esenta e ca dupa ce il bati pe netrebnic, mai faci si o rugaciune. Bai, sectantelor proaste, ca nu ma mai abtin, bai cretinelor cu Dumnezeii vostri de oligofrene idioate, cu credinta voastra rostita in rugaciuni dupa batai, cu bataia voastra recomandata de la 15-18 luni, bai, treziti-va si macar nu mai scrieti pe net, ca va gaseste Protectia Copilului dupa IP-uri!
De obicei nu spun nimanui cum sa-si creasca plozii, dar asta e revoltator.
Vacilor, daca ati crescut niste diavoli cu care nu te intelegi, e vina voastra! Chemati-ma pe mine si va disciplinez eu cu o bata de baseball!

Ianuarie te face sa-ti faci planuri, iar mie nu-mi plac planurile. De Revelion chiar m-am distrat, a fost o noapte de-aia cu peripetii, in care fiecare zici ca a scapat din cusca si a facut toate tampeniile posibile. Poate o sa va povestesc alta data pe larg, ca a fost chiar hazliu. Doar ca trebuie sa cenzurez niste pasaje si acum nu am sita la mine.

In rest, Olga e racita de joi. Deci stam in casa.

Pentru mine, este intrarea in al treilea an cand nu ma urnesc. Deja simt cum picioarele mele iau forma si contondenta unei pietre. O sa ma mai misc eu cand o ploua cu popcorn. Sau poate la primavara. Hai cu primavara, ca nu mai e mult!

Evident, a fost Olga. Ceea ce e minunat.
Au fost fetele pe care le-am cunoscut pe net si nu numai (pe unele) – stiu ele care sunt, si sunt multe – care mi-au mai extins orizonturile si cu care m-am distrat si cu care nu mi s-au mai parut toate zilele la fel.
Mi s-a publicat cartea. Cred ca in continuare ca va ramane singura publicata.

Pentru la anul imi doresc sa-mi gasesc serviciu.
Imi doresc sa merg pentru cateva zile la Paris.
Imi doresc sa tai de pe lista niste persoane pe care le cunosc de mult, care inca se mai denumesc generic “prieteni”, dar care nu mai au nimic in comun cu prietenia, cu bunatatea sau cu dragostea. O sa ma simt mult mai bine atunci. O sa-i pastrez pe aceia putini – si acestia se stiu – care au stiut sa ma iubeasca si sa-mi vorbeasca si de-a lungul acestui an in care nu am fost eu.
Si, nu in ultimul rand, doresc sa iubesc din nou si sa fiu iubita. Dar daca nu se intampla in 2011, o sa mai am rabdare, poate se intampla in 2012.

In al doilea rand, daca tara asta s-a transformat intr-o tara de mamicute si bebelusi, cum singur spui, asta nu ar trebui decat sa te bucure. Inseamna ca o sa continuam sa continuam, ca sa citez reclama mea favorita cu pisica din copac, dar cred ca tie nu-ti face placere amanuntul asta.

Dar hai sa-ti zic in ce altceva s-a mai tranformat tara asta.
In tara in care cu greu imi mai gasesc un loc de munca – courtesy to Mr. Boc.
In tara beizadelelor care, din fericire, isi mai iau doua gloante de cauciuc in buci dupa ce bat, calca oameni cu masini, vandalizeaza, se pisa si se pozeaza in acelasi timp. Sau a beizadelelor care vorbesc impleticit la Bruxelles. Te-ai luat de copilul meu, ma iau si eu de-al tau, ce cacat!
In tara din care as pleca fara sa arunc o privire inapoi, daca nu ar fi deja prea tarziu si pentru mine.

Orice tara are mame si copii. Nu incerca sa ne faci sa credem ca asta e ceva rau.
Hai noroc! Asa, ca de la bautor la bautor. Numai ca eu beau pe banii mei, iar tu tot pe banii mei bei.

De exemplu
Sfanta Jennifer protejeaza diabetul. Voiau sa spuna diabeticii, sper. Asa, de ce anume protejeaza diabetul? De insulina?

