Atac de panica

Tin minte afirmatia-cliseu de cand a inceput lumea sa afle ca sunt insarcinata.
Spusa asa, cu un aer serafic, intelept: „Sa vezi cum o sa ti se schimbe viata total!” Iar zambet.
Eu veneam acasa, ma bagam in pat si incepeam sa nu mai am aer. Mie imi placea viata mea. De ce sa vina ceva care s-o schimbe TOTAL?
Acum, acelasi suras angelic si aceeasi intrebare, putin schimbata: „Nu-i asa ca ti-a schimbat viata total?” De parca ar fi ceva bun sa ti se schimbe existenta in intregime. De parca inainte nu-ti placea deloc de tine si a trebuit sa ramai gravida, sa faci un broscoi si, in acest fel, sa te schimbi.
Bai, eu sunt mama Olgai si viata mi s-a schimbat mult. Dar inca, macar o data pe saptamana, o las pe Olga in grija cuiva si ies sa beau bere si sa dansez.
E tot viata mea. Sunt eu, Oana, petrecareata.
Imi doresc un job. Vreau sa ma intorc la munca. Da, nu vreau s-o tin pe Olga agatata de mine. Pentru ca mai sunt si femeia muncii, hai sa zicem asa, femeia care are chef sa socializeze cu colegii, sa creeze, sa scrie, sa aplice.
Vreau sa ma duc pe stadion. Vreau sa plec in vacante. Fara Olga, da. Vreau sa merg la concerte, la party-uri. Vreau sa am orele mele, ca sa citesc si sa scriu.
Nu vreau ca maternitatea sa-mi schimbe viata total. Mai trebuie sa ma pastrez si pe mine, undeva. Da, ma impart si imi este foarte drag sa ma joc, sa o hranesc, sa o duc la plimbare. Dar pentru ca Olga sa creasca fericita, trebuie sa fiu si eu fericita. Nu o fantoma care isi uita pasiunile, obiceiurile, cartile, prietenii.
Vreau ca Olga sa traiasca avand in jurul ei exemple de oameni independenti, care isi urmeaza alegerile, normal, atata vreme cat e vorba de oameni decenti si echilibrati. Nu pot s-o inchid langa mine. Nu ma pot inchide langa ea.
E o prostie sa fi vrut vreodata sa ma schimbe total un copil. Trebuie sa ne completam unul pe altul, nu sa ne transformam. Cu Olga, viata mea s-a schimbat definitiv. Nu am voie s-o las sa se schimbe si in totalitate.

41 comentarii

Filed under Uncategorized

41 responses to “Atac de panica

  1. cand copilu’ smaranda avea o luna m-am dus la manichiura.
    cand copilu’ smaranda avea 3 luni ar fi trebuit sa plecam in austria, n-am plecat ca mi-a fost nu stiu cum sa plec.
    dar asta nu inseamna ca acum n-as pleca. si vom pleca in vacanta in iarna asta- doar in 2. fara smaranda. la vara poate o luam si pe ea
    ies saptamanal, daca nu mai des, cu prietenele in oras.
    ma duc la munca si ma intorc acasa cu mai mult chef de joaca decat daca as sta non stop cu ea.
    asta e, mai mult nu pot🙂

  2. asta cu vacantele – e normal sa va duceti in doi, dupa cum e normal sa-i oferi si ei o vacanta la munte sau la mare. dar sa iau un copil de un an-doi la amsterdam de exemplu… why? sa ma chinuiesc si eu, si ta-su, si pe ea, sa ne retragem in camera de hotel la 10? sa o tinem in urlete sau dat cu curu de pamant prin Dam? sau sa ii punem mana la ochi in Cartierul Rosu?

  3. bai, e perfect normal sa simti asta, si eu simt multe din lucrurile de care zici tu si vreau ca multe din ele sa se intample, si se vor intampla, ca asa e firesc.
    cand ilinca a implinit opt luni, am plecat 4 zile singuri la roma, si a fost..mai mult decat asteptat, aveam creierii varza si se vedea si se simtea!
    da, m-am gandit la ea mult, eram si nostalgica la vazul altor bebelusi, dar am fost fericita sa pot manca fara sa fiu intrerupta, sa pot sta pana tarziu in oras, sa pot dormi si tot asa.
    sunt de acord si cu teoria ca mame fericite inseamna copii fericiti!

