“Best” shit ever!

Berea – 5 RON paharelul.

Distributia – mai slaba ca anul trecut (editie la care am fost) si cu muuuuult mai slaba decat acum doi ani (editie la care nu am fost, dar a fost suficient sa-mi arunc ochii pe lista participantilor).

Ziua 0 din program – adica miercuri, 1 iulie – zi degeaba in calindar, deoarece cele patru trupe rasfirate puteau fi usor intercalate in celelalte trei zile.

Am vazut reprezentatiile Patrice si The Killers. Au fost chiar bune.

A plouat cu spume. Asta chiar nu e vina nimanui. Am fost pana acasa dupa umbrele. Cu umbrela chiar se poate rezista.

Azi insa, surprise! Organizatorii isi fac morala singuri pe prima pagina a site-ului festivalului, in limba engleza, de altfel, ca sa dea evenimentului o umbra de cosmopolitism, ca “au gresit cand au lasat publicul sa intre cu umbrele” – aceste obiecte, dupa parerea lor, periculoase si nenorocite, care impung, inteapa, scot ochii. Ce mai, sunt malefice. S-or fi trosnit trei prosti care nu stiu sa manevreze un bat.

Azi e Moby. Biletele sunt vandute toate. Daca ar mai fi fost bilete de vanzare, genul 1.000-2.000 asa, ar mai fi aparut regula umbrelei?

UPDATE: Niste tampiti ii lauda pe organizatori pentru masura cu umbrelele. Probabil sunt cei trei tampiti care s-au lovit cu ele deunazi.

Acesta este mai mult decat un anunt umanitar

Este un semn de prietenie. Un semn cu atat mai valoros cu cat Dragos, cel care il da, stie ca prietenul lui din copilarie, Cosmin, nu poate vedea decat de sus din Ceruri gestul facut pentru copiii lui.

Povestea e simpla si tragica. Acum doua luni, Cosmin si-a pierdut viata intr-un accident ingrozitor, la doar 33 de ani. In urma lui au ramas doi copii – un baiat si o fetita – si o sotie.

As vrea sa spun ca il cunosc foarte bine pe Dragos, cel care a avut initiativa de a ajuta aceasta familie, si i-am cunoscut, cu ani in urma si pe Cosmin si pe sotia lui, cand asteptau primul dintre copii. Deci toata istoria este adevarata si garantez pentru autenticitatea ei.

Iata mai jos mesajul lui Dragos:

“Pentru cei care nu l-au cunoscut.

In data de 23.04.2009, prietenul nostru drag, Oprea Cosmin, un om care ne-a impresionat pe toti prin optimismul si capacitatile lui intelectuale,  in varsta de 33 de ani, a trecut in nefiinta in urma unui terifiant accident, lasand in urma lui doi copii minunati, Silvia si Radu, de 8 si respectiv 6 ani.

Mama copiilor, dupa 8 luni fara serviciu, a reusit sa se angajeze pe un salariu care nu reflecta deloc capacitataea si pregatirea ei.

Copiii in momentul de fata sunt crescuti de bunici.

 

Am hotarat sa deschid un cont pentru a incerca sa-i ajutam. Cardul atasat contului va fi inmanat bunicilor.

 

Date cont:

 

Beneficiar: Dragos Stefanescu

Cont IBAN: RO21INGB0000 9999 0153 9341

Banca: ING – Otopeni

 

Va rog frumos sa trimiteti aceste informatii persoanelor cunoscute. Poate printre dumneavoastra exista persoane care au posibilitatea si amabilitatea de a ajuta acesti copii.

Orice alta idee, sugestie sau solutie este bine venita.

 

Va multumesc anticipat in numele lor si pentru orice alte informatii va stau la dispozitie.

 

Sa va fereasca Dumnezeu de asemenea situatii.

 

Cu respect,

Dragos Stefanescu

0723.33.23.96″

 Va multumesc si eu.

Conspiratii nocturne

Si vine Jimerino azi-noapte acasa usor alcoolizat. Si incep niste discutii non-violente, dar contradictorii.

Prima despre Iisus.

Zic io: “Iisus al tau nu stiu ce a facut”.

Zice el: “Pai da, va credeti voi destepti, astia necredinciosii. 85 la suta din lume crede ca a existat, numai tu si alti cativa nu credeti”.

