Suflet sensibil de cutitar

Am inceput saptamana in urlete.

La prima ora hop cu Olga la spital pentru analizele de gradinita. Ea nu a urlat, ca nu avea de ce, dar alti copii, saracii, vai de capul lor.

Apoi m-am suit in tramvaiul 16 sa ajung si eu la serviciu. Dupa vreo trei statii s-au urcat si doi cetateni de etnie, dintre care unul foarte agitat, probabil pastilat, desi destul de frumusel, si unul schiop, caruia primul ii spunea, simplu, Schiopu.

Si asta agitat, care cred ca avea pana in 25 de ani, avea o gura supermare. Urla ca in piata si nu lua nicio pauza. Il parasise femeia, care, din povestirile lui galagioase, era prostituata. “Sa moara Ana mea, daca o mai prind, ii tai tendoanele, o pun in scaun cu rotile si asa o tin. Cand pleca noaptea sa faca bani, dupa aia venea la mine, cu bani, zece-cinspe milioane. Daaaa’ nu cred ca ma iubea. Adica nu asa cum o iubeam io. Auzi, ma Schiopule, sa nu o mai prind ca-mi bag pula in ea si-n familia ei”.

Familiei ei e alt punct sensibil pe ordinea de zi. “Ca i-am botezat fetele lu’ sora-sa. Nu, adica pe una am botezat-o si la una i-am rupt motu’. N-a contat ca am cheltuit 200 de milioane si am scos doar o suta. A fost pentru sufletul meu. La botez le-am zis lautarilor sa cante mai incet, ca trezea fetele. M-am dus la ala cu acordeonul si i-am zis MAAAA vrei sa te tai, canta mai incet, ca doarme fetele. Si a cantat mai incet. Asa de mult le iubesc. Dar e curva proasta si mai e si ghinionista, n-are noroc la bani”.

Evident, eu, in schimb, am mareee noroc la alaturari ciudate. Si iata cum dinamica oamenilor din tramvai mi-l asaza pe cutitar pe scaunul din fata mea. Un alt noroc de-al meu insa este ca relationez bine cu regnul animal si din cauza asta nici nu ma sperii de reprezentantii lui.

- Ia uite ce frumusica!, exclama omul meu, in gura mare.  Cati ani aveti?

- Cati imi dai?, deschide gura si Oana, cea care nu se intimideaza cu una-cu doua.

- 35, pe acolo.

- Bravo, atatia am.

Omul, in tampenia si tarania lui crunta, isi da seama, nu inteleg prin ce mecanism, de gafa cu varsta.

- Pareti mai tanara.

Nici Oana nu se lasa, ii place dialogul si il necajeste pe om cu logica.

- Pai cum par mai tanara, daca ai zis ca-mi dai 35? 35 mi-ai dat, de 35 par inseamna.

- Nu, nu, pareti de 30. Aveti copii?, o da pe panta sensibiloasa.

- Am.

- Cati?

- Unul.

- Fata, baiat?

- Fata.

- Sa va traiasca!

- Multumesc, si tie daca ai!

Apoi s-a mutat pe alt scaun. Dar cu siguranta as mai fi avut de vorbit multe cu el.

Batranete fara tinerete

Ei, copiii, cresc si noi imbatranim. Asta auzeam de la parinti, matusi. De la bunici nu. Eu nici macar nu am avut bunici, ca sa va dati seama ce grava e situatia. In afara unui tataie cu mintile deja ratacite si care s-a dus si ala cand am facut eu vreo 7 ani.

Ce sa mai imbatraniti, ma gandeam, ca voi sunteti deja batrani? Cam asta imi trecea prin cap cand aveam, pe rand, 8, 12, 16, 20, 25 de ani. Dupa aia s-a stricat distractia.

Da, recunosc, ma deprim. Nu-mi place conceptul de timp. Mi-e teama de sfarsituri. Mi-as dori numai inceputuri. Stiu ca, asa cum s-au dus bunicii mei necunoscuti – asta suna ca eroul necunoscut asa – asa se duc si parintii. Si apoi guess who? Si nu mi-e neaparat teama de faptul ca nu o sa mai fiu – paguba in ciuperca numita populatia supraaglomerata a planetei -, ci mi-e cel mai teama ca tot ce facem intre timp, incercand sa castigam tocmai acest timp, nu ne face decat sa-l pierdem. Nici in povestea cu “tineretea” e o stare de spirit nu mai cred, e doar o manevra obosita de a tine spiritele sus, cand ele de fapt sunt undeva foarte jos.

Da, recunosc, nu vreau sa fiu batrana. E cineva care vrea? Nu vreau sa ma doara picioarele, hei, deja ma dor, sau spatele, hei, e deja arsice, sa nu mai aud, sa nu mai vad. Pai ce e porcaria asta? I did not sign up for this.

Si uit. Uit sa ma mai distrez, sa ies, sa rad. Am draci pe mine.

E primul an cand nu-mi doresc sa vina ziua mea. De-asta am sa si fug de ea. Cat mai departe.

Inca o idee

De azi, m-am infiintat si aici, la Shmeny’s Findings.