  4. eu inca nu am fost intr-o vacanta fara olga si sincer mi-ar parea foarte rau sa incep serviciul fara sa fi avut un concediu linistit, cateva zile macar, cum zici tu, Oana.

  5. pai fa cumva si fugi repede atunci!:)

  6. Oana,
    pai sa stii ca studiez adanc problema

  7. ayandari

    eu am inceput deja sa fac ceva schimbari in sensul asta, doar ca…pana va trece si criza acomodarii in colectivitate sunt tot devotata in intregime lui.Dar anul asta mi-am aranjat clar vacanta de Revelion cu prietenii fara cupil, in perioada de cresa fac cursuri la care visam de multa vreme si am planuri marete pentru un nou job.Subscriu in totalitate la ceea ce ai scris, desi in ochii unora parem cam mame „denaturate ”😀.va pup dragelor!

  8. ayandari, baiatul dus ala dus la cresa o sa fie cel mai independent si mai normal la cap copil. stiu cum ne considera. treaba lor!

  9. N-am copii, dar sunt TOTAL de acord cu tine🙂

  10. p-o cratita n-ati pune mana, ana sana carna!

  11. Oana, de ce inaintam cu lectura in postul tau, de-aia ma bucuram mai tare sa vad ca esti o mama normala la cap! Prea multe se alieneaza dupa ce nasc si imi pare bine ca nu e si cazul tau. Tine-o tot asa!

  12. ambasadoarea

    Ahhh, ce exemplu imi dati voi mie, fetelor?!… Eu eram clar decisa sa ma inchid in casa si in mine, sa ma anulez complet ca femeie, sa uit de iesit in oras, de nopti si vacante in doi … si vooooi, numai prostii ma invatati, ntz, ntz, ntz😀

  13. m-am alienat si eu intr-o masura, ca nu mai pot sa zic ca vin si plec la orice ora. dar simt ca daca ajung stativul exclus al fie-mii, nu o sa-mi fie bine. poate sunt mame care sa se dedice total copiilor, dar eu nu sunt asa. simt ca m-as duce pe copca

  14. mamituni

    Da’… de la ce te-ai luat? Cum de ti-a venit sa scrii acum asta?
    (sunt curioasa ce discutii/ganduri au stat in spatele postarii)

  15. cristina, de stricat te strici clar :)) spontaneitatea se duce naibii in principal.
    ambasadoarea- e bine ca macar iti propui, dar o sa iti treaca repede

  16. mamituni,
    am citit pe ici si pe colea despre unele vieti care s-au schimbat extrem de la aparitia copiilor.

  17. Buna, Oana. E o incantare sa vezi sau, ma rog, sa citesti ca exista mame cu aspiratii normale. Ca multa vreme am crezut ca nu avem decat doua variante de categorii care sa ne includa: a) a mamelor care n-au decat o vaga curiozitate sa afle ce presupune meseria asta, azvarlindu-si odraslele pe la bunici sau b) a mamelor care nu indraznesc sa iasa nici macar un minut din viata copilului. Si ce bine ca ti-ai dat seama ce vrei exact atat inainte, cat si dupa. Eu, recunosc, n-am stiut prea bine nici inainte, nici dupa. Am stat acasa cei doi ani legali si abia cand avea ea vreo patru am inteles cam cum as vrea sa fie viata mea…bine, de atunci mi-am mai schimbat viziunea de vreo cateva ori🙂. Oricum, remarca ta e de subliniat atat pentru cele care sunt deja mame, cat si pentru cele care vor fi intr-o zi: trebuie sa ne completam, nu sa ne transformam.

  18. alina downunder

    Mie mi se pare ridicol, pueril, sa consideram „aspiratii” niste lucruri marunte si neimportante, pana la urma, intr-un cadru atat de larg cat este fiinta umana.