Zic io: “Ba, io cred ca a existat. Doar ca nu era ceea ce pretindea”.

Zice Jimerino: “Adica? Nu era Dumnezeu?”

Zic io: “Nu prea. Cred ca era un tip meserias, care gandea cu mult inaintea epocii sale, care a dorit sa schimbe lumea in care traia, pentru ca i se parea de cacat”.

Jime: “A, deci, dupa tine, nu a mers pe apa…”

Je: “Nu prea…”

El: (enervandu-se): “Si nici nu a schimbat apa in vin…”

Je: “Ce-ai, ma? Nu a facut nimic din toate astea. Era doar foarte deschis la minte si revolutionar.

Jimerino (la provocare): “Aaaa… asa, ca Che Guevara”.

Eu: “Nu ca Che. Iisus avea un PR foarte bun”.

Jimerino (revoltat): “Esti handicapata? Cum avea PR foarte bun?”

Eu (revoltata): “Uite-asa. Ce functiona la vremea respectiva cel mai bine? Religia, magia. De-asta s-au folosit  Iisus si staff-ul ca sa…”

Jimerino: “A, avea si staff… Ei, nu, ca tu ai baut”.

Eu: “Nu pricep de ce te ataci asa. A vrut omul sa schimbe lumea si i-a iesit o religie. Tot e bine”.

Dar asta nu a fost nimic in comparatie cu discutia despre aselenizare. Tot aseara. Daca de Iisus mai am voie sa ma ating, de Neil Armstrong sa nu indraznesc. Din cauza pasului mic pentru om era sa ne luam la bataie.

Eu: “Tu esti din aia de credeti ca a juns omul pe Luna”.

J: “Pai a ajuns. A ajuns, atunci in 1969″.

Eu: Numai tu crezi ceva ce s-a intamplat cu 11 ani sau cu 2000 de ani inaintea nasterii tale”.

J: Pula mea. Tu esti proasta din aia care crezi ca s-a facut in studio in Nevada… Io am vazut imagini, ba…”

Eu: In Nevada, in Nebraska… Si io am vazut filmuletul in care arata de ce e fake”.

J: Pai da, tu si cu Dan Brown. Contestati tot, ca va credeti voi inteligentii pizdii. (Aici se contrazice, sarind din discutie). Adica, si ce daca Iisus avea mostenitori?”

Eu: “A, ca sfantul a facut copii la un moment dat nu te deranjeaza?”

J: “NU. Dar asta cu aselenizarea e culmea. Tu zici ca aselenizarea a fost fake. De ce nu crezi ca filmuletul cu explicatiile ca a fost fake a fost FAKE?”

Eu: “Nu cred ca o0amenii au ajuns asa de departe, pur si simplu. Daca au fost pe Luna in ‘69, azi de ce nu se mai duc?”

Jim: “Da’ de ce pula mea sa se mai duca?”

Eu: “Sa cerceteze, boule”.

Jim: “E, nu, ca tu esti handicapata. NU SE DUC OAMENII PENTRU CA SE DUC SONDELE SPATIALE”.

Giulgiul din Colentina si stejarul din Borzesti

Bai nene, io una nu mai vreau sa dorm cu Jimerila in acelasi pat. E dragut pana adoarme, dar dupa mi se face frica. Mai ales dimineata cand ma trezesc am senzatia ca m-am odihnit langa Tutankhamon. Asta pentru ca dansul, indiferent de numarul gradelor din incapere, se infasoara in obiectul de invelit (nu conteaza ca sunt 78 de grade si noi inca nu am renuntat la plapuma) precum o sarma ardeleneasca. Face sauna in fiecare noapte.

Acum am trecut la un cerceaf. Adica a trecut, ca io m-am invelit doar simbolic, 2 minute, cand m-am culcat. Cand m-am trezit insa, asta se facuse rulou, cu cearceaful pana peste nas si cu ochii in plin Rapid Eye Movement… A mai si scos la un moment dat un sunet asemenator cu un raget. Cred ca visa ca-i fura cineva pledul. Ma rog! De-a dreptul infricosator. Undeva intre povesti de-alea damnate cu mostenitorii giulgiului din Torino si altele mai normale, cu zombie.

