La fereastra unde doarme o pisica…

Prima mea pisica e acum o fantoma. Il chema Mateias si era uratel rau. Eu aveam 6 ani, el era un puiandru. Amandoi beam lapte, numai ca el zburda mai liber, confunda gradina noastra cu cea a vecinei si se incurca prin tufele de trandafiri, scarmanandu-si apoi, ore in sir, blana banala in cautarea tepilor durerosi. Crestea mai repede decat mine si mai salbatic. Il admiram sincer.

Mateias si cu mine locuiam in casa de pe strada Comanita.  Apoi nu inteleg ce s-a intamplat… Ne-am mutat intr-un bloc prost finisat, pisoiul s-a pierdut, eu m-am pierdut… Am ramas in demisolul vilei de langa Piata Galati (Gemeni, in fine) si noaptea, cand visez ca ma duc acasa, ajung de fapt acolo, langa Mateias. Printre narcise, pe fotoliul de rachita, in pavilion. Cand nu gasesc drumul, experimentez, in vis, crize epileptice de grand mal. Noaptea, casa aceea capata dimensiuni exagerate – in realitate avea doua camere, nici alea prea mari, si o bucatarie unde citeam serioasa si incruntata in timp ce tata se straduia sa ma hraneasca, stangaci si oarecum iritat si oarecum amuzat… Bucataria unde mama ma trimitea la aragaz, sa-i aprind si ei o tigara – faceam un sfert de ora cu tigara aprinsa pana indarat la ea si gandeam „Ah, ce mama misto am, ma pune sa fumez la 5 ani”…

Mai stiu ca taraia aproape neadormit un telefon rosu-rosu. Rosu disco. Se numara printre primele mele amintiri despre viata asta. De aceea mi se pare inacceptabil sa nu ai un telefon rosu, mi se pare de prost gust si o iroseala ingrozitoare. 11.32.06. Asa il chema pe telefon. Aud vocea mamei, rasul mamei, cat radea mama, acum de ce nu mai rade asa? Poate pentru ca nu o mai face nimeni sa rada… Nu mai e casa, nu mai e tata, nici jumatate din amicele ei parfumate si cu rochii scurte nu mai sunt.

Ar mai fi curcanul Bazil, care sedea legat de zarzarul din curtea din fata. Eu am crezut initial ca Bazil este amicul meu si ca amicitia noastra se va ridica deasupra vremii. Stateam amandoi, el ciugulea (ma miram ca mama il indoapa asa de tare, cu graunte minunate, cu mine renuntase de mult sa duca lupta mancarii), eu ii priveam fascinata irizatiile penajului. Bazil a fost cel mai frumos prieten pe care l-am avut vreodata, ce mai! Ii vorbeam despre papusi, despre flori, despre nori. Dar nu! Curcanul adus la rang de buddy urma sa insemne felul principal la nu stiu ce cina. A fost decapitat, precum relatia noastra, si mancat. Eu am facut primul soc dintr-o lunga serie, mai ales cand i-am vazut capatana Bazilului undeva, pe coltul mesei galbene cu patratele. M-am tinut insa tare. Nu am lesinat. Nici nu am mancat din el, ce-i drept! Acum mi se pare fair, sincer!

Intr-o zi, poate chiar in curand, voi incerca sa rascumpar casa din Comanita. Inca mai cred ca visele despre curcani zburliti si copilarii traite gard in gard cu biserica (fara efecte ulterioare rasunatoare) se pot recastiga, atata timp cat nu le-am aruncat, de fapt, niciodata.

18 comentarii

Filed under Uncategorized

18 responses to “La fereastra unde doarme o pisica…

  1. cronicaru'

    si eu cred ca-ti poti recastiga visele. cu orice, nu numai cu curcani zburliti. poate si cu feti frumosi. sper sa gasesti si un telefon rosu.
    ps. daca o sa mai ai vreodata un bazil, ma chemi pe mine sa-l gatesc, da? iti promit ca o sa mananci

  2. cronicaru’,
    nu mai am bazili. de atunci m-am hotarat ca mi-e frica de pasari. adica, gandeste-te si tu, o pasare fara cap e oarecum spooky.
    restul… se rezolva😉