    Tu esti tu si ramai tu, doar ca, normal, esti deja altfel, si mai cresti, mai inveti, te inteleptesti, daca lasi loc, odata cu maternitatea, capeti alte valente, fireste ca te transformi, care e baiul in asta, cand e clar un castig, nu o pierdere??
    Asta cu copilul care iti schimba viata vazuta drept impediment, negativitate … ce absurd, de parca trebuie sa fim toti niste Peter Pani care sa nu imbatraneasca niciodata, in egoismul nostru etern infantil! Sa ne botoxam cezarienele a mai ramas …😦
    Si ne agatam de niste chestii meschine (totusi) – timpul meu, chestiile mele, cosmetica, bautele, chefurile, concediile in doi (sau intr-unul, ma rog) … ce, daca nu le-am avea am fi niste ratati, sau cum, nu mai suntem in esenta aceleasi persoane, ca nu inteleg??
    Eu nu regret nimic din viata de dinainte (din ce nu mai am, din ce n-a mai ramas identic), ma consider la fel de libera si independenta si la fel de mine si de femeie si ce-o mai fi pe lista de to be/do-uri moderne. Nu vad nicaieri dihotomia dintre femeie si mama, sotie si mama, femeie si sotie, femeie cu minte si job si mama samd. Suntem un amalgam al tuturor acestor particele din noi, o imbinare, nu o dezbinare, nu e nevoie ca fiecare personaj sa ia time-out ca sa existe acolo, inauntrul nostru. Adica mie chiar nu mi se pare un joc pe roluri. Ci un cor, un duet, na, pe toate vocile odata, in armonie. E un set de prioritati care se rearanjeaza, piesele de puzzle formeaza imagini diferite in timpuri diferite ale existentei noastre.

    Nu mi se pare nici ca esenta fericirii mele sta in minutele petrecute fara copil (da, sigur, e mai liniste, normal ca am nevoie si de liniste, dar nu asta ma defineste ca om fericit si echilibrat).
    De ce trebuie sa ne agatam de niste frivolitati de parca ar fi capatul pamantului in ele?? O sa constatam oricum peste cativa ani ca, totusi, domnule, copiii astia cresc, mai repede decat suntem dispusi sa vedem, n-o sa mai stea intre picioarele noastre la 5 ani, poate nici macar la 3, n-o sa mai vrea tzatza, bratele, grija noastra … acusi isi cer cu forta propria lor independenta.
    Ne vaitam ca n-avem timp de noi … pai intr-o viata de om medie, de 70 de ani sa zicem, sunt (maxim, exacerbat) cinci ani asa de determinant tragici incat sa concentram un asa efort in a pastra eu-l ala pre-baby cu orice pret intact??? Ce ne spune noua ca aia e starea perfecta, ideala? De ce sa nu ne lasam dusi de val si sa imbratisam schimbarea cu mintea si sufletul deschise?
    Ca sa nu mai vorbesc ca nu sta chiar nimeni cu copilul non-stop agatat de el, copilul singur isi cauta pasii catre a lui personala independenta si explorare … si incepe destul de devreme, chiar inainte de prima sa aniversare!

    Asadar e cam multa apa care curge degeaba pe Dunare, sunt presiuni pe care singuri ni le inventam, doar ca se ne aflam in treaba – me time, adult time, the woman behind the mother si toate prejudecatile astea contemporane care nu ne lasa sa mirosim in voie florile din pricina de stres auto-indus nejustificat.
    La fel ca si treaba cu cratita, tigaia, mopul si bigudiurile. Prejudecati, etichete inguste.

    Fiecare e fericit in felul lui, nu separandu-se (de sine ori de progenitura), ci intregindu-se. Cu ce vrea el – copil, carte, slujba, camin, gradina, masina, catel, purcel … nu cu ce zic altii (ca e bine si frumos si cu succesuri – !).
    Nu exista reteta fericirii, iar succesul=reusita este, categoric, o definitie individuala, altfel suntem sortiti negresit depresiei, daca ne cautam pe noi in exterior.

  19. Camelia,
    bine ai venit pe aici!
    alina downunder,
    nu e vorba de Peter Pan. sau si daca e vorba de Peter Pan, eu ce pot sa-i fac? Peter Pan imi e simpatic. Poate e scuza mea ca sa devin tovarasa cea mai buna a fiicei mele.
    tu ai idee cata lume se uita stramb la mine sau la femei ca mine, ca nu am inventat eu castravetele, cand zic ca am un copil si, cu toate astea, mai beau, din cand in cand, cateva beri in oras?
    asta ziceam si eu, nu e vorba de disociere, ci de completare. iar anii despre care vorbesti tu si eu-l despre care vorbesti tu, fiecare pastreaza lucrurile astea asa cum se simte bine, exact cum tu ai spus-o.
    un set de prioritati da se rearanjeaza. atata spuneam doar, la mine nu am chef sa devina un set format dintr-o singura prioritate.