Intre timp, io ma simt precum stejarul din Borzesti. Adica nu partea cu “voi razbuna sangele lui Mitrut si al sarmanei noastre Moldove”. Ci partea aceea cu “nici patru razesi strasnici nu-l puteau cuprinde”.

Mi-as dori sa mai pot dansa macar o data cum am facut-o acum doi ani, in miezul zilei, pe cacatul de plaja de la Mangalia. Mi-e teama ca nu o voi mai face niciodata.

Si nu uitati…

… sa cititi povestea pisicii umblatoare, la http://urechilepisiciiolga.wordpress.com

Cum sa urasti un obiect

Stiam eu ce stiam cand spuneam ca masina de spalat e enervanta. Mi se pare ca te leaga de glie, trebuie s-o mosesti pana isi termina programele; e ca o piatra de moara. Inseamna familie si casnic si electrocasnic si chiloti si tricouri… ( Mancatoare de independenta la cel mai parsiv mod. “Da, iti spal, am grija de tine, dar trebuie sa ma adapostesti, sa-ti ocup o gramada de loc si sa fac si figuri”. Mi-e si sila!

O urasc. Am urat-o de la bun inceput. Dinainte s-o am.

Aseara am pus-o in functiune. Pisica Ira, care s-a dovedit a fi curajoasa, a scuipat-o si a atacat-o vitejeste. S-a ciucit in fata usii monstrului si, pe cat era de curioasa in fata rufelor care se roteau in toate directiile, pe atat de iritata se arata cand venea vorba de zgomote. Mi-a parut sincer rau ca nu am avut cu ce s-o filmez.

Am pandit-o sa vad daca baga detergent. Pana acolo s-a comportat bine.

A luat-o razna total cand a venit insa vorba despre centrifugare, care nici macar nu stiu ce dracu’ inseamna cu exactitate. Dar, pe scurt, asa cum mie nu-mi place masina de spalat, nici ei nu i-a placut de noi. Banuiesc asta pentru ca, daca ar fi avut copite, masina noastra de spalat creiere ar fi luat-o aseara complet prin zid, pe la vecini. S-a rasculat si a plecat singura spre usa de la intrare, luand cu ea si priza care o tinea ostatica. A smuls-o din perete cu zgomot si salbaticie in doar cateva secunde. 

Noroc ca am reusit sa-i facem botezul cu cateva tricouri de-ale lui Jimmy.

Rezultatul e ca acum iar nu avem cum sa spalam la masina, ca nu mai avem priza. Pe undeva ma bucur…

Pariul s-a încheiat

Asta e! L-am pierdut!

Cartea “Urechile pisicii Olga” nu s-a publicat, iar eu mi-am pierdut increderea si rabdarea cu ea. Asa ca voi ati castigat. Ati castigat cartea, publicata integral pe net la http://urechilepisiciiolga.wordpress.com

Este a voastra. Imi doresc s-o cititi si sper sa va placa. Ar fi o consolare imensa. Nu va grabiti s-o parcurgeti dintr-odata. Acolo va ramane, stati linistiti! Nu consider defel ca am irosit-o.

Aici o sa ne vedem in continuare cu porcarioarele zilnice.

Tragic

Stiti ca cauta lumea lately si ajunge pe blogul meu?

“Poze cu femeia de jumatate de tona!”

Scrisoare de dor

Cred ca sunt denaturata. Nu numai ca mama, dar si ca persoana in general.

Imi tot imaginez zilele asta cum o sa arate chipul fetitei noastre. Si stiti care e al doilea gand, ce vine automat si il dubleaza pe cel candid de mai inainte? Oare cum o sa arate chipul mamei ei dupa ce se va imbata prima oara dupa vreo 9-10 luni. Amandoua imaginile: priceless.

Recunosc: nu-i invidiez cel mai mult pe cei cu silueta de viespe sau pe cei care danseaza salsa fara sa atarne cu 12 kilograme fata de gabaritul lor obisnuit. Ii  gelozesc profund pe aia care isi permit sa bea cinci beri la bar sau la padure. Sau acasa. Sau pe strada. Sau la serviciu. Sau in sant. Sau la mare. Sau pe Marte. Sau in dulap.

