As mai da orice sa mai am, macar o data in viata, o vacanta mare. Trei luni intregi de nefacut nimic. 15 iunie-15 septembrie.
Aveam vreo 10-11 ani. Si, pe la mijlocul vacantei, ma apucasera mustrarile de constiinta si voiam sa citesc. Vazusem in vitrina librariei Lumina, pe Dorobanti, o carte albastra, cu coperta desenata senzational, o carte pe care voiam s-o citesc de multa vreme. Fram, ursul polar. De Cezar Petrescu. Mereu crezusem ca Fram trebuia sa fi fost scris de un strain. Ce treaba avea Petrescu cu Fram?
In acest timp, varu-meu ala suferind de sindromul Hodkins venise de la Ploiesti la Bucuresti. La spitalul Filantropia. Ai mei amanau cumpararea cartii cu o incapatanare exasperanta si stateau mai mult pe la spital. Veneau seara tarziu si vorbeau din ce in ce mai des despre operatie, agravare, „saracul, are doar 28 de ani”. Eu voiam sa-l am pe Fram. Invatasem ca Fram inseamna „inainte”.
Intr-o dupa-amiaza, taica-meu mi-a adus un pachet frumos impaturit. L-am desfacut. Fram venise la mine. M-am intins langa tata pe fotoliu si am inceput sa citesc. Eram extrem de fericita. Peste numai cateva pagini, a sunat mama plangand de la spital. Varu-meu murise. Eu nu prea vedeam cum e asta, cu moartea, si de aceea m-am bagat in carte si nu am mai iesit pana nu am terminat-o.
E surprinzator cum imi aduc aminte o zi din viata mea, numai pentru ca Fram a venit, iar varu-meu s-a dus…
Pariu pe o carte nepublicata 
Da… e foarte interesant cum, după multă vreme, facem apel la sertăraşele cu memoria afectivă proprie şi avem aşa nişte aduceri-aminte surprinzătoare, dar care la data respectivă, văzute şi mai ales trăite prin ochii şi sufletul nostru de copii au avut cu totul şi cu totul o altă însemnătate. Îmi aduc aminte când mi-a murit bunica… paradoxal, fiind copil, eram mai bucuros oarecum că aveam scutire să nu merg la şcoală şi că fusesem trimis şi mutat la nişte prieteni de familie, tocmai pentru a trece mai uşor peste acest eveniment…
Dan,
e mai usor de asociat uneori binele cu raul decat raul cu raul. mai ales cand esti copil. dar nu numai. copiii, mai ales, nu inteleg ce e cu moartea. pentru ei, care se cred nemuritori, fenomenul nu exista.
Si eu am crezut ca „parintele” lui Fram e de alta natie :)). Iar filmul… ei bine, dati cu pietre in mine, filmul nu mi-a placut deloc niciodata.
marian,
filmul nu era facut pentru copii, cred, era prea intunecat asa si obscur. de-asta nu am murit dupa el.
Spre deosebire de alte filme romanesti foarte reusite, precum „Toate panzele sus”, „Ciresarii”, etc. nici mie nu mi-a placut ecranizarea lui „Fram”. De fapt nici cartea nu tin minte sa ma fi entuziasmat f tare.
Apropo de carti adorate in copilarie si ecranizate (chiar daca asta nu e a unui scriitor roman)…oare de ce nu au facut un film dupa „Aventurile lui Habarnam…” a lui Nosov? 😦 Sau nu stiu eu si filmul exista?
Excepţional text!
Bineînţeles, « Fram, ursul polar », de Cezar Petrescu, este o carte mare. Dar sînt tentat să comentez un comentariu.