  3. ingrid

    eu mi-l amintesc pe Bazilul din povestirile tale de acum…multi ani…telefon rosu, am eu unul, pe la ai mei, aruncat intr-o cutie p ebalcon, daca vrei….ti-l dau.
    Vin mucenicii in cateva zile, eu mi-i amintesc pe toti mancati pe la prietene in liceu, inclusiv pe ai maica-tii, eram o mucenicoaholica si am ramas…si imi amintesc si de cartofii prajiti cu branza rasa mancati dupa Studentesc….
    Si sa sti ca si eu am avut experienta pe la 5 ani cu curcani…eram la Curtea de Arges si facem baie intr-o copaie, cu vreo doi curcani mititei, pe care ii spalam si ii clabuceam de mama-mama…

  4. Ce frumos! Si eu am crescut cu animale: cu vitelusi, iepurasi si o droaie de alte oratanii in juru-mi. Ciudat e ca nu s-a lipit de mine nimic din meseria tatei. Sora mea, in schimb, e innebunita dupa animale. Adora de mica toate javrele de pe strada. In timp ce eu decapitez fara vreo greutate pasari gurese, ca-s preferatele mele. In oala!😀
    Aaa…prima mea amintire cu animale e de pe la vreo 4 ani, cand ii dadeam injectie unui vitelus; asistata indeaproape de tata, evident🙂. Da’ nu fu sa iasa medicina; au iesit numerele si socotelile.

    Ingrid, cum e cu mucenicii? Eu nu-s din zona si habar n-am despre obicei, dar am tot auzit povestindu-se si-s curioasa nevoie mare!😀

  5. ingrid,
    pazea ca vin mucenicii!
    oana_anca,
    you heartless heartless soul🙂

  6. ingrid

    Mucenicii, o poveste fara sfarsit…un gust fara de care n-as putea trai an de an….Sunt niste covrigei mititei din coca, in forma de opt, care se fierb intr-o zeama in care pui zahar dupa gust, esenta de rom si vanilie, coaja de lamaie si portocala, scortisoara, iar la final….nuca pisata…e delicios…o ciorbica dulce nemaipomenita!!!Si mai sunt mucenicii moldovenesti, cei far azeama, care se fac din aluat de cozonac, se dau la cuptor, se insiropeaza bine cu zeama de miere si esenta de rom si se tapeteaza cu o multime de nuca macinata….ti-am starnit pofta?

  7. You can visit, we are going concern now. But today we have generated
    a more pro top blogs daily report
    . Now I’ve just posted the newest report , see and reply me some comments. Thanks.

  8. Yamiii; si cine ziceai Ingrid ca face asa ceva? Sa te caut cand ajung in Buc?:D

  9. Yamiii! Si cine ziceai ca face asa ceva, Ingrid? Sa te caut cand ajung prin Buc?😀

  10. La Multi Ani de 8 martie!

  11. Adrian,
    multumesc, coane!

  12. jimerino

    coane? hm…

  13. Catalina

    Ti-am descoperit azi blogul … absolut intamplator …
    Si eu pariez pe Olga … she’s my kind of cat …
    sper sa imi povesteasca aventurile ei cat mai curand …

  14. Catalina,
    imi pare bine ca ai ajuns aici. Intamplator sau nu… ce nu e intamplator? Intamplarile sunt bune. Te mai astept!

  15. cezar

    Oana, îmi pare rău că nimeni din cei de până acum nu a spus-o, dar tu ai talent cu carul! Scrii excelent şi ce e mai frumos este că totul curge foarte firesc, nu pare că te forţezi deloc. Nu ştiu cât ai muncit la cartea asta şi câte ciorne ai rupt ca să ajungi la rezultatul ăsta, dar mi-a plăcut foarte mult ce am citit. Tot textul are o foarte puternică forţă evocatoare, e plin de culori, de miresme şi de emoţie în povestirea ta. E parcă ceva din tot ce are mai bun Cărtărescu, dar fără nimic din ifosele lui literare (mie personal nu-mi place Cărătărescu). Mi-ar plăcea să te mai citesc, aici sau aiurea. Toate gândurile mele bune.

  16. cezar,
    multumesc! voi mai scrie. aprecierile voastre, ale celor care ma vizitati, au ajuns sa conteze mai mult decat o eventuala recunoastere literar-oficiala.

  17. Pingback: Acasa, vreau acasa | Pariu pe o carte nepublicata

  18. Daca inca mai ai visul asta iti doresc mult mult de tot sa ti se indeplineasca!!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s