Spania 1992 – partea I

Ce voi povesti mai jos inseamna una dintre cele mai dragi amintiri.
Tabara din Spania.
August 1992. Aveam 16 ani si am plecat in tabara din Spania cu fitele de rigoare. De ce? Pai asta dura intre 1 si 15 august, iar eu fix (FIX) pe 16 august trebuia (TREBUIA) sa plec in tabara la mare (LA MARE, DA? S-a inteles? Cu tovarasii mei, nu aiurea in tramvai in Spania si alte balarii, da? Venus e una singura, da?)
Si am plecat la aeroport cu lacrimi in ochi. Serios. Nu-mi placea sa plec. Cu necunoscuti, cu oameni in general 😀 Acum imi dau seama ca universul meu era foarte mic, iar emotiile mele se restrangeau la cinci prieteni, mama si tata.
Am decolat din Romania vreo 16 adolescenti, dintre care majoritatea nu de la mine din liceu. Profesoara care ne insotea era din Cervantes, cred, tanara si superdraguta. Ruxandra Ion o chema.
In prima zi, cand am ajuns acolo – adica in satul Caparra din provincia Extremadura – m-am comportat ca o tampita. Mi s-a facut rau de dor de casa – plecasem de 9 ore – si unul dintre monitori a trebuit sa ma duca la doctorul satului. Plangeam si sustineam ca ma doare inima si ca vreau acasa. Si ca doua saptamani sunt prea lungi, aolica, mama mea, si ce fac eu cu dorul asta, ca nimeni nu ma intelege, ca sunt prea sensibila pentru o excursie cu adolescenti normali, salvati-ma, lume, ca sunt proasta facuta gramada!
Prima zi mi-am petrecut-o, deci, bazaind.
Adolescentii normali legasera deja amicitii – era o tabara mixta, noi, copiii romani, si ei, copiii spanioli. Astfel ca, seara, cand m-am hotarat sa ies din camera si din motel, eram new entry, nu ma vazuse nimeni mai devreme, asa ca mi-am facut intrarea ca o diva indurerata ce eram.
Si gheata s-a spart repede. „Fumas negro?”, a fost intrebarea puilor de Don Quijote, care imparteau lumea in tutun normal si tutun negru, cam ce era in Gitanes, de exemplu.
Eu negro nu fumam. Pana atunci. Dar a mers si negro. 😀

Motelul – El albergue – avea un singur nivel, avea camere cu mai multe paturi. Numai bucataria era la subsol si acolo aveau acces numai gazdele noastre, Oscar si Pilar. Si cainele Curo. Programul era clar – o zi faceam excursii (Madrid, Salamanca, Caceres, plaja), o zi faceam ateliere. Puteai sa alegi. Lectii de chitara, lectii de stiinte naturale, redactarea ziarului taberei, desen. Eu am ales ziarul.
Seara, monitorii (special antrenati sa faca fata hormonilor si nervilor de copii, dar si distractivi prin fire si superdestepti) ne organizau niste jocuri de ramanea matza in coada. Intr-o seara am primit vin in pahare de plastic (da, vin, vin alb, eu venind din tara unde profesorii nu-ti turnau de baut) si am ridicat o Invocatie Romana astrului nocturn. In alta seara (si asta chiar a fost cu superadrenalina) s-a initiat Aventura, un fel de orientare turistica, unde trebui sa aduni indicii si sa fugi pe dealurile alea rosii, prin cimitir, prin gradinile oamenilor, pe la biserica, pe la mlastina ca echipa ta sa castige. A fost atat de spooky incat as juca si azi, fara sa ezit. Fotbal se juca zilnic, nu conta ca erai fata sau baiat. Seara priveam la televizor Jocurile Olimpice de la Barcelona. Si dansam. In fiecare seara.

Asta a fost prima parte. In partea a doua o sa vorbesc mai mult despre oamenii cunoscuti acolo.

Anunțuri

Un comentariu

Din categoria Uncategorized

Un răspuns la „Spania 1992 – partea I

  1. ambasadoarea

    In 92 aveam 10 ani si prindeam soparlele de coada in plantatia de salcami din satul bunicii materne. As spune ca m-ai cam luat 😀

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s