Must proaspat cu furat de copii avem!

Din cele mai vechi timpuri imi era teama de portile inchise. Mai cu seama de cele pe care scria “Aici bors. Intrati direct” sau “Must proaspat” sau “Acadele si pepeni. In curte, pe stanga”. Imi era clar ca sunt toate niste capcane nerusinate, menite sa prinda plozii si sa-i faca disparuti pentru totdeauna. Cand imi zicea matusa-mea: “Du-te si tu si umple sifoanele in curte la nen-tu Costica” ma cacam pe mine de paranoia. Faceam orice in schimb, numai sa nu ma trimita in curti. La magazine da, oricat. In curtile oamenilor nu. Eram sigura ca de vreme ce intrai acolo, ti se stergea orice urma. Nici macar matusa-mea nu ar mai fi tinut minte ca m-a trimis acolo, ce zic eu, nici macar nu ar mai fi tinut minte ca am existat.

In plus, mi se parea ca tot borsul, mustul, pepenii, sifoanele, vata de zahar, braga, plantele medicinale, whatever you imagine, tot ce se vindea asa, clandestin si misterios, sunt mai mult decat spurcate, otravite de-a dreptul. Evident, se adauga aici cu gratie si legenda conform careia tiganii faceau acadelele in oalele de noapte – de parca asta ar fi o trasatura clara a populatiei rrome, fac toti ordonat la oala, nu se pisa prin porumb si pe casele oamenilor.

Imi inchipuiam ca acolo stau numai monstri, oameni fara cap, criminali in serie, care, sub umbrela generoasa a productiei sezoniere de must sau rosii de gradina, de-abia asteapta sa ma hacuiasca. Nu aveau nicio putere  in afara curtilor lor si de-asta era mai bine sa ramai frumos fie in curtea ta, fie pe strada.

Si acum am un sentiment bizar cand intru intr-o curte. Mi se pare ca ascunde povesti. Ca o curte este un spatiu mai intim decat, sa spunem, holul unui apartament de bloc. Papuci de plastic aruncati, o cusca de caine fara locatar in ea, o umbra mai neobisnuita in spatele bucatariei de vara, un copac pe jumatate uscat, un vanticel de primavara la crepuscul.

Craciun? Ce anume este acela un Craciun?

Bulucul asta de Craciun ma sperie. Doua prietene total separate imi povestesc, in paralel, despre pisicuta Lulu, cadoul dorit de fetitele lor. O vad pe pisicuta Lulu. Da, este minunata! E ca o pisica adevarata, numai ca e de jucarie. Se spala, toarce, sta la mangaiat. Da, exact pe pisicuta Lulu mi-as fi dorit-o si eu, daca as fi avut 6-7- ani. Si m-as fi plictisit de ea in 3 zile, oricat de frumoasa si marfa ar fi fost. Este jucaria suprema. In curand va cunoaste zacerea, tot suprema, alaturi de celelalte jucarii supreme din dotarea copiilor. E valabil si pentru masinute, roboti, bebelusi care rad si mananca, catei, zebre, tigrisori, LEGO.

Nu suport calcarea in picioare dupa mancare si cadouri, nu-mi plac mesele false si din obligatie. Ma gandesc cum sa mut toata distractia vara, ca mie mi-e frig prin oras in cautare de potcoave de cai morti. Totusi lumea asa e facuta si mi-e teama. Mi-e teama ca nu am ce o sa invat pe Olga. Nu stiu politete, nici nu stiu sa mor pentru o jucarie. Intotdeauna m-am gandit ca voi fi parintele distractiv. Si nu sunt. Deloc. Fuck!

Mi-e teama ca ei or sa-i placa toate aceste alergaturi, aceste pocnitori de sezon. Si mi-e teama ca o sa raman singura. Ce porcarie!

 

Cea mai frumoasa persoana din lume

M-am gandit sa va intreb pe sleau care este cea mai frumoasa persoana pe care ati intalnit-o vreodata. Si aici nu ma intereseaza raspunsuri de genul mama, copilul meu cand l-am nascut, Maica Teresa sau seful. Nu, as vrea sa aflu povesti despre oameni frumosi in sensul primar, care v-au facut sa va indragostiti instantaneu, sa va schimbati orientarea sexuala, fie chiar si pentru cateva zile, sa le admirati detaliile parului si ochilor si gurii impietriti de uimire.

Si NU vreau sa-mi dati exemple ca Adriana Lima, George Clooney sau ce se mai vede pe la televizor. Vreau persoane pe care le-ati intalnit de-adevaratelea. Come on, dati un pic de lust acestui post care precede ipocritul Craciun modern!

Evident o sa va povestesc si eu, nu v-as lasa asa, nepovestiti!

Ploua

Si nu-mi place aceasta. Nu apreciez, mai ales ca autobuzul pe care il asteptam cu sufletul atat de deschis ca sa ma urc in el m-a stropit ca un bulangiu din cap pana in picioare in statie la Eminescu.

