You don’t know what I did last summer - part II

V-am promis ca va aduc in gusa si alte amintiri din Croatia 2007 - voiajul in care am plecat de una singura si din care m-am intors cu un bagaj complet de buna dispozitie si de amici.

Omisalj se afla tot pe insula Krk. Miroase a fructe de mare, iar in apa te intepi in arici de mare, daca nu esti suficient de prevazator sa te dotezi cu papuci de plastic. Oraselul vechi mi s-a parut unic si plin de un aer aparte, de liniste si relaxare. Mi-am dedicat o dupa-amiaza intreaga unei sedinte foto; nu cred ca mi-a scapat vreo casa sau vreo curte nepozata. Era chiar 15 august, iar baticurile pe care le vedeti insirate intre case reprezinta un obicei local dedicat de tinerele fete Fecioarei Maria.

  

    

 

  

 

 

 

Viata impiedicata

Statii de metrou. Brichete anti-plod, adica sa nu le activeze odorul si sa se friga la manute. Pachet de Marlboro nou. Ce legatura au toate acestea intre ele?

Legatura sunt eu.

Se pare ca nu pot gestiona aceste obiecte, mai mari sau mai mici. Sa le luam pe rand.

Bricheta nu cred ca a fost securizata de dragul coinacilor. Mai degraba de dragul meu, cineva ma pazeste sa nu cumva sa fumez peste limite. Nu pot sa aprind nimic cu brichetele acelea si gata. Mai ales una portocalie… am nimerit-o la Bestfest. Senzationala. Puteai sa mori de pofta langa pachetul de cuie si bricheta nu rezona cu tine. M-am gandit s-o arunc in aia de la Kaiser Chiefs, dar dupa aceea mi-am dat seama ca sunt baieti de nadejde si merita macar o cutie de chibrituri de 0,8 RON.

In tandem cu bricheta imposibila, Marlboro Country va prezinta pachetul revolutionar si tehnico-magnific, pe care, ca si pe instrumentul de aprins lucruri, nu poti sa-l deschizi. Tehnologie antifumat. Mai trebuie sa inventeze astia si dispozitivul antifut. Nu pricep de ce unii oameni tin neaparat sa se complice, cand lumea intreaga in jurul lor se simplifica. Vorba cuiva pe care il cunosc eu destul de bine: “Daca esti foarte beat si vrei sa fumezi un Marlboro, cum dracu’ faci sa-l scoti din pachet?” Bricheta plus pachet de tigari, acest cuplu de groaza ma face sa-mi duc aminte cu afectiune de tigarile Carpati pe care le scoteam din hartia lor (ca pachet nu pot sa-i zic) rupand-o cu salbaticie si savoare, precum si de gestul de a le aprinde la ochiul deja inflacarat al aragazului.

Daca pana acum am incercat sa dovedesc cum tehnica moderna contravine cu gradul de descurcarime pe care il pot eu prezenta, la faza cu statiile de metrou singura handicapata sunt eu. Marturisesc: urasc metroul, asa cum urasti un personaj care te tine in mister si-n suspans de ani de zile. Il urasti pentru ca nu-l patrunzi, in ciuda eforturilor lui de a parea deschis si transparent. Eu una urasc metroul pentru ca zilnic nu stiu pe unde sa intru in undergroundul de la Romana ca sa ajung la Victoriei. Mereu intreb pe cineva, de preferinta pe security guard-ul ala care se holbeaza de fiecare data la mine, intr-un amestec de iritare si mila. Pesemne crede ca imi place de el sau ceva. Altfel nu-si explica nici intr-o mie de ani cum o persoana aparent normala intreaba aproape zi de zi acelasi lucru: “Nu va suparati, pentru Victoriei, stanga sau dreapta…?”

La Unirii, spre exemplu, nu am iesit NICIODATA pe iesirea pe care mi-am propus. Oricat m-am concentrat, oricat m-am scremut, oricat am intrebat in stanga si in dreapta, tot in pampas am reusit sa ies. Daca voiam sa ajung la Mac, ma aratam invariabil de partea cealalta a parcului, la Gregory’s. Cand mi-era sete de Irish Pub, ma trezeam la Hanul lui Manuc. Cand nu-mi propuneam nimic, uite-asa, de-a dracului, ieseam, fara exceptie, la Irish Ii invidiez sincer pe cei care au descoperit tainele metroului bucurestean.

Pentru idiotii care au chef sa ma provoace: nu, nu am venit saptamana trecuta de la Moldova, da, m-am nascut la Bucuresti, e doar vorba de un handicap de bucurestean pur-sange, care respinge cu incapatanare mersul prin catacombe.

Bulldog-ul de serviciu

Recunosc: sunt trista. Daca ma intreaba cineva de ce, nu stiu sa spun exact.