Sfantul Bernardino este dedicat trup si suflet pariorilor si jucatorilor de jocuri de noroc NECONTROLATI. Din intamplare sau nu, azi, de Sf. Nicolae, Jimerino a castigat la pariuri.

Acum sa va spun cu ce se ocupa Sfanta Anna. Pare serioasa, la prima vedere. Ea ocroteste bunicile, mamele, femeile in travaliu si… pe cei care calaresc cai??????

Sfantul Bonaventura, saracul, are un job cel putin neplacut. El se ocupa de problemele intestinale.

Sfanta Clara din Assisi e o sfanta cool. Ea tine in brate televiziunea.

Si inca o dovada a faptului ca nebunii si psihiatrii sunt, de fapt, unul si acelasi lucru. Sfanta Cristina ii confunda uneori intre ei. Si pe toti acestia cu morarii.

Ca francezii sunt enervanti si plicticosi o stim. O stie si Sfantul Dennis, patronul Frantei si al durerilor de cap.

Sfantul Gerard are in grija femeile gravide si pe cei acuzati pe nedrept. Hmmm! ma intreb daca si aici e vreo legatura.

Sfanta Lidwina a venit mai pe final, cand se impartisera toate. Asa ca i-au revenit patinatorii. Tough job!

Hail, hail, Sfinte Martin! Ati ghicit! Acesta are o slabiciune pentru alcoolisti.

Nici Sfantul Roch nu a tras lozul norocos. S-a procopsit cu cainii, ciuma si mirosurile urate.

Mai distrati-va aici.

Eu cel mai bine m-as simti daca as avea la job o cresa. Un daycare de-ala. As fi insa curioasa cate locuri de munca din Romania au initiat asa ceva pentru a veni in ajutorul angajatelor. Ca la capitolul crese m-am lamurit, trebuie sa te bagi in fata precum cocosul babei si sa te lupti cu maceta in mana pentru un loc. Si sa vezi ce va fi de acum incolo.

Exemplele cu celelalte tari nu tin la mine. Ca in Belgia e 4 luni, ca in Spania e 5. Mi se rupe. Aia au unde sa-si puna plozii cat sunt la munca. Daca i-as zice eu unui angajator ca eu plec la 5 ca la 6 se inchide gradinita, stiti ce o sa-mi spuna? “Du-te sanatoasa, dar aici nu te mai intorci!”

Cu acceptarea sociala, cum spunea si Mamituni, stam in pom. O mama care alapteaza ia sa incerce sa spuna sefului “ma duc si eu doua ore acasa, sa alaptez”. Poate ca asta merge in Belgia sau Spania. Aici nu o sa mearga in veci. Stiu ca pe vremuri mamele aveau voie sa isi ia de la munca pauza de alaptat. In Romania de azi asta ar fi challenge-ul suprem. Nu o vad intamplandu-se, pentru ca aici nu locuiesc normalitatea si intelegerea.

Poate nu sunt eu cea mai buna mama din lume. Sunt insa cea mai buna mama pentru copilul meu, asa cum este fiecare dintre voi pentru puii vostri. Nu stiu exact cat ar fi lungimea concediului ideal. Stiu insa ca banii pe care fiecare ar trebui sa-i primeasca ar trebui sa fie raportati la castigurile anterioare. Variantele cu 1000 ron pe luna pentru femei care au muncit ani de zile, apoi s-au hotarat sa aiba copii in baza acestei sigurante materiale, mi se par revoltatoare.

Ar trebui sa fie ceva natural si minunat. Nu cu o mie de probleme, nu cu vise despre pampersi care se termina. Da, copilul este cel mai important. Nu scarile de marmura de la casa poporului.

Daca ar putea sa-mi raspunda cum si ce sa facem, as intreba-o pe Olga.