Mai suparat decat mine insa parea un motan tarcat, gen Ira, care statea in fata unei usi inchise a unei cafenele de pe Dacia. Era atat de zgribulit, de consternat ca nu-i deschide nimeni. Fiecare fir din blana i se zbarlea de mirare. Iar ochii… ochii erau incruntati si dezamagiti, se simtea pacalit, i se furase caldura interiorului. Sper ca, pana la urma, usa s-a deschis.

Acasa a venit Mosul Nicolae la Olga. Ii zice Pushu. Cel mai mult i-au placut ciocolata – cau pe limba ei – si calul – caii. Si la mine a venit mosul-mama, cu o caciula si un fular.

Mi-am cumparat vopsea de par roscata. Mi-e teama s-o folosesc, ca stiu ca rosul iese cel mai greu din par, in caz de catastrofa estetica. Trebuie sa-mi pregatesc si planul B. Probabil niste suvite.

Visez la Paris. Stau noaptea in bistro-uri din Paris. Citesc noaptea in librarii din Paris. Ma trezesc dimineata cu gandul ca o sa mor si la Paris tot nu o sa ajung.

 

I Am Here

Nu am dezertat. Uneori insa ma indepartez de locurile sau de persoanele pe care le iubesc, pentru ca simt ca nu le pot oferi ce am mai bun. Am sincope, am arsuri, nu am glanda scrisului uneori, ba nu, mint, glanda scrisului o am mereu, imi lipseste insa glanda care sa prelungeasca minutul, ora, ziua. Glanda care sa le faca mai flexibile. Sa ma lase sa fac de toate si sa-mi raman si vreme sa ma pieptan seara, la culcare, in loc sa cad lata in mijlocul unui gand.

Vreau sa schimb ceva. Si o sa schimb in curand. Nu e vorba de New Year’s Resolutions, anul nou nu inseamna nimic pentru mine, in afara unui manunchi de psihopati care beau sampanie si se distreaza la comanda pe motiv ca mai imbatranesc nitel. Nicidecum. E doar o coincidenta. Am planuri proaspete, sper sa-mi si iasa. Cred ca or sa-mi iasa. Sunt fezabile. Posibile. Rezonabile. Sunt insa atat de spectaculoase incat o sa va cada capul de surpriza. Or sa va dea lumea peste cap.

Dar mai ales pe a mea.

O sa fie ceva combinat intre Pisica Olga reloaded si ingerul indurarii in costum de Batman. Nu o sa va vina sa credeti. O sa radeti si o sa plangeti in acelasi timp. Dar mai mult o sa radeti.

 

Pentru catei

Dragi iubitori de animale,
Am vrut de multa vreme sa apelez la voi, ca sa strangem impreuna hrana pentru caietii dintr-un adapost. Animalele de la centrul Iubirrre au nevoie de ajutorul nostru. Si este un moment bun sa incepem sa adunam mancare boabe pentru ei. Va veni iarna si le va fi greu, si lor, si celor care ii ingrijesc. Haideti sa vedem cati saci cu mancare boabe strangem in doua saptamani, sa zicem. Accept mancare pentru catei, dar si bani. Ce ziceti, care va bagati?

Nu am timp aaaazi

Mai tineti minte vremurile cand ne intreba cineva pe strada: “Nu va suparati, stiti cumva cat e ceasul?” Si nu aveam ceas sau telefon mobil si era toamna confuza asa si raspundeam din feeling: “Pai, sa tot fie, sase-sapte!”

Acum, aceste marje sunt excluse. Un obiect pe care il poti atinge sau macar vedea poarta pe el in permanenta ora exacta, ca un blestem. Este semnul ca vremea nu se mai poate pierde. Ca ni se aminteste cat e ora, chiar si cand am vrea sa uitam, obsedant, superfluu, obositor. Uneori am zile in care singurul lucru pentru mine pe care il fac este sa dorm. Mi-e dor sa stau cu fie-mea. Mi-e dor sa ma plimb in Ikea. Nu mai stiu cum e sa-mi fac planuri pe o perioada mai lunga de trei zile. Parca nu mai indraznesc sa ma gandesc la un weekend petrecut la Barcelona sau Paris. Nici macar la tara, la prieteni. Totul se face pe ultima suta de metri. “Hai ca mai vorbim maine, ca e timp”. E timp pe dracu’! Nu e timp de nimic.

Pasul meu e mereu alergat. Vorbesc cu 7 persoane in acelasi timp. Ma gandesc sa schimb punga de gunoi, acasa si urmatoarea secventa in cap este cum machetez o pagina de ziar, la birou. Daca am ceva de facut si nu fac in urmatoarele 5 minute, nu mai fac nicicand. Gata, imi expira rapid hobbyurile si somnul si copilul imi expira, da, da, acum are 2 ani si imediat face 3. Si eu nu stiu cand. Ma simt vinovata ca ma duc la scrima, o data pe saptamana. Ma simt blocata. Si robotzel. Si deprimata. Trista. Nu am timp sa ma inveselesc, ca se intampla imediat ceva enervant.

Se intampla mereu ceva. Si, de fapt, nu se intampla nimic cu insemnatate. Ma tot impiedic de jeguri mici si dese. Vreau o vacanta mare, din iunie pana in septembrie. Evident, acum e octombrie.