Parca nu sunt eu zilele astea. Motive? Pai, nu prea ar fi. Cu toate astea…

Sunt abatuta si tuflita fix in niste zile cand ar trebui sa ma bucur de muzica, soare, bere, prieteni. Nu simt asa…

Nici macar nu sunt sigura ca, daca mi-as da seama de ce m-am imbufnat, as putea rezolva ceva.

Poate, pur si simplu, asa sunt eu!

You don’t know what I did last summer

Dar puteti afla!

Vara lui 2007 a fost vara in care am fugit singura in lume. Nu am calatorit foarte departe, de teama sau de jene financiare, dar ceea ce am gasit ma face sa privesc cu mare drag, din cand in cand, CD-urile cu fotografii. Nu stiu cum de nu am impartasit niciodata cu voi micile mele comori din Croatia. O sa postez aici franturi din cele vazute. Hvala, Hrvtska!

Aici, in Baska, insula Krk, faceam plaja. Adriatica habar nu are gustul nisipului. Doar pietre si apa cristalina.

                   

                   

Zilele urmatoare va voi arata cum s-au observat, lipit de inima si iubit, prin ochii mei, cativa stropi din Zagreb, Plitvice, Opatija si favoritul meu, Omisalj.

Wikiself

Mai multe parti din mine au inceput sa scrie. Iata ce a iesit:

Invidioasa a spus: “Nu ma simt bine in preajma oamenilor imbracati in galben. Ii face mai luminosi si asta ma arunca pe mine in cosul cu rufe murdare. Mi se pare ca ochii le cresc de stralucire si am dorinta nestavilita de a le pune o piedica marsava, dupa unghiul inchis al unui geam pictat cu scene din Vanilla Sky”

Clarvazatoarea a spus: “Eu cred ca viitorul apartine in proportie de 82 la suta oamenilor imbracati in galben. Am citit asta in balta scursa de-cu-seara sub burlanul din curtea Aristitei” 

Aligatorul a spus: “Mi-ar fi convenit sa fie toti verzi. Din pacate, nu am atata putere de decizie, asa ca o sa ma multumesc si cu persoanele ce poarta cu incapatanare culoarea galben. Nu stiu de ce fac atatea mofturi. Oricum, eu nu deosebesc micul dejun de cina… si sunt si acromat”

Optimista a spus: (banat pentru limbaj nepotrivit)

Optimista1 nu s-a lasat si a spus: “Va asteptati toti ca, daca imi zice Optimista, sa zic ceva de bine. Am zis ceva de rau si de-aia m-ati sters. Nici macar nu am injurat admin-ul sau ceva de genu’ asta. Ok… mie oamenii imbracati in galben mi se par lipsiti de mister si retardati. Atata am avut de spus. Nici nu va salut”

O persoana care nu stie sa puna punct a spus: “Din partea mea pentru toti tovarasii altora imbracati in galben sau nu va doresc numai floarea-soarelui pe perna si gargarite portocalii pe pereti credeti ca de cate ori credeti ca lansati subiecte cretine trebuie sa va si raspunda cineva mie cel mai mult imi convine galbenul la cascaval si la dungulitele gandacilor de Colorado daca mai apareti cu teme din astea trosnite va omor pe toti handicapatilor”

Un yoghin a spus: “Chakra plexului solar, situata in dreptul stomacului, este de culoare galbena. Eu personal nu am remarcat-o. Nu s-a deschis chakra asta inca”

O vaca a spus: “Pffffff… uat? Care e intrebarea?”

A doua parte a contentului este o porcarie. Ca si prima de altfel… 

Copilarie

Io am avut copilarie de copil. Serios! Din aceea nestavilita, cu genunchii vesnic beliti, cu coatele mereu plesnite, cu bicicleta infipta in garduri sau in masini, cu v-ati ascunselea la ordinea zilei, ca o condica semnata inainte de a sti sa scriu.

La cererea putinilor cititori, acum intra cu povestea cu Oana in gara Campina.

Aveam 5 ani. Si da, stiam sa citesc. Eram un mic pocal cu genialitate, ca majoritatea plozilor. Dupa aceea, m-am nivelat, cand m-am dus la scoala. Presimteam eu ca nu e buna scoala! Revenind… La 5 ani, am fost facuta pachet si trimisa, ca in toate vacantele care se scursesera si care i-au urmat acesteia, matusilor si unchilor din provincie. In vara aceea orasul castigator a fost Campina.

Unchiul meu, nea Marin, era sef de gara in Campina. Big boss, mare faraon! El si matusa Nae (da, da, e femeie si i se spune Nae, io am o familie mai turbata!) aveau grija verile de toti copii din clan. Eu eram cea mai mica. Locuiam chiar in cladirea garii si noaptea adormeam leganata de tignal si miscare de roti. Intr-o zi, unchiul m-a plimbat prin gara, peste linii, si mi-a aratat un marfar garat. Si mi-a explicat cum e cu marfa si mai ales cu sigiliile de pe vagoanele de marfa. Sigilii de plumb! “Nu e voie sa fie scoase, e cam si cum am fura din vagon!”