Voi cine sunteti?

http://bluepyramid.org/ia/bquiz.htm

Pai frumos ii? Educativ ii? Plus ca sentinte de-astea – fetelor le place pe acolea si pe dincolea – nu sunt ok. Ne uniformizeaza ca fiinte umane, ceea ce nu e moral. Desi fata din poza s-ar putea sa ma contrazica.

Iar poza din dreapta cu titlul din dreapta nu prezinta niciun strop de credibilitate.

“Altfel nu-mi explic. De unde sa stie omul ca are nevoie de foc? De unde stia ca trebuie sa frece doua bete? De unde sa stie ca asa se va incalzi? Daca nu ai ceva, de unde stii ca ai nevoie de acel ceva?”
Jimerino, incercand sa ma convinga intr-un fel filosofic de originea divina a focului

“Numarul 1: fulger cazut pe copac, copac aprins, omul s-a ginit ca din lemn iese foc. Dupa mai multe incercari si experimente, a ajuns la concluzia cu doua bete frecate.
“Numarul 2 (si de asta sunt foarte mandra): poate ca ala care a facut pentru prima data focul a fost un geniu. Primul geniu din istorie. Poate aveau si maimutoii din pestera geniile lor. Si ulterior s-au inventat/descoperit chestii de care omul nu stia ca are nevoie”.
Oana, zisa si Dana Scully

Sau poate un maimutoi din aia se plictisea intr-o zi si freca doua bete de lemn… Exact cum s-ar fi plictisit si Dumnezeu si ar fi frecat doua bete…

NU! Mint ca o vaca! Ca o degenerata ce sunt! E de la Red Bull. Combinat cu ceva Am fost la Party Kiss FM, unde m-a dus Catrinel. Am inceput sa-i zic si eu Catrinel, nu stiu ce am.
Sunt putin incoerenta.
Party Kiss FM a fost cu clowni. Eu si clownii nu rezonam la cea mai inalta frecventa. Nici la cea mai joasa. Nu rezonam la nicio frecventa.
M-a pus necuratu’ si cu ta-su sa imi pun io cizmele cu toc cui de 185 de centimetri, ca sa fiu io cea mai inalta fetita, sa ma itesc bine in Casa Poporului, sa nu ma rateze carecumva cu privirea. Si am belit diverse chestiuni, ca una peste alta am ajuns acasa cu cizmele de fufa in mana. Pai cine si-o mai pune tocuri cand se duce la bautura si topaiala, sa nu mai bea nimic toata viata!
Doua scopuri am avut si eu toata petrecerea si doar pe unul mi l-am indeplinit: sa fac rost de o palarie colorata si sa ma pozez cu rockerul Hrubaru, ca o infantila ce sunt. De palarie nu m-am lipit, de Hrubaru da. Poza mai tarziu, cand se trezeste fotografu’!

Partea buna e ca incap, dupa 2 ani si ceva, in rochia argintie. Little silver dress, welcome back to momma! IIIIIIIIIIIIIIIII-haaaaaaaaaaaaaaaaaaa!
Diseara party cu fostii colegi de generala. Sau poate doar o bere. Sa vedem cum se leaga atmosfera.
Azi e ziua mamei mele. La multi ani, mama!

Azi a plecat Nepieptănatul.

Drum bun, maestre!

Update: Le-am bagat o reclamatie. Fac pariu ca or sa se pise pe ea. Daca vine vreun raspuns, va anunt.

1. Esti intr-o situatie unde drepturile individului nu exista. Trebuie sa alegi intre Umilinta si Bataie. Tu ce alegi si de ce?
Decat sa se pise pe mine, mai bine sa ma bata.

2. 3+4= 5 este posibil?
Sunt naiva. Cred ca nu.

3.Daca cineva maine iti pune pe masa 1 milion de euro si iti spune sa omori pe cel mai bun prieten/a, ai face-o?
Nici pe cel mai bun prieten, nici pe vreun prieten, nici pe vreun dusman.