  20. mi se pare absolut normal ceea ce doresti si cum gandesti…
    din pacate,la noi e inca implementata ideea asta invechita,ai copii-gata!
    si trebuie sa existe cineva,inca cineva si inca cineva care sa schimbe mentalitatea.
    imi place!

  21. Aha, deci te-a pisat poporu’ ca de ce te duci la bere, cand tu trebuie sa stai sa faci de garda acasa? Pot intelege de ce nu ti-a picat bine! (cui i-ar pica bine?)

    Atunci eu… pen’ ca am luat copilu’ cu mine la carciuma in repetate randuri… (e drept, la restaurant, unde nu se fuma) sunt, se vede treaba, un porc sinistru.

    In rest:
    Eu cred ca existenta ti se schimba oricum si definitiv cand devii parinte. Traiesti altfel.
    Ti se schimba, ce Dumnezeu, si cand iti iei un animal de casa! Ca trebuie sa tii cont de el cand iti faci programul – cand pleci in vacante, de exemplu. Fireste, nu-ti va dicta mâţa cand sa vii acasa si cat sa bei… (sau, cine stie… ca n-o cunosc pe Ira!)

    Si mai cred ca, atunci cand devii parinte, si preocuparile ti se schimba – in sensul ca se imbogatesc. Cel putin numeric. Ai un univers nou de explorat – ocazie cu care poti alege sa renunti la unele din obiceiurile vechi, sau nu. De multe ori, selectia o opereaza timpul si starea de oboseala – ceea ce, din punctul meu de vedere, poate duce la nemultumiri.
    Daca tu alegi sa iesi in continuare o zi sau doua pe saptamana, foarte frumos. Nu vad de ce ar veni restul lumii sa-ti comenteze alegerea – este ceea ce faci tu si te priveste pe tine.

    Nu m-as apuca insa sa generalizez si sa trag linii ferme intre “mamele lipite de copii” si “mamele independente”, sa spun ca asta e “bine” si asta e “gresit”. Fiecare face cum crede si cum poate.
    E o alegere proprie – atat de ancorata in circumstante strict personale, incat mi se pare absurd sa pretinzi ca poti “potrivi” alegerea unuia peste situatia altuia. Desi pricep nevoia de validare…
    Exista momente in care vrei liniste. Exista momente in care vrei sa te revendici ca adult (indiferent ca te dai cu oja, mergi la sala, la munca, la bere, sau scrii pe blog). Si exista momente in care nu te-ai dezlipi de copilul tau. Fiecare din ele are noima proprie. E adevarat ca-i dificil sa jonglezi cu perspective diferite si sa-ti faci timp de toate lucrurile importante, insa nu vad de ce ar trebui sa declaram suprematii.
    Ce stiu sigur este insa ca, daca timpul “meu” ajunge la concurenta cu timpul “copilului” in mod cert toata lumea va avea de suferit.

  22. dana

    dragele mele, important e ca aveti posibilitatea de a alege, si oricare ar fi optiunea voastra, acest lucru va va face fericite pe voi si pe copiii vostri, indiferent de parerea celorlati…
    din pacate sunt foarte multe femei care nu au aceasta sansa, nu au ajutorul familiei si nici posibilitati financiare.

  23. 339

    pacat ca nu intelegi ce ti se intampla. poate ca te-as mai fi citit, insa, dupa lectia de egoism si egocentrism de astazi, nu cred ca blog-ul tau si laptop-ul meu se vor mai intersecta vreodata. noroc olgai cu bonele!