Ecouri despre călătoria extraordinară a marinarului Lapérouse au influenţat şi literatura română. Radu Tudoran, în romanul „Toate pânzele sus !”, construieşte literar o adevărată punte între secolul XIX românesc şi Epoca Luminilor. Anton Lupan, caracter literar românesc posedând atât un savoir faire cât şi optimismul unui absolvent de l’École polytechnique, îl caută pe un enigmatic prieten francez, pierdut în mările Sudului. Corabia „Speranţa” („L’Espérance”) parcurge prima etapă din itinerarul căpitanului Lapérouse. În experienţa mea de lectură, până la acel uluitor text al lui Radu Tudoran, îi apreciam doar pe marii prozatori ruşi. Radu Tudoran introduce în cultura de Limba Română ideologia primară a secolului XIX românesc. La fel ca şi opera lui G. Călinescu, opera literară a lui Radu Tudoran trebuie să fie re-evaluată, fără să ne fie teamă că va fi vreodată supra-evaluată! Prima căutare a expediţiei Lapérouse a pornit în 1791, cu fregata „L’Espérance”, care trece numai la câteva mile de Vanikoro (vezi Jules Verne), fără să acosteze pentru a-i interoga pe localnici. Mai este posibil că o acostare la acea dată ar mai fi salvat o parte din comorile expediţiei Lapérouse, pentru că echipajul reuşise să aducă pe uscat materialul păstrat în cale. Ideea centrală a romanului „Toate pânzele sus !” este « Căutarea ». Cealaltă fregată, care însoţea „L’Espérance”, se chema „La Recherche” (« Căutarea »). Dar am impresia că, subliminal, „Speranţa” lui Radu Tudoran din Belle Epoque era o expediţie de căutare a spiritului Epocii Luminilor. Oricum, romanul „Toate pânzele sus !” propunea optimismul civilizator al Epocii Luminilor pentru cultura populară românească din cea de a doua jumătate a secolului XX. Ideologic, această carte a contracarat toate documentele P.C.R. ! Iar mult blamata ‘nostalgie după comunism’ este de fapt nostalgia foarte reală după acel tip mirific de cultură populară. Ea nu are drept echivalent în societatea românească decât înălţătorul spirit popular care premerge Unirii de la 1859. Coordonarea în acţiunea comună între oamenii obişnuiţi după normele acelor timpuri, dar extrem de neobişnuiţi acum, face oarecum nedrept apelativul ‘Unirea cea mică’ dat sărbătorii din 24 ianuarie 1859. Modelul acela de cooperare umană a servit ca sursă de inspiraţie pentru romanul ‘Toate pânzele sus!’ care semnifică speranţa pentru clădirea României moderne. Deşi va fi inspirat şi de expediţia veche de căutare a fregatei lui Lapérouse, Radu Tudoran (1910-1992) va utiliza în primul rând tema călătoriei mediteraneene din „Conrad” în arhitectura romanului „Toate pânzele sus”. Eroul Anton Lupan este poate un Nicolae Bălcescu fără tuberculoză, dar cu studiile inginereşti ale unui Petrache Poenaru. Epoca Luminilor impune modelul: “Herculem Imitare!”. Iar în celebrul Liceu Militar de la Mănăstirea Dealu, unde a învăţat şi Radu Tudoran, principiul de educaţie era “Herculem Imitare!”. Cred că în bună parte şi « Cireşarii » lui Constantin Chiriţă pleacă tot de la principiul “Herculem Imitare!”.
intr-adevar, sunt astfel de coincidente ce se petrec, probabil, cu fiecare dintre noi.
In cazul meu, ziua care mi-a schimbat destinul profesional si material (in bine) a coincis cu cea in care tatal meu a plecat in lumea celor drepti.
Nu stiu daca o fost un fel de predare de stafeta, insa cu siguranta ca de atunci m-am simtit mai puternic.
„Un sfarsit e un inceput”
oana_anca,
nu stiu daca exista film dupa Aventurile lui Habarnam, dar exista o piesa de teatru in care joaca un amic de-al meu 🙂
blogideologic,
multumesc! si multumesc ca mi-ai readus aminte si de Toate panzele sus!
emiru’
mda, uneori te intrebi daca echilbrul este egal cu dreptatea. Nu prea e!
Pingback: Comentez un comentariu « Blog ideologic Titus Filipas
Mie postul tău nu mi-a adus aminte de nicio carte a copilăriei (care, pentru mine, a fost „La Medeleni”, că tot veni vorba), ci de Madeleina lui Marcel Proust. Extrapolând amintirile gurmande, mi-am adus aminte de Crăciunurile de acasă, unde invariabil mirosea a brad, a cozonaci şi a sarmale. Deodată. Şi acum le mai caut, dar brazii nu mai au miros, iar cozonacii vin direct în plastic.
adela,
io cred ca mai au miros Craciunurile. Ca si Madeleina lui Proust. La Medeleni – cata duiosie!