Numai ca, vedeti voi, plumbii aia erau foarte colorati. Si multi. Puzderie.

M-am trezit intr-o dimineata la 6. Pana si gainile dadeau din cap a dezaprobare cand m-au vazut iesind pe poarta. Nici cainele Top, un tovaras canis negru, de talie enorma, nu m-a urmat, in ciuda obiceiului sau de a ma seconda mai tot timpul. Am traversat toate liniile garii. Acolo, la Campina, nu sunt una sau doua linii. Sunt zece, e ditamai nodul de cale ferata. Dar am traversat cu grija, m-am uitat la macaz, eram deja specialista. Am ajuns la marfar. Am smuls toti, toti plumbii, bucata cu bucata. Aveam pumnisorii plini de sigilii de tren. M-am intors victorioasa cu prada.

Acasa se trezisera toti. Unchii, verisorii mei mai mari. Numai eu lipseam din patut. Nici macar biberonul cu lapte (da, pana la 6 ani am baut lichide cu biberonul) nu ma insotise in escapada aceasta. Cand am ajuns, am desertat plumbii pe masa din curte. Nu a apreciat nimeni gestul. M-a batut tot familionul. A venit si mama de la Bucuresti in ziua aceea. M-a batut si ea. M-a pus sa jur ca nu mai dispar niciodata. Cine stie insa povestea cu Vama Veche si dormitul meu neasteptat la hotel, stie de asemenea ca nu m-am tinut de promisiunea aceasta.

Am invatat totusi doua lucruri cu acea ocazie. 1. Uneori, mai bine lasi plumbii acolo unde sunt si uiti unele usi ferecate. Exista sansa sa ti-o iei pe coaja!; 2. Niciodata, orice as face, oriunde m-as duce, nimic nu mi se va parea mai greu de trecut decat niste linii de tren, cu ecartamentul lor hasurat, ce se casca precum un hau sub picioarele mele de copil.

Ani castigati

Aseara, pe drumul catre Piata Constitutiei, imi imaginam ce voi simti si cum simti dupa ce Romania se va califica in sferturi, la Euro 2008. Nu concepeam alt rezultat si zburam catre ecranele de la Casa Poporului. Ma pregateam sa ii iert pe tricolori, pe care pana mai ieri ii acuzam ca mi-au rapit 8 ani din viata. Anii in care nu s-au calificat la nici un turneu final. Anii cei mai frumosi din viata mea - mancati de “nationala” lui Hagi/Piturca/si care a mai trecut pe acolo!

Dar gata! Eram pe punctul sa semnez un armistitiu cu fotbalistii si sa trecem impreuna in faza urmatoare.

Am trecut numai eu

Dar nu m-am suparat. M-am bucurat ca am gustat iar din senzatia aceea de “nod in gat”, pe care numai la astfel de competitii - Euro, Mondiale, Olimpiada - o scot la suprafata. Asa ca nu ma simt dezamagita. As fi vrut doar sa mai beau niste bere in cateva seri, cu ochii la Lobont si fratii sai…

Acum vreau ceva de la “nationala” lui Tadici la Beijing. Daca o mai fi Tadici pana atunci… Si de la fetele lui Forminte, si de la barcile noastre, si de la Covaliu sau Ana Branza. Ar fi la fel de bine.

Am o poveste

O poveste ce mi-o spun singura, cand ma retrag pe insula mea de flori negre. Imi sufla in par un vant, negru si el, si parul meu nu va mai fi blond. Se va schimba asa, cum vezi cu ochii, in nuante de castana putrezita, cu conditia sa fiu privita din spate, intr-un asfintit mov de western prost, si niciodata nu voi mai putea fi blonda la loc. Ca un blestem fara antidot, ca o binecuvantare a nerecunoasterii mele viitoare.

De cateva zile ma impiedic de niste fire. Nici macar nu sunt subtiri, sa fi avut scuza ca nu le-am vazut. Mai degraba ma izbeste dansul lor turbat precum reteaua de infrarosii care vegheaza, colorata si stralucitoare, diamantul-vedeta dintr-un muzeu. Diamant de plastic!

Sunt capcanele mele proprii. Cele mai ale dracului capcane dintre toate.

EuroCat Reloaded se intoarce

M-am gandit mai bine. Pisica aia galbena de la postul anterior era mai degraba portocalie. Si faina nu se pregatea pentru vreun croissant frantuzesc. Ci pentru pastele italiene.

EuroCat

Am visat azi-noapte o pisica galbena care se plimba tacticoasa printr-o gramajoara de faina. Sper sa fie vorba despre matza nationala a Romaniei care calca in picioare patiseria pariziana. Si isi lasa urmele pernitelor/gherutelor pe apararea lui Domenech-le-chef.