4. Spui intotdeauna adevarul?
Nu. Exista o astfel de persoana?

5. Esti la un pas sa iti realizezi cel mai mare vis al tau. Pentru a reusi trebuie sa faci un compromis pe care in mod normal nu l-ai face. De retinut e ca de nu faci acel compromis s-a zis cu visul tau pentru todeauna. Ce faci?
Sunt tentata sa zic da. Desi experienta m-a invatat ca odatace faci compromisul, nici visul nu ti se mai pare atat de important.

6. Ai inselat, furat vreodata?
Nu stiu la ce se refera “inselat”, dar nu, nu am luat bani de la saraci. Si am furat un cuc de lut de la mare, de pe o taraba. M-a pus mama sa-l duc inapoi.

7. Ce parere ai despre zicala: Creeaza-i unui om DORINTA si se va fute pe ele principii, vise etc
Nu cred in zicala asta.

8.Ti s-a facut vreodata o observatie negativa in pat? daca da care a fost aceasta.
Ca fur plapuma .

9. Esti in situatia de a decide intr-o situatie fara iesire. Trebuie sa ordoni moartea a unui milion de oameni pentru a salva alti 5 miliarde. Daca nu-i sacrifici pe cei 1 milion , atunci vor muri toti. Care e decizia ta?
Am lamurit-o oarecum. Cu mana mea nu omor pe nimeni, decat in autoaparare.

10. Ce aplicatie/formula matematica ne poate da raspunsul =123456789?
Say what?

11. Pentru ce suma ti-ai inchiria timp de o saptamana partenera/ul?
Nu ma pot gandi la asa ceva.

12. Dacă nu ai avea ce mânca, ai da în cap cuiva?
Nicidecum.

13. Când ai făcut ultima oară sex și cu cine?
Cu Yasser Arafat, acum 30 de ani.

14. Îți prinzi partenerul în pat cu o altă persoană, în timp ce fac sex. Cum ai reacționa?
Scandal foarteeee mare.

15. Daca ai fi Dumnezeu pentru o zi care ar primele 7 lucruri pe care le-ai face? No jobs, no religion, pace, sanatate, educatie pentru toti, pedeapsa cu moartea pentru cei ce tortureaza animalele, o prajitura cu ciocolata.

16. Dai bani la cerșetori?
Da.

17. Maine e sfarsitul lumii. Ai 24 de ore la dipozitie. Ce ai face in aceste 24 de ore?
As bea.

18. Esti intr-o celula de 2/2 cu inca un partener de 10 ani. In tot acest timp ai fost pus/a la cele mai groaznice chinuri posibile. Intr-o zi ti se ofera posibilitatea de a scapa toate acestea. Trebuie doar sa-i oferi cele mai groaznice chinuri colegului de celula timp de 2 ani. Ce alegi? Sa te chinuie in continuare sau sa-l chinui tu pe colegul de celula?
S-a dovedit ca si cei mai puternici oameni isi tortureaza colegul de celula ca sa scape.

19. Intr-o zi te suna cineva si iti spune ca stie cel mai groaznic secret al tau. Daca nu-i dai ce si cat vrea va spune tuturor. Daca s-ar afla, acel secret ar distruge tot ce ai cladit, ai pierde totul. Ce vei face in continuare?
Mi se rupe. Daca spune secretul, cu ce il ajuta?

20. O parere personala obiectiva despre autorul care ti-a trimis leapsa. Minim 50 de caractere.
Artista, sensibila, desteapta foc, de bun simt, copilaroasa, iubitoare de carti.

Cica trebuie s-o dau la opt persoane. So – Nin, Roxana, Ambasadoarea, Oana Anca, Cristina, Rodica, Daydie si Scorpio.

Concluzii:
1. Pe Girafa trebuie sa-l ornez cu un banut de-ala auriu pentru caini. Unde sa scrie adresa daca il pierdem cumva. E clar ca e drama daca Girafa devine, fie si pentru un timp scurt, indisponibil.
2. Am sus niste vecini care, culmea, au si ei un copil, mai mic decat Olga, CARE ORACAIE TOT TIMPUL. Il auzi mai ales daca te duci in baie, ceea ce ne-a facut merfeu sa credem ca aia isi tin copilul in cada. Aseara, cand Olga plangea neconsolata, taranoii ne bateau in tavan. II DERANJA COPILUL! Concluzia e urmatoarea: daca mai fac de-astea, ma duc peste ei si ii bat cu sabia. Fara gluma!