  24. mamituni,
    nici eu nu puteam s-o spun mai bine. porc sinistru, auzi! :)) eu nici nu sunt experta (si nimeni nu cred ca e) sa spun cum e mai bine. de-asta cred ca echilibrul este bun mai mereu. nu-mi permit sa dau nimanui lectii.
    which brings me to the subject
    339,
    ai un nume foarte frumos care nici macar nu e anonim. e foarte simplu sa scrii cand te cheama ca pe un numar. inteleg ce mi se intampla, dar stii tu vorba aia cu cainele care moare de drum lung. acum daca vin 3 cifre si trag concluzia ca eu nu am grija de copilul meu, eu ce pot sa le fac? daca tu iti permiti sa judeci, e ok. bravo tie. esti o instanta superioara si nu ma pun cu tine. daca totusi intri si citesti commentul meu, mai citeste o data si textul. eu nu am indraznit sa judec pe nimeni.
    eu macar am avut curajul sa spun lumii cum gandesc. bine, prost, naiba stie, de ipocrizie si de perfectiune m-am saturat. tu insa ramai 339.

  25. amelia

    @339, saraca de tine. atat.
    @shmeny, nu am comentat niciodata pana acum, doar te-am citit. O fac acum ca sa te sustin si sa-ti spun ca nu esti singura „aici si astfel”, esti perfect si foarte normala. Si nu, este adevarat, nu ai nevoie de confirmarea mea sau a altora pt asta🙂. Ah, si pt cele atat de afectate de personalitatea altora si de felul lor de a vedea viata, sunt si eu mama (am un „bebeloi” aproape de scoala), copilul nu-i legat ombilical de mine si nici nu posed vreun marsupiu si este foooarte bine. Si el, si eu. Toate cele bune iti doresc🙂

  26. amelia,
    si eu tie! nu pricep de ce nu poate lumea sa fie relaxata la cap si sa comporte normal, sa accepte ca eu am un punct de vedere pe care nu incerc sa-l impun nimanui si pe care nu-l vand ca pe produsul suprem. te mai astept!

  27. salut.citeam randurile de mai sus si nici eu nu pot intelege de ce lumea ar trebui sa judece intr-un fel sau altul deciziile pe care le iei la un moment dat.
    eu am doi copii si am incercat timp de 6 ani jumate sa pot avea un echilibru intre viata de familie-cu copii si un job destul de solicitant.In vara asta mi-am dat demisia si foarte multa lume a sarit sa ma judece.
    Si eu sunt de aceeasi parere ca trebuie sa ii completezi pe cei langa care traiesti si sa-i faci fericiti,iar daca tu nu esti fericit,tot ce faci pe langa e degeaba…
    Eu,in incercarea mea de a fi total independenta financiar mai ales,le-am adus multa nefericire.Si mie in egala masura.Si pentru ca sunt un om care-si stie limitele,mi-am permis sa-mi iau o vacanta mai lunga si sa stau cu copiii mei cat pot.Si da,e relaxant sa te cari cu fetele in oras la bere sau sa dispari macar doua zile din peisaj impreuna cu sotul tau si sa faci lucruri care pentru tine inseamna ceva.
    Si da,lipsa de timp chiar exista,nu ne vaicarim,cum cineva spunea mai sus.Eu ajungeam acasa in jurul orei opt in fiecare seara…Ce sa mai faca copiii cu mine la ora aia,cand eram stoarsa de orice forma de viata…
    Asa ca alegerile sunt la indemana noastra si fiecare face ce vrea,cum vrea ,ca viata e simpla si misto cum spune si o melodie…

  28. Pinky

    Oh Doamne, chiar asa este cand faci un copil? Nu prea mai ai timp de tine, nu mai poti face majoritatea lucrurilor din perioada pre-nastere?😐 Si in plus, sa zicem ca ai avea ocazii sa iti mai petreci timpul cum obisnuiai, dar daca nu ai cu cine lasa copilul 1-2 ore?

    Hmm….eu voi face un bebe mai tarzior, sa pot sa mai copilaresc (am doar 19 ani, ce tot vorbesc aici?😐 ) … mai intai sa cresc eu, apoi sa vad daca sunt in stare sa cresc inca un sufletel😀

  29. crede-ma,o sa vrei sa copilaresti si mai tarziu…eu am facut copilul 2, cand aveam 39 cu bataie spre 40 si au trecut 4 ani jumate de atunci, iar cheful este aici,cu mine:)