In cateva randuri, am facut si eu urmatoarele excese: o bere plus un Campari Orange (sambata seara), doua Campari Orange (acum doua sambete). Dar deja chestiile astea devin dureroase. Ma ametesc imediat. Voi avea nevoie de o perioada de reacomodare, ca la scrima. Acolo cu siguranta la primele 5 antrenamente nu voi mai sti nimic. La fel si cu betivaneala. La prima tentativa de mucificare nu voi apuca sa beau 3 beri, ca voi fi intinsa sub vreo masa. Dar stati linistiti, talentul nativ isi va spune cuvantul. Sunt convinsa ca voi reveni la forma carciumistica de dinainte de plod, caci ceea ce este innascut nu se sterge intr-un amarat de an calendaristic. La scrima va fi mult mai greu, ca acolo nu am talent deloc.

Sambata mi-am adus aminte de sticla mea de Metaxa din care, acum vreo trei ani, beam de una singura in fiecare seara. Ah, ce relatie corecta si patimasa in acelasi timp s-a consumat atunci! Si cand spun consumat, Doamne, ce fiori de voluptate ma strapung! Dupa ce mi-am devorat supusul, mi-am luat una de Alexandrion. Nu a fost chiar la fel, dar a fost frummmos!

Salut! Ma cheama Oana si probabil ca nu sunt tocmai alcoolica, dar de-abia astept sa ma intorc sa constat cu ochii mei daca pot deveni!

Primul nascut

Mereu am simtit o strangere de inima pentru primii nascuti. Un soi de mila pentru ca soarta i-a ales sa suporte venirea langa ei a fratilor si surorilor mai mici. Copiii cei mari mi-au ramas aproape de suflet pentru ca, fara sa aiba vreo viata rea, au crescut cu intrebarea: “Cum ar fi fost fara mucos?”

O sa credeti ca Olguta e primul meu copil.

Ei bine, nu e. Si pentru ca J sa nu creada ca am mai produs plozi din alte relatii de care lui nu i-am spus, vin si spun repede: primul meu copil traieste in casa cu noi. E un copil mai special, in sensul ca pana la 6 ani nu vorbeste, nu iese din apartament, nu merge pe doua picioare, nu coloreaza, nu citeste. Este pisica Ira.

Vor sari acum ca arsi cei care deja au copii. Imi vor spune ca nu se compara iubirea fata de un copil cu iubirea fata de un animal. Nu-i contrazic. E  adevarat, eu nu am de unde sa stiu. Dupa cum nici ei habar nu am cum simt eu.

La inceputul sarcinii, cand unii m-au indemnat sa scap de pisica, am intrat intr-o stare paralela cu realitatea, in care mi se rupea inima in 15 numai cand ma gandeam ca as putea pune Ira intr-o cutie si as putea transporta-o in alt camin, fie chiar si la un cunoscut. Am bocit ore intregi doar la gandul asta si atunci o luam in brate si o strangeam si o pupam si ea nu intelegea de unde efuziunea asta… Si acum, cand imi trece iar prin minte ideea asta, plang ca proasta. Desi Ira a ramas acasa si aici va ramane, pentru ca nu pot sa aduc pe lume un suflet si sa arunc un altul.

Sta toata ziua cu mine. Cred ca i se par o binecuvantare lunile astea in care am stat zi de zi una langa alta. E prietena mea si sora mea si copilul meu. Daca ar pati ceva, m-as scranti la cap. Si asa imi dau seama ca pentru unii dintre voi este deja prea mult ceea ce scriu aici…

O sa fie geloasa cand o sa vina copila. Dar stiu ca ar fi de 1.000 de ori mai urat s-o dau decat s-o pastrez aici, pe post de sora mai mare, cu toata posesivitatea de care sunt capabile pisicile.

Stiu ca pisica asta, asa prostuta si vagaboanda si simpluta cum e ea, nu m-ar parasi. Nu m-a parasit cand am uitat geamul deschis. Ma iarta cand ii las farfuria goala cateva ore. Cand o lasam singura in concedii.

Mi-au spus: “Trebuie sa alegi. Pisica sau copilul”. Iar eu am ales, in felul meu, ii aleg pe amandoi. Cred ca atunci cand vine vorba de ceva minunat in viata ta, nu trebuie sa renunti la alte lucruri minunate. Iubirea este de mai multe feluri si din ce in ce mai greu de gasit. Iubirea se hraneste din iubire, nu din abandonuri.