Asta o sa inteleaga bietul copil. Pentru noi asa o alintam pe Ira in casa. Cand vrem sa spunem ca se rasfata prin picioarele noastre si cerseste mancare, cand ne da la o parte din pat ca sa se aseze ea asa ii zicem, Tarfa.

A, in plus, de ieri Olga merge pe picioarele ei. Finally!

Alunecare numarul 1

Literatura universala

Citeam tot ce ni se dadea, ba chiar si ceva in plus. Dar in trimestrul 3 din clasa a XII-a mi s-a pus pata ca eu nu am avut niciodata in cariera de elev media 4 la vreo materie. Si m-am decis sa iau 4 la citit. Adica ma ridica profa in picioare – era o tipa super – si zicea: “Oana, Balzac!” “Nu am citit!” “Bine, cu regret iti dau 4!” Mi se parea un supereroism. Am facut la fel cu inca doi si m-am asigurat de media 4. In rest aveam medii bune. 9, 10. fara grija.
Mai tare a fost maica-mea, care a venit in ultimele zile de scoala sa vorbeasca si ea cu diriga. Si i-a aratat diriga catalogul. Mama a facut atac. a intrat in clasa peste mine ca o nebuna despletita si m-a luat in bataia armei de fata cu toti agaricii de colegi. Pana sa-i explic gestul de rebeliune care ma posedase, maica-mea deja ma dezmostenise. La etajul 1, in Caragiale.

Alunecare numarul 1 si 1 bis

Literatura romana

Am luat un 2 la romana ca nu citisem Baltagul. Deloc. Copiasem fisele ca in restul timpului. Profa s-a ginit ca habar nu aveam si m-a intrebat “In ce zi a plecat Vitoria Lipan de acasa sa-l caute pe Nechifor?” E, uite ca nu stiam. Nota 2 direct si obrajii inflacarati din generala s-au reaprins.
Acum stiu in ce zi a plecat Vitoria sa-l caute pe cascatul ala de barbata-sau. Pe 9 martie, picase intr-o joi. Ziua de Mucenici. Nu o sa uit niciodata.
Tot cu profa de romana imparteam un soi de tensiune amestecata cu simpatie. Pe atunci purtam fuste scurte si foarte scurte. Aveam un “guleras” de piele din care cu greu nu se iteau bucile. Si ma ridica femeia in picioare.
- Dusmanescu, sus!
-…
- Fa un pas afara din banca!
Dusmanescu il facea, pas de model orizontalizat.
- Ce e aia de pe tine?
- (cu candoare exagerata, de diavol iesit la atac si prins in defensiva) Fusta, doamna! (Adica nu e evident sau ce?)
- Mama ta te-a vazut cum ai iesit dimineata din casa?
- M-a vazut, doamna.
- Si ce-a zis?
- …
- Aha, nu a zis nimic, nu-i asa? Nu are nimic de spus in fata ta…
- Nu, da’…
- In ce zodie esti?
- Berbec.
- Aaaaa, gata, nu mai spune niciun cuvant. (De parca eu intiasem discutia.) Spiritul de fronda…
Si ma asezam. Si simteam ca doamna Miron ma place mult, mult de tot, pentru ca mai erau fete cu fuste scurte, dar nu toate scriau comentarii la fel de frumoase cum scriam eu .

Isi fac nevoile numai la tavita. De mancat, mananca doar mancare solida pentru pisici și sunt foarte cuminti. Tot ce fac, fac impreuna. Sunt foarte linistiti cand raman singuri acasa. Ganditi-va, va rog! Va roaga si Lia!

Privirea asta

Leapsa merge la Nin, scorpio72, Anca, Mamituni , Lia si la oricare mai doreste, ca e loc!