  30. Pinky

    mai bine mai tarziu, decat niciodata…

  31. Pana mai ieri citeam doar posturile Oanei. Mi-a scapat insa ochiul si la comentarii. Unele sunt chiar marfa, dar altele parca sunt comunicate transmise de Ministerul Adevarului ca nu care cumva sa uitam ca libertatea este sclavie iar ignoranta este putere. Oana, atata timp cat nu va fi interzis prin lege, laptopul meu ramane conectat la blogul tau…Cu drag, numarul 1984

  32. dana,
    eu cred a pentru toate exista un moment si toate trebuie facute. si munca, si odihna, si demisie (sunt experta in demisii), si familie, si calatorii.
    Pinky,
    nu te stresa deocamdata. gandeste-te unde iesi in weekend si cu ce baiat. eu asa as face. 19 ani! sa fii sanatoasa si sa-i traiesti la maximum
    Camelia,
    nu te supara pe 339, sunt opinii si opinii. aici e loc pentru toata lumea. eu pe tine te mai astept cu drag

  33. vorba multa, ciorba putina. macar aia cu nume de autobuz, ja la cratita careva ca ma ia o foame de ma apuc de injurat!

  34. Simona

    Mah, si mie mi s-a schimbat viata de cand am copii. Dar stii ce e cel mai misto?! Pot sa fac absolut tot ce faceam si inainte, doar logistica e diferita. Nu ma simt alta persoana, ma simt chiar mai misto pe undeva. Normal ca am timp mai putin, dar cu ocazia asta a mai trebuit sa fac putina ordine in prioritati, sa vad ce am intradevar chef sa fac si ce e doar umplere de timp aiurea si nu merita efortul. Odata ce ai stabilit asta, restul sunt detalii… Ce voiam sa spun e ca totul depinde doar de optica cu care privesti lucrurile :-)))
    Dar apropo de prilejul care ti-a generat introspectia, si eu mi-o iau regulat pe cocoasa cand apar in poze cu o mana pe o bere si un copil in cealalta (sau in alte ocazii care prin locurile de unde am plecat nu se asociaza bine cu ideea de copii), dar de asta, sincer, tot nu mi se pare ca sunt o mama groaznica… :-))))
    Eu zic ca Olga e baftoasa totusi😉

  35. Simona,
    eu cred ca nu are legatura una cu alta. eu am crescut intr-o familie unde se petrecea. nu in sensul ca picau toti sub masa, dar erau serate dansante, erau campionate de poker si rummy la noi acasa cand eram copil, lumea radea, se simtea bine, se distra. si uite ca am crescut normal, fara ca mama si tata sa fie niste closte care sa ma tina departe de lume si de viata. mie sincer mi se pare ca persoanele care au fost crescute in material pentru antifonat si care nu au vazut alte persoane in afara de mama si tata si mamaie pana la 7 ani cand s-au dus la scoala or sa ne urasca mereu profund. si or sa isi ascuta mereu pe noi ghearele. dar eu nu o sa le las.

  36. Simona

    Shmeny, cred ca vorbim de unul si acelasi lucru :-))) Adica faptul ca ai un copil e parte integranta din viata ta, nu e o boala sau o stigma. Ai tai isi traiau viata si tu ai fost inclusa in atmosfera si in activitatile lor fara probleme, nu ai fost crescuta in izolare, nu? Exact asta facem si noi cu copiii, incercam sa-i integram cat mai bine in stilul nostru de viata ca sa nu trebuiasca sa devenim altii pentru ca avem copii si sa ne para rau ca ne-au schimbat viata. Suntem tot noi, dar mai multi si mai veseli :-))) Am constatat ca in Romania multa lume percepe copiii ca pe un stigmat, ai copii „e gata pita ta”… Pe cand aici nu mi-am vazut nici un comentariu cand m-a vazut lumea cu bebelusul de 4 luni la concerte rock (3 concerte inainte sa implineasca 5 luni), inca l-am si alaptat acolo (aveau camera de alaptat) si mi-am luat doar zambete sau felicitari. In partea asta de lume totul e pregatit ca in momentul in care ai copii, ei sa se poata integra „seamless” in tot ce fac parintii, ca starea confuza de „nu ma regasesc” sa nu aiba impact prea mare. De aia probabil nu trec prin momente in care sa mi se para ca Simona nu mai exista, ci doar Simona mama… Si nu mi se pare ca modul nostru de viata e in antiteza cu ideea de copii (nu vorbesc de minunile pe care le faceam toti la 20 de ani, dar alea sunt nebunii de tinerete cand toata lumea trebuie sa exploreze, de aia zic eu ca nu e bine sa ai copii atat de tanar, pana nu stii cam ce vrei de la viata), desi multi nu ar fi de acord, dar nu sunt foarte curioasa de parerea lor :-)))