Shmeny, astept detalii mai detaliate 🙂 Cu privire la Habarnam…
„Fram,ursul polar”, o carte frumoasă, cu multe elemente care m-au înduioşat în copilăria mică. Apoi cărţile copilăriei mele au fost: Winnetou (Karl May), Cireşarii (Constantin Chiriţă), La Medeleni (Ionel Teodoreanu), Contele de Monte-Cristo (Alexandre Dumas) şi orice, oricât şi oricând din Caragiale. Vorbesc de perioada 9-11 ani. Înainte de 9 ani: Basmele popoarelor Asiei (cartea pe care mi-am dat seama, am avut care va să zică revelaţia că ştiu să citesc…), sute de cărţi de poveşti (am avut noroc că îi plăceau şi tatălui meu, în recuperarea copilăriei în care el nu avusese cărţi, cumpăra toate cărţile de poveşti care apăreau…). După 11 ani au început lecturi deja complicate, nu ştiu dacă le şi înţelegeam dar…citeam. Serialele BBC care se transmiteau la TVR în perioada copilăriei mele m-au dus spre cărţi valoroase pe care poate că le-am citit prea devereme, dar le-am reluat pentru aprofundare mai târziu, când am putut să le şi înţeleg cu adevărat: Forsythe Saga (John Galswarthy), Bâlciul deşertăciunilor (W.M.Thakeray), Război şi pace (Lev Tolstoi), La răscruce de vânturi (Emily Bronte, casa Buddenbrock (Thomas Mann) etc. Cărţi pe care le-am adorat la 12-15 ani: Pânza de păianjen (Cella Serghi), Jurnalul unei fete cuminţi (Simone de Beauvoir), Portretul unei doamne (Henry James) şi peste toate, oricând Caragiale. Desigur teatrul românesc mi-a fost mereu preferat: Tudor Muşatescu, V.I.Popa, Aurel Baranga, dar şi cel universal: Shakespeare cu piesele sale „uşoare”, comedies, Carlo Goldoni, în general comediile erau cu siguranţă preferatele mele. Şi mereu reciteam, am făcut-o constant până pe la 16 ani: Cireşarii, La Medeleni, evident oricând şi la orice oră Caragiale. Mă voi opri aici, ca să nu fie acest comentariu o exhaustivă listă de lecturi la citirea cărora eu să par o „preţioasă ridicolă” (pe mulţi i-am uitat, iată-l pe Moliere că nu mi-a venit în minte mai sus). La 17 ani am început să citesc masiv poezie.
Nu am citit „Fram ursul polar” în anii copilariei (acum am 68 de ani si traiesc în Franta) poate si fiindca pe vremea aceea nu se studia în scoala primara Cezar Petrescu iar din biblioteca bunicilor n-am fost tentat niciodata sa-l scot, ignorând ca un romancier poate scrie atractiv pentru un copil !.
L-am „descoperit” însa mai zilele trecute vizionând filmul pe TVR International. Felicitari canalului de televiziune, singurul care merita si trebuie urmarit de diaspora româna !.
Am fost captivat de calitatea filmului, a regiei, a actorilor, cu toate ca pelicula este putin decolorata.
Dar cel mai mult m-au emotionat secventele turnate în curtea fostei mele scoli primare – Poenarescu – din strada Justitiei din Bucuresti, vis-à-vis de mânastirea Antim (care în mod logic nu apare în cadru, actiunea filmului petrecându-se la Iasii începutului de secol XX).
In aceasta scoala l-am avut ca profesor de limba româna pe nepretuitul îndeajuns Sebastian Popovici care mai târziu ne-a fericit cu prezenta lui la catedra si la Liceul Mihail Eminescu din Bucuresti, unde s-au regasit în aceeasi clasa cam jumatate din fostii lui elevi de la Poenarescu.
De ce evoc aceste amintiri, aparent fara mare legatura cu Fram ? Tocmai pentru a ma asocia cu cei dinainte, din comentariile carora am retinut cu bucurie un mare adevar ce-ar trebui transmis generatiilor urmatoare de români : iubiti scrierea româneasca, din lectura ei ne tragem cu totii seva, orice profesiune am practica de-a lungul existentei noastre pe acest pamânt, fie el românesc sau nu. Sufletul nostru românesc, cultura anilor de scoala româneasca, ne-au ajutat pe toti (chiar daca nu ne-am dat seama prea mult) sa trecem peste greutatile vietii, oriunde am fi în lume si nimic nu ne întareste mai mult, oricând, decât ideea ca trebuie sa cinstim prin fapta noastra neamul din care ne tragem !
Aici unde sunt, caut cu nerabdare în programele saptamânale ale televiziunii TVRi, programarea emisiunilor de cultura româneasac, a documentarelor de toate genurile, emisiunile de teatru ori cele muzicale (cu exceptia celor care promoveaza lipsa de bun gust, egala cu lipsa de specificitate româneasca).
Si fiindca s’a vorbit si de „Toate pânzele sus” nu pot sa nu-mi amintesc cu duiosie ca am urmarit serialul împreuna cu fiul meu (acum, doctor în astrofizica) pe vremea când înca mai eram în tara si cu aceeasi emotie l-am regasit, tot pe TVRi, multumind pe aceasta cale, odata în plus, antenei românesti pentru românii din strainatate !
Sa nu uit un detaliu, important pentru cei ce l-au iubit : la scoala Poenarescu am fost coleg cu Florian Pitis (mai mic ca mine cu 4 ani !). Pacat ca la vremea turnarii filmului nu a facut parte din distributie !!!!!
spiridon,
vizita ta aici a fost o incantare pentru mine. ai evocat foarte emotionant toate astea, cu o nostalgie si o umbra de regret pe care numai departarea ti le poate da. sper sa mai vii pe aici.
Spiridon,
si eu am facut scoala la Poenarescu, am fost un an mai mare ca Motzu si totusi prieteni, dupa scoala luam împreuna drumul spre casa pe Schitul Maicilor si Cazarmii pana unde locuia el, în aceiasi casa cu Misu Stan, al actor si care a invatat tot la Eminescu.