  37. Simona,
    vai ce suturi in fund o sa-ti iei (macar tacit) dupa comentariul asta. noi am fost cu olga in bar (de terase nu mai vorbesc, cred ca a vazut tot mondialul de fotbal asta-vara), pe stadion (e adevarat, la un meci de caritate), la scrima, baschet, tenis, de revelion si nu mai stiu. or mai fi. imi place cand in jurul olgai sunt cati mai multi prieteni de-ai nostri – mi se pare ca asa se leaga relatii afective si ca ei or s-o iubeasca foarte mult daca or s-o perceapa ca pe „one of us”.

  38. Simona

    Exact aia e ideea, Olga e „one of you” si e bine ca prietenii sa vada asta, nu sa realizeze ca „din cauza copilului nu te mai vede omul” sau altele de gen…
    Si noi am cam fost cu copiii in multe locuri, am fost si fara ei, dar ne-a placut mai mult cu, asa ca incercam sa-i includem si pe ei in planuri in general.

  39. alina downunder

    Simona, ce-mi place cum ai pus degetul pe detaliul esential: copilul care devine parte din gasca, din trib, exact, asta e ideea, desi prioritatile se rearanjeaza inevitabil (si ar trebui sa fim realisti acceptand asta ca pe o consecinta normala, nu ca pe o suferinta in/evitabila!), nu copilul care este asimilat unei independente dobandite fortat si ne-natural (prin detasare impusa unilateral).
    Care unilateralul asta din paranteza este, de fapt, urmarea unei alte impuneri exterioare, cea sociala not child-friendly. Acolo este frictiunea si acolo este radacina acestei cautari a satisfactiei individuale care mie imi pare fals construita. Nu trebuie sa devii un amalgam nedeslusit cu copilul, bineinteles, dar cele doua individualitati trebuie sa coexiste in armonie cu nevoile ambelor directii, iar independenta este atunci un rezultat firesc al intelegerii reciproce (initial cu mai mare contributie adulta, pana la egalizarea de la sine a nivelelor).

    Oana, te asigur ca nu copilul caruia mama s-a dat un sut (simbolic) in fund spre independenta va fi cel mai sigur pe el la maturitate (treaba cu cresa), ci tocmai cel in spatele caruia mama (si tata) a(u) stat de veghe, just in case, sa stie ca de e sa pice are cine sa-l ridice de jos!
    Daca crestem niste singuratici, vom obtine niste alienati.
    Daca crestem prin ocrotire (ne-exagerata, fireste), obtinem niste curajosi empatici.
    De-aici incolo variabilele sunt nenumarate, in metodologie practica. Si accept fara discutie ca sunt normale si echilibrate toate caile diferit urmate.
    Doar ca mi se pare ca uneori e nevoie sa ne aplecam unghiul nostru de vedere si la inaltimea corespunzatoare a copilului. Aia nu e sacrifiu de sine inutil, ci intelepciunea catre fericirea in convietuire si cresterea emotionala a ambelor parti implicate.

  40. Nauti's

    Nu ştiu ce să zic, cert e că oamenii cu copii au curaj. Şi speranţă în ziua de mâine.

    Iar ăia micii sper că vor schimba într-o bună zi lumea de la rădăcină, că vor fi mai deştepţi şi mai frumoşi ca noi, că ne vor privi – pe noi, generaţiile trecute- cu dragoste superioară, ca pe nişte primitivi ce suntem.

  41. alina downunder,
    eu cred ca nu poti sa aplici nimic ca pe o reteta universala. eu sunt genul de copil cautat in fund si de mama, si de tata. nu mi s-a niciodata un sut in fund. ca rezultat, am fost mereu dependenta, timida, emotiva. „calitati” care ma domina si acum, dar pe care am invatat sa le inlatur, ca sa am si eu o viata. deci nu sunt deloc de acord cu tine la